A sosit vremea să fac dreptate unei prietene care – dusă de ale vieţii valuri –  a renunţat la a-şi scrie propriile creaţii, în favoarea traducerilor.  Nu că ar fi luat-o într-o direcţie greşită: acum este unul dintre cei mai buni traducători de SF&F din România, ceea ce nu e deloc de ici, de colea. Mai mult, are câteva bloguri foarte dinamice, militează pentru drepturile animalelor şi pentru comunicarea liberă pe internet (fără porcărioare de genul „eu te pun în blogroll, dar mă pui şi tu, nu-i aşa?, că dacă nu, te scot imediat!”) plus că a dobândit un respect şi o audienţă pe care multă lume le invidiază în blogosfera românească. Culmea este că – deşi iese foarte rar din oraşul în care locuieşte (şi pe care n-o să vi-l spun acum, o să vedeţi de ce!!!) -, este mult mai cunoscută decât foarte mulţi indivizi din SF-ul românesc care se manifestă foarte vocal ori de câte ori au ocazia, doar-doar i-o băga şi pe ei cineva în seamă… C-aşa e în viaţă,unii muncesc şi alţii îşi asumă meritele! Asta apropo de situaţia generală…

Revenind însă la subiect, trebuie să vă spun că prietena de care vorbesc este la fel de bună scriitoare precum traducătoare, a câştigat o mulţime de premii regionale şi naţionale, a avut depus la Editura RAO – „cimitirul” autorilor români de SF – un volum care după mai mulţi ani de stat degeaba în rafturile din bulevardul Ion Mihalache a apărut – în sfârşit, dar ne-suficient!!! –  în format electronic la LiterNet, cu titlul SUPRA-VIEŢUITORII, şi că în fine (deşi mărturiseşte foarte senină:  „Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii!” ) mai cochetează şi acum cu scrisul de plăcere, care – dacă nu poate asigura existenţa materială de zi cu zi -, poate fi măcar „responsabil” de sănătatea mintală pe care toţii ne-o dorim, într-o epocă în care  nu mai există puncte cardinale de nici un fel (nici chiar în geografie, după cum spun savanţii!).

Ca să n-o mai lungesc, am să vă spun de ce sunt atât de mândru de faptul că am astăzi ocazia să găzduiesc pe blogul meu o proză a acestei excelente scriitoare: 1) pentru că indiferent  la ce interval de timp scrie, o face cu mare talent; 2) pentru că am fost membru al juriului care i-a acordat primul premiu literar din viaţa ei (dacă nu mă înşel), adică la Concursul de proză scurtă Nemira 1992 (amănunte, sper că-mi aduc bine aminte, există într-un articol publicat chiar pe blogul domniei-sale, mai de mult); 3) pentru că este concitadină cu mine, adică vorbim de municipiul FOCŞANI; 4) pentru că – deşi ne vedem destul de rar – întâlnirile noastre de familie, ori de cîte ori mergem pe la Focşani, eu şi cu Băbutza SF, sunt printre cele mai interesante şi mai relaxante de care am avut parte în ultimii ani; 5) pentru că are un soţ şi un motan extraordinari şi, în fine, 6) pentru că o cheamă, pur şi simplu, ANA-VERONICA MIRCEA!!! Sau Tusha Vero… Sau cum vreţi voi să-i spuneţi, după ce aţi identificat persoana. Una cu adevărat deosebită, după cum ştiţi…

Îmi fac deci o datorie de onoare din a vă invita să fiţi martori la realizarea unor

Extraterestrul ridică o labă şi cu cealaltă zise:

– Salut, băh…, troglodiţilor!

Ca împins de un resort, Emil schimbă brusc poziţia culcat cu cea şezând în capul oaselor, privi buimac în jur, se încruntă, apoi, convins că nu numai urechile, ci şi ochii îi jucau o farsă, prinse să şi-i frece cu pumnii.

Alături, trezit la fel de brusc din dulcele somn vegheat de umbra ospitalieră a pâlcului de sălcii de pe marginea lacului din care nu izbutiseră să prindă nici un peşte, Nelu sărise drept în picioare şi se holba la arătarea bizară care li se adresase în cel mai curat grai bucureştean.

Întrebându-se dacă nu cumva, în loc să se trezească, schimbase doar un coşmar un altul, Emil se ridică la rându-i şi rămase proţăpit locului, în timp ce, în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei sale, instinctul de conservare, care-l ispitea cu şansa unei fugi sănătoase, lupta din greu cu curiozitatea ştiinţifică, pe care până atunci nici nu ştiuse că o poseda, şi care-l îmboldea să-l pipăie pe bizarul nepoftit. O luptă scurtă, câştigată cu detaşare de demna curiozitate, în al cărei ajutor se repezise oportunista sete-de-celebritate, subliniind că ocazia de a ajunge pe prima pagină a tuturor ziarelor şi de a acorda interviuri tuturor posturilor de radio şi de televiziune nu trebuia să fie ratată! Nu putea da cu piciorul şansei de a deveni primul om ce ar fi atins acea stranie piramidă triunghiulară, alb-pufoasă, alcătuită din… ceva… ceva între clăbuc, zăpadă şi nor cumulus, şi având două dintre feţe garnisite cu câte un apendice dolofan, aducând, vag, a labă de pisică.

Din nefericire, tocmai când se hotărâse să-și metamorfozeze intenţia în faptă, amicului său Nelu (Doamne, tocmai pămpălăului de Nelu Făsui!) i se năzări că descoperise, la creatura invadatoare, un echivalent al plexului solar, şi îşi repezi într-acolo pumnul stâng (dreapta o folosea numai la scris – amintindu-şi fără doar şi poate cu tot respectul de bătăile rupte din rai, anume pentru el, date de taică-său vitreg, măcelarul).

Numai că mâna pătrunse în interiorul străinului ca-n brânză, sau, mai realist spus, ca într-un balon de spumă. Dezechilibrat din cauza neprevăzutei lipse a forţei de reacţiune, Nelu se împletici doi paşi înainte, se împiedică de un pietroi şi căzu în genunchi – ceea ce îi reaminti lui Emil de vajnicii săi strămoşi „căliţi în foc de bătălii”, care formulaseră axioma „capul ce se pleacă sabia nu-l taie”.

Dar capul lui Nelu nu se mulţumi să se plece. Urmând exemplul pumnului, nu se opri înainte de a-şi vârî chelia în interiorul insolitului oaspete!

Acesta se trase înapoi cu un şuierat prelung şi subţire (pe care Emil, blagoslovit instantaneu de muza poeziei, îl asemănă cu cel al unei locomotive castrate), deplasându-se prin plutire la circa un stânjen pescăresc deasupra terenului accidentat.

– Coeficient de agresivitate la limita superioară a normalului! exclamă, cu o doză de surprindere, mişcându-şi precipitat două dintre perniţele labei stângi.

„Oare, de scris, scrie şi ăsta tot cu dreapta?”, se întrebă Emil, înainte de a slobozi un oftat. Nu de alta, dar perniţele aduceau perfect cu buzele senzuale ale nurliei Maricica Făsui, zisă Marcy, pe care o adora atât cât se cuvine să-şi adore un tată de familie jumătatea nelegitimă şi o respecta atât cât poate fi respectată jumătatea legitimă – şi infidelă – a unui fraier de teapa lui Nelu.

– Dar, continuă extraterestrul („căci”, chibzui Emil, „dacă nu-i extraterestru, ce poate să fie? E prea alb pentru ucigă-l toaca!”), dar primesc căinţa, închinăciunea şi supunerea ta, trogloditule! În schimbul lor, te blagoslovesc cu ceea ce, în visul pe care ţi l-am întrerupt, îţi aducea fericirea!

Pe faţa lui Nelu se lăţi un zâmbet şi, fără să abandoneze umilitoarea poziţie în care picase, mâna lui (tot stânga) se înălţă, şovăitoare, şi îi pipăi cu neîncredere chelia în formă de semilună.

Emil înţelese şi-şi stăpâni cu greu râsul: „Idiotul, iar a visat că-i creşte părul!”

Dar pofta de râs îl părăsi imediat, cedând în favoarea mai vechii sale dorinţe de a o lua la sănătoasa, căci părul lui Nelu tocmai începuse să crească văzând cu ochii – ochii lui Emil, fireşte, căci ai fericitului beneficiar al miracolului erau orbiţi de lacrimi de încântare în timp ce mâna dreaptă i se pogora şi ea, timidă, asupra firelor dese, proaspăt încolţite pe creştet, vrând parcă să verifice autenticitatea senzaţiilor tactile transmise de către palma stângă.

Extraterestrul se deplasă din nou, plutind la aceeaşi altitudine, şi se opri în faţa lui Emil, ceea ce, pe de-o parte, îi multiplică acestuia cu un coeficient astronomic pofta de fugă – ruşinoasă dar sănătoasă, după cum descoperiseră aceeaşi străbuni neînfricaţi – şi, pe de altă parte, izbuti să-i producă paralizia spontană a membrelor inferioare.

– Dar tu, trogloditule, nu mi te închini? N-ai vrea să-ţi vezi şi tu visul cu ochii? susură pufoasa labă grăitoare.

– Eu… ăăă…, eu…, păăăi… Nu-mi plăcea visul ăla!

– Nu mă păcăleşti, trogloditule! Vă studiez de mult! Vorbiţi tot timpul despre vise împlinite!

– Nu, nu! ţipă Emil, bălăngănindu-şi capul cu frecvenţa unei morişti la vreme de furtună. Ai înţeles greşit, băh…, invadatorule! mârâi apoi, cu un curaj inspirat de gândul ce i se înfiripase brusc în minte: „Poate se supără dracului şi pleacă!” Cară-te pe planeta mă-tii! Io nu-mi vând sufletu’ şi… ăăă… ţara!

– Ei bine, pufni extraterestrul – stereo, fiindcă îşi întinsese ambele braţe şi vorbea cu amândouă, nu mi te închina, viteazule! Visu-mplinit va fi răsplata curajului tău. Io sunt adeptu’ mărinimiei!

De data asta picioarele îl ascultară şi Emil o rupse la fugă în direcţia maşinii, trase de portieră, înţelese că era încuiată şi îl înjură pe Nelu, posesorului vehiculului inaccesibil, urându-i cu glas sonor cale bătută către matricea ce îl zămislise, timp în care creatura i se prăvăli în creştet, ca un bulgăre imens de zăpadă. Se pomeni învăluit în substanţa albă, opacă, având gust de clăbuc – încercă să ţipe şi înghiţi o bucată – şi miros dulceag, năucitor de puternic. Şi chiar simţi că ameţeşte, fleşcăindu-se ca o legumă degerată.

Îşi reveni conştientizând satisfăcut o senzaţia de beatitudine. Mirosea bine – parfum franţuzesc – parfumul preferat de Marcy, fireşte! Şi era  tolănit într-un culcuş călduţ, iar un deget uriaş îl gâdila sub bărbie, împănându-i trupul cu fiori de plăcere.

Un deget uriaş! Îşi ridică îngrozit privirea şi zări chipul frumos – dar imens! – al lui Marcy, îi văzu buzele ţuguiindu-se în vreme ce-i spunea întruna „pis, pis”, pe cel mai tandru ton de care o ştia în stare.

– Mai lasă dracului cotoiul ăla puturos!

Tresări la auzul vocii familiare. Se zbârli, gata să sară – dar mâna puternică a unui Nelu blagoslovit o claie de păr sârmos îl înşfăcă de ceafă, smulgându-l din ceea ce identificase drept poala lui Marcy, şi-l azvârli pe fereastra deschisă.

Felicitându-se fiindcă nu încălcase porunca „să nu iei femeia altuia decât dacă locuieşte la parter”, Emil ateriză ca un expert, ceea ce nu-l împiedică miorlăie revoltat.

„Tâmpit coşmar! Coşmar cu buclă”, îşi spuse, mândru de găselniţa sa în ale clasificării viselor, şi se hotărî să-şi muşte coada, fiind convins că, în situaţia dată, era mediul ideal, şocul care l-ar fi smuls din somn, readucându-l val-vârtej pe tărâmul realităţii.

Dar înlemni imediat ce-şi întoarse capul şi îşi înfipse cu sete caninii în vârful propriei cozi – nu de durere, ci fiindcă tocmai dăduse cu ochii de alcătuirea pufoasă, nici clăbuc, nici zăpadă, nici nor cumulus – o piramidă neregulată, cu două dintre feţe împodobite de câte un apendice dolofan, aducând a labă de pisică.

– Trăieşte-ţi fericit visul, trogloditule, o meriţi! scârţâi piţigăiat creatura, clămpănind mărunt din perniţe sale gigantice şi înălţându-se lin în văzduhul limpede, unde se văluri, se fărâmiţă şi dispăru fără urmă…

Publicitate