Bun găsit la o nouă întâlnire cu „scornelile ” Moshului SF! Când am pornit această rubrică, habar n-aveam încotro se va duce ea, aidoma oricărui organism care – o dată ajuns la viață – își urmează propria linie existențială, fără a mai lua în seamă calculele și intențiile creatorului său. Nu știam – decât cu aproximație – cine vor fi autorii, ce urmează să le cer, dar mai ales ce îmi vor oferi. Inițial, am vrut să le propun să scrie pe o anumită temă, apoi am renunțat, gândindu-mă că astfel le-aș îngrădi libertatea de creație. După care am stabilit o limită de 10.000 de semne, plecând de la ideea că pe internet trebuie să fii cât mai scurt în exprimare, dar vă mărturisesc foarte sincer că după textul Narcisei Stoica am renunțat și la această limitare. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi cremponat de această „regulă” (pe care tot eu am stabilit-o, luându-mă după manuale – știți chestia aia cu „să procedezi by the book”!): aș fi pierdut plăcerea de a publica în premieră un text valoros, foarte apreciat de public și foarte util autoarei pentru a completa (cu el sau pornind de la el) un volum de povestiri care – nu mă îndoiesc – va fi un real succes. Sigur, sunt convins că scriitorii dornici să publice online știu și singuri care sunt rigorile unui asemenea tip de promovare, așa că nu mă aștept să primesc romane sau nuvelete spre difuzare pe blog, pentru că altfel respectivii și-ar face singuri un mare deserviciu. Rezultatul final a fost, după părerea mea, un succes și cred că tendința va continua și după ce veți citi ceea ce vreau să vă propun astăzi: o povestire de tip dark-fantasy semnată de OLIVIU CRÂZNIC.

Cu Oliviu lucrurile sunt un pic mai complicate… Criminalist de profesie, omul putea să-și facă o carieră comodă în domeniul romanului polițist sau al thriller-ului, pentru că având și surse de inspirație, și posibilitatea de documentare „la fața locului” (dacă pot să fac o glumă ușor macabră), dar și talentul uriaș pe care l-a dovedit până acum, succesul i-ar fi fost pe deplin garantat. Cred că domnul George Arion i-ar fi oferit cu dragă inimă oricâte locuri (a se citi numere) în colecția pe care cu onor o păstorește la revista „Flacăra”, și pe deasupra cu atâta succes… Dar nu, „individul” e căpos și zice: „Eu? De ce-aș face ceea ce toată lumea se așteaptă să fac? Nici vorbă domnilor, eu vreau să scriu altceva. Gotic, horror, dark fantasy, steampunk, fantastic, fantasy pur și simplu, science fiction – dați-mi oricare dintre astea, și-atunci mai vorbim. Altfel, mi-a părut bine de cunoștință, dar nu cumva vă rețin din treabă?” C-așa e unii, știe ce vrea!

Ei bine, Oliviu Crâznic știe ce vrea: să scrie bine, frumos și cu idei, să ofere publicului texte bune și de foarte multe ori chiar memorabile și mai ales să respecte statul de scriitor pe care și l-a ales în afara profesiei de bază și cu care se prezintă în fața cititorilor. Recenta lui nominalizare între primii 4 autori de volume publicate în 2010, de către cititorii revistei Galileo, arată cu prisosință acest lucru.

Mai mult n-am să vă spun astăzi, am să vă las singuri, să fiți de față la

Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi.

Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta.

Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul, nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii.

Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate.

Şi Casa noastră pierdea.

Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace.

Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii.

Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere.

Au ajuns sub zid către seară.

– Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice.

– Sober Nombrum, zise al doilea, atacator de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni, cerem găzduire!

Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp era imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru întrucâtva făţarnică.

Nu aveam de gând să le deschid.

Probabil înţeleseseră.

– Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe.

M-am hotărât să îi răspund.

– Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dac-o avea chef…

– Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund, dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre… trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi, în orice caz, trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo.

Îmi arătă filamentul.

Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta fără îndoială că era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât.

– Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură.

Fără şovăire, i-l întinse.

Sclipea.

Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii.

În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru.

Khazugii i-ar fi mâncat – probabil.

Riscul era prea mare. Totuși…

– Intraţi!

Şi au intrat.

S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi – primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol.

– Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi.

Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu.

Noel R. Mollon - Darksister (© 2001)

– Iată-l… stăpână.

Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, cumva cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauza a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură.

Şi, deodată, am îngheţat.

Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă.

Cei doi vizitatori mă minţeau.

Mi s-a făcut frică.

Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape.

Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni.

Nu exista decât o singură explicaţie.

Mercenari.

Fuseseră mercenari de-ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară şi apoi, cu filamentul doveditor, să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta.

Iar eu, eu una aveam o mare problemă.

– Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână…

Joachim Barrum - Black Wall Keep (© 2005)

I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează.

De ceea ce eu speram că nu va urma.

– Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată.

– Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine.

În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul.

Le-am zâmbit.

– În regulă, atunci. Luaţi-mă!

Se priviră suspicioşi dintr-odată.

– Ce este? i-am întrebat. Vă aştept!

– Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă…

Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul.

N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert.

Apoi l-am aprins.

– Eşti bine, iubito? întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine.

– După ce s-a întrerupt legătura…

I-am arătat filamentul.

– Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să-l facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată!

Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul.

– Iubito… de unde ai filamentul ăla?…

I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu.

– Stai să îţi povestesc…

Anunțuri