John Scalzi

Astă-noapte, la orele 00:00, am expediat editorului Horia Nicola Ursu și directorului editorial Michael Haulică, de la editura „Millennium Books”, versiunea finală în românește a romanului THE LAST COLONY (2007) de John Scalzi, completarea trilogiei inițiale Old Man’s War, din care mai fac parte Old Man’s War War (2005) și The Ghost Brigades (2006), dar și romanul Zoe’s Tale, apărut în 2008, precum și nuveleta The Sagan Diary (2007), plus un număr de povestiri, pe care sperăm să le puteți citi cât mai curând. Nu am ales în mod special ziua și ora, pur și simplu așa s-a nimerit, dar acum îmi pare bine că s-a întâmplat, fiindcă semnificația momentului devine una aparte, o dată ce veți citi cartea, în care reconcilierea și dorința de a face bine sunt elementele dominante. N-am să vă spun mai mult, am să vă ofer în schimb în avanpremieră un fragment din primul capitol, dar numai după ce am să vă informez că – deși traducerea este o producție marca „Moshul & Băbuța S.F.” – ea va apărea numai sub semnătura Cristina Ghidoveanu, din motive pe care o să vi le dezvălui la momentul potrivit.

Până atunci, vă reamintim că tot noi am tradus și volumul doi al seriei, apărut la editura „Millennium Books” în 2010, cu titlul Brigăzile-fantomă, iar subsemnatul a fost redactor de carte la primul volum, Războiul bătrânilor, apărut – într-o nouă formulă grafică – tot în 2010. Un univers cu care suntem așadar familiarizați, extrem de interesant și plin de idei, cu o scriitură incitantă și pe alocuri de-a dreptul remarcabilă, un tur de forță care degajă sentimente puternice, trăite de personaje memorabile și foarte frumos conturate.  Să nu uităm că saga Old Man’s War a fost desemnată prin cărțile care o compun la mai multe premii de prestigiu, printre care se numără Hugo Award (în mai mulți ani consecutiv) și John W. Campbell Award.

Iată și o fotografie din 2007, în care John Scalzi este prezent alături de soție la gala decernării premiilor John W. Campbell (data e chiar haioasă: 07.07.2007!). De ce am ținut să includ și această poză, vă veți da seama atunci când veți citi Mulțumirile de la finalul volumului Ultima colonie.

John Scalzi și Katherine Scalzi la banchetul de decernare a premiului John W. Cambell (2007)

Și-acum, așa cum vă spuneam, iată un fragment din primul capitol al cărții, în avanpremieră absolută:

JOHN SCALZI

 ULTIMA COLONIE

În românește de Cristina Ghidoveanu


 Pentru Patrick şi Teresa Hayden, prieteni şi editori.

Pentru Heather şi Bob, frate şi soră.

Pentru Athena, fiică.

Pentru Kristine, care este totul.

  UNU

 Daţi-mi voie să vă vorbesc despre lumile pe care le-am lăsat în urmă.

Pământul îl ştiţi; toți îl ştiu. Este lumea natală a omenirii, deşi în acest moment nu mai sunt mulţi care s-o considere planeta noastră „de baştină” — Phoenix a jucat acest rol de când Uniunea Colonială a fost creată şi a devenit forţa călăuzitoare a expansiunii şi protejării rasei noastre în univers. Dar nu uiţi niciodată de unde vii.

Să fii de pe Pământ, în acest univers, e ca şi cum ai fi un puşti dintr-un târguşor care se suie în autobuz, se duce în marele oraş şi-şi petrece toată după-amiaza căscând gura la clădirile înalte. Apoi se trezeşte jefuit, pentru crima de a se fi minunat în faţa acestei lumi noi şi stranii, care are asemenea lucruri în ea, pentru că lucrurile din noua lume nu au nici prea mult timp, nici prea multă compasiune pentru un nou-venit şi sunt gata să-l omoare pentru ceea ce are în valiză. Puştiul din târguşor învaţă repede acest lucru, pentru că nu se mai poate întoarce acasă.

Am petrecut şaptezeci şi cinci de ani pe Pământ, trăind în cea mai parte a timpului în acelaşi oraş mic din Ohio şi împărţind cea mai mare parte din acea viaţă cu aceeaşi femeie. Ea a murit şi a rămas pe loc. Eu am trăit şi am plecat.

2010-Scalzi, John - 01.Razboiul batranilor (Ed. Millenium Books)

Următoarea lume este metaforică. Forţele Coloniale de Apărare m-au luat de pe Pământ şi au păstrat din mine acele componente pe care le voiau: conştiinţa şi o mică parte din ADN. Din cel din urmă mi-au construit un corp nou, care era tânăr, iute, puternic şi frumos, şi doar parţial uman. Mi-au vârât conştiinţa în el şi nu mi-au dat nici pe departe destul timp să mă bucur de a doua mea tinereţe. Apoi au luat acest trup frumos care era acum persoana mea şi au petrecut următorii câţiva ani încercând cu asiduitate să-l omoare, aruncându-mă împotriva oricărei rase extraterestre ostile cu putinţă.

Existau o mulţime. Universul e vast, dar numărul lumilor potrivite pentru viaţa umană e surprinzător de mic şi, din întâmplare, spaţiul e plin de numeroase alte specii inteligente care vor aceleaşi planete ca şi noi. Foarte puţine dintre aceste specii, se pare, sunt adeptele conceptului de a împărţi; noi cu siguranţă nu suntem. Cu toţii luptăm, iar lumile pe care le putem locui se schimbă între noi dintr-o parte în alta, până când unii sau alţii reuşesc să pună mâna pe una dintre ele atât de strâns, încât nu le mai poate fi smulsă. De-a lungul a vreo două secole, noi, oamenii, am reuşit şmecheria respectivă pe vreo câteva zeci de lumi, şi am eşuat pe alte câteva zeci. Nimic din toate astea nu ne-a adus prea mulţi prieteni.

Am petrecut şase ani în această lume. Am luptat şi aproape că am murit, nu doar o singură dată. Am avut prieteni, dintre care cei mai mulţi au murit, dar pe câţiva i-am salvat. Am cunoscut o femeie care semăna dureros de mult cu aceea cu care mi-am împărţit viaţa pe Pământ, dar care era totuși o persoană complet diferită. Am apărat Uniunea Colonială şi, făcând acest lucru, am crezut că păstrez umanitatea vie în univers.

La sfârşitul celor şase ani, Forţele Coloniale de Apărare au luat acea parte din mine care fusesem întotdeauna eu şi au băgat-o într-un al treilea şi ultim corp. Acest corp era tânăr, dar nici pe departe la fel de rapid şi de puternic. Era, la urma urmei, doar uman. Dar acestui trup nu i se cerea să lupte şi să moară. Am resimţit lipsa faptului de a fi puternic ca un supererou de bandă desenată. N-am resimţit lipsa nici uneia dintre creaturile extraterestre pe care am întâlnit-o şi care încerca din răsputeri să mă omoare. Era un schimb echitabil.

Următoarea lume vă este probabil necunoscută. Staţi din nou pe Pământ, vechiul nostru cămin, unde miliarde de oameni încă trăiesc şi visează la stele. Ridicaţi ochii spre cer, către constelaţia Linxului, foarte aproape de Carul Mare. E o stea acolo, galbenă ca soarele nostru, cu şase planete principale. Cea de-a treia, destul de potrivit, e o imitaţie a Pământului: 96% din circumferinţa lui, dar cu un nucleu de fier puţin mai mare, aşa încât masa ei reprezintă 101% faţă de a acestuia (procentul acela nu se observă prea mult). Doi sateliţi: unul având două treimi din mărimea satelitului Pământului, dar mai apropiat decât Luna, astfel încât pe cer acoperă cam aceeaşi suprafaţă. Al doilea satelit, un asteroid capturat, e mult mai mic şi mai apropiat. Se află pe o orbită instabilă; în cele din urmă, o să se rostogolească şi o să cadă pe planeta de dedesubt. Cea mai bună estimare afirmă că se va întâmpla cam peste un sfert de milion de ani. Localnicii nu sunt grozav de îngrijoraţi, în acest moment.

Această lume a fost descoperită de oameni cu aproape şaptezeci şi cinci de ani în urmă; ealanii aveau o colonie acolo, dar Forţele Coloniale de Apărare au corectat acest fapt. Apoi ealanii, ca să spunem aşa, au refăcut calculele pentru această ecuaţie şi a mai durat vreo doi ani până să se rezolve totul. Când s-a rezolvat, Uniunea Colonială a deschis planeta pentru coloniştii de pe Pământ, mai ales din India. Aceştia au sosit în valuri; primul — după ce planeta a fost câştigată de la ealani, iar al doilea — la scurtă vreme după războiul de pe subcontinent, de pe Pământ, când guvernul provizoriu susţinut de forţele de ocupaţie i-a lăsat pe cei mai de seamă sprijinitori ai regimului Chowdhury să aleagă între colonizare şi închisoare. Cei mai mulţi au plecat în exil, luându-şi familiile cu ei. Oamenii aceştia n-au visat atât de mult la stele, pe cât acestea le-au fost impuse.

Având în vedere oamenii care locuiesc pe planetă, aţi putea crede că ar trebui să aibă un nume care le reflectă moştenirea. V-aţi înşela însă. Planeta se numeşte Huckleberry, botezată fără îndoială de vreun aparatcic al Uniunii Coloniale, amator de Twain. Satelitul cel mare al planetei Huckleberry este Sawyer; cel mic este Becky. Cele trei continente principale se numesc Samuel, Langhorn şi Clemens; de lângă Clemens porneşte un şir lung, întortocheat, de insule vulcanice cunoscut sub numele de Arhipelagul Livy, aflat în oceanul Calaveras. Cele mai multe dintre formele de relief mai importante aveau deja diferite nume legate de Twain înainte de sosirea primilor colonişti; aceştia par să le fi acceptat cu bunăvoinţă.

2010-Scalzi, John - 02.Brigazile-Fantoma (Ed. Millenium Books)

Staţi acum pe această planetă alături de mine. Ridicaţi ochii spre cer, în direcţia constelaţiei Lotus. Acolo se află o stea, galbenă precum aceasta în jurul căreia se roteşte planeta, o stea în jurul căreia m-am născut, cu două vieţi în urmă. De aici, este atât de departe, încât nu e vizibilă cu ochiul liber. Deseori, simt acelaşi lucru în legătură cu viaţa pe care am dus-o acolo.

Numele meu este John Perry. Am optzeci şi opt de ani. Locuiesc pe această planetă de aproape opt ani. E casa mea, pe care o împart cu soţia şi fiica adoptivă. Bine aţi venit pe Huckleberry. În această poveste, este următoarea lume pe care o părăsesc. Dar nu cea din urmă.

*

Povestea despre cum am părăsit Huckleberry începe — ca toate poveştile demne de atenţie — cu o capră.

Savitri Guntupalli, asistenta mea, nici măcar nu-şi ridică ochii din cartea pe care-o citea, când m-am întors de la masa de prânz.

— În biroul tău e o capră, îmi zise.

— Hmmm, am răspuns. Credeam că am stropit cu ceva împotriva lor.

Asta provocă o privire de jos în sus, ceea ce putea fi socotit o victorie, după cum mergeau lucrurile.

— I-a adus cu ea pe fraţii Chengelpet, adăugă ea.

— Rahat, am exclamat.

Ultima pereche de fraţi care s-au certat la fel de mult ca fraţii Chengelpet se numeau Cain şi Abel, şi cel puţin unul dintre ei a trecut până la urmă la acţiune directă.

— Credeam că ţi-am spus să nu-i laşi pe ăştia doi în biroul meu, când nu sunt aici.

— N-ai spus nimic de felul ăsta, mă contrazise Savitri.

— Să facem din asta o regulă de neclintit.

— Şi chiar dacă ai fi zis, continuă Savitri, lăsând cartea din mână, asta ar presupune ca amândoi fraţii să mă asculte, ceea ce nu face nici unul dintre ei. Aftab a tropăit primul aici, cu capra, iar Nissim a venit imediat după el. Nici unul dintre ei nici măcar nu s-a uitat în direcţia mea.

— Nu vreau să fiu silit să am de-a face cu fraţii Chengelpet. Abia am mâncat.

Savitri întinse mâna către marginea biroului, luă coşul de gunoi şi-l puse pe birou.

— Negreşit, vomită mai întâi, îmi zise.

O întâlnisem pe Savitri cu câţiva ani în urmă, în timp ce făceam turul coloniilor în calitate de reprezentant al Forţelor Coloniale de Apărare pentru a le promova cu entuziasm în diferitele colonii în care am fost trimis. La oprirea din satul New Goa, în colonia Huckleberry, Savitri s-a ridicat în picioare şi m-a numit unealtă a regimului imperialist şi totalitar al Uniunii Coloniale. Mi-a plăcut imediat de ea. Când am fost demobilizat din FCA, m-am hotărât să mă stabilesc în New Goa. Mi s-a oferit funcţia de mediator al satului, pe care am primit-o, şi am fost surprins să o găsesc pe Savitri acolo în prima mea zi de lucru, spunându-mi că avea să fie asistenta mea, fie că îmi place, fie că nu.

— Adu-mi aminte din nou de ce ai acceptat slujba asta, am întrebat-o pe Savitri pe deasupra coşului de gunoi.

— Din pură perversitate, răspunse ea. O să vomiţi sau nu?

— Cred că o să mă abţin, am replicat.

Înhăță coşul de gunoi şi-l aşeză la locul lui, apoi îşi luă cartea ca să se reapuce de citit.

Scalzi, John - Zoe's Tale (ediția Subterranean Press)

Mi-a venit o idee.

— Hei, Savitri, vrei slujba mea?

— Sigur că da, îmi răspunse ea, deschizând cartea. O să încep imediat după ce termini cu fraţii Chengelpet.

— Mulţumesc.

Savitri se încruntă. Se întoarse la aventurile ei literare. Mi-am adunat puterile şi am intrat pe uşa propriului meu birou.

Capra din mijlocul încăperii era drăguţă. Fraţii Chengelpet, aşezaţi pe scaunele din faţa biroului, erau mai puţin drăguţi.

— Aftab, am rostit, dând din cap către fratele mai în vârstă. Nissim, am făcut semn către cel mai tânăr. Şi prietena lor, am adăugat, arătând către capră. Cu ce vă pot ajuta în după-amiaza asta?

— Îmi poţi da permisiunea să-mi împuşc fratele, mediator Perry, răspunse Nissim.

— Nu sunt sigur că face parte dintre atribuţiile funcţiei mele, i-am spus. Şi oricum pare puţin cam drastic. Ce-ar fi să-mi povestiţi ce se petrece?

Nissim arătă către fratele lui.

— Ticălosul ăsta mi-a furat sămânţa, îl acuză el.

— Poftim?

— Sămânţa, repetă Nissim. Întreabă-l. Nu poate să tăgăduiască.

Am clipit din ochi şi m-am întors spre Aftab.

— Aşadar, ai furat sămânţa fratelui tău, aşa-i, Aftab?

— Trebuie să-l ierţi pe fratele meu, replică Aftab. E înclinat spre isterie, după cum ştii. Ceea ce vrea să spună este că unul dintre ţapii lui a plecat în hoinăreală de pe păşunea lui pe a mea şi a fecundat capra asta, iar acum pretinde că am furat sperma ţapului lui.

— Nu era un ţap oarecare, insistă Nissim. Era Prabhat, ţapul meu premiat. Îl dau pentru prăsilă pe bani frumoşi, iar Aftab nu vrea să plătească preţul. Aşadar, mi-a furat sămânţa.

— E sămânţa lui Prabhat, idiotule, izbucni Aftab. Şi nu-i vina mea că ai grijă de gardul tău atât de prost încât ţapul tău a putut să ajungă pe pământul meu.

— O, asta-i nostim, exclamă Nissim. Mediator Perry, te anunţ că sârma gardului a fost tăiată. Prabhat a fost ademenit pe pământul lui.

— Ai halucinaţii, protestă Aftab. Şi chiar dacă ar fi adevărat, dar nu e, şi ce dacă? L-ai căpătat înapoi pe preţiosul tău Prabhat…

— Dar acum tu ai capra asta gravidă, zise Nissim. O sarcină pentru care nu ai plătit şi pentru care nu ţi-am dat permisiunea. E furt, pur şi simplu. Şi, mai mult decât atât, încerci să mă ruinezi.

— Despre ce tot vorbeşti? întrebă Aftab.

— Încerci să prăseşti un nou mascul, replică Nissim, dar în direcția mea, şi arătă capra, care rodea spătarul scaunului lui Aftab. Nu tăgădui. E capra ta cea mai bună. Împerechind-o cu Prabhat, ai avea un ţap pe care să-l dai de prăsilă. Încerci să-mi subminezi afacerea. Întreabă-l, mediator Perry. Întreabă-l ce poartă capra lui în pântece…

The Sagan Diary (2007)

M-am uitat din nou spre Aftab.

— Ce poartă capra ta, Aftab?

— Printr-o simplă coincidenţă, unul dintre fetuşi e mascul, răspunse Aftab.

— Vreau să fie avortat, pretinse Nissim.

— Nu e capra ta, spuse Aftab.

— Atunci am să iau iedul când se naşte, insistă Nissim. Ca plată pentru sămânţa pe care ai furat-o.

— Iar asta, exclamă Aftab, şi se uită cercetător la mine. Vezi cu ce am de-a face, mediator Perry. Îşi lasă ţapii s-o ia razna pe arătură, prăsindu-se în voie, şi apoi cere plată pentru propria lui administrare proastă a animalelor.

Nissim urlă furios şi începu să strige şi să gesticuleze violent la fratele lui; Aftab îl imită. Capra ocoli biroul şi mă privi curioasă. Am băgat mâna în birou şi i-am dat caprei o bomboană pe care am găsit-o acolo.

— Tu şi cu mine nu prea avem nevoie să stăm aici pentru asta, i-am spus caprei.

Capra nu răspunse, dar mi-am dat seama că era de acord cu mine.

(VA URMA)

Sper să vă placă și restul… În final, iată ce-am descoperit de pe vremea când abia dacă auzisem de John Scalzi: un proiect de coperte pentru întreaga trilogie, așa cum era ea cunoscută atunci, ce ar fi trebuit să apară la Millennium Books, dar – din motive necunoscute mie – n-a mai văzut lumina tiparului.  Desenele aparțineau lui Sparth, alias Nicholas Bouvier, și trebuie să spun că le prefer celor deja publicate. Desigur însă este doar o chestiune de gust personal, important este întotdeauna – așa cum știm cu toții – ce se găsește sub copertă. Din punctul ăsta de vedere, noi ne-am străduit să n-aveți griji. Lectură plăcută!

Proiectul inițial pentru copertele trilogiei „Old's Man War”

Anunțuri