„Când ne întâlnim cu lucruri pe care nu ni le putem explica, nu avem voie să le ironizăm sau să trecem pe lângă ele” – ION HOBANA

Foto 01-Ion Hobana (© foto - Mihai Barbu, Mediafax)

A mai trecut o lună și conștientizarea faptului că Maestrul nu mai este devine din ce în ce mai dureroasă și mai chinuitoare. Au avut loc târguri de carte, lansări ale diverselor apariții editoriale de gen, emisiuni radio și tv dedicate domeniilor pe care le-a iubit atât de mult: science fiction-ul și ozenologia. Toate, în absența celui care le-ar fi dat strălucire și importanță, prin girul personalității și al prestigiului său, absență resimțită din plin. SF-ul românesc pare să-și fi pierdut din aplomb, cu toate că scandalurile mediatice au reizbucnit mai tare ca oricând, dar poate că tocmai din cauza asta lumea vrea altceva. Vrea profesionalism, seriozitate, cultură… Vrea să muncim în folosul cititorilor, nu pentru satisfacerea imenselor noastre orgolii, de parcă toți suntem pe lista de nominalizări la Premiul Nobel și trebuie să ieșim în față cât mai tare și cât mai vocal cu putință. Vrea să ne ocupăm de SF și-atât! E așa de greu oare?

Mi-e dor de Maestru… Mi-e dor de glasul lui calm, echilibrat, plin de căldură, de discursul elegant și fără greșeală, de cultura lui impresionantă și inepuizabilă, adevărat balsam vindecător de suflete într-o epocă în care mizeria, nesimțirea, urâțenia și mitocănia sunt literă de lege la toate palierele societății. Mi-e dor de exegetul cu care am realizat o mulțime de momente memorabile pe lungimile de undă ale posturilor de la Radio România. Mi-e dor de prietenul ION HOBANA!

Am promis că în fiecare lună, în jurul datei de 22, voi reveni cu noi mărturii, impresii, confesiuni, analize și prezentări ale vieții și operei Maestrului, așa cum sunt ele reflectate în mass-media și pe internet, dar și cu fotografii inedite, care să întărească puterea cuvântului scris. O fac și astăzi, în ajunul sărbătorilor de Paști, când fiecare dintre noi ar trebui să fim mai buni, mai înțelepți, mai curați sufletește. Și mă bucur să spun că Maestrul avea toate aceste calități. Odihnească-se în pace!

În studioul emisiunii „Exploratorii lumii de mâine”, în ediția dedicată lui Arthur Conan Doyle (09.05.2009)

« – Celebritatea dvs. se datorează studiului și cărților dedicate fenomenului OZN. În calitate de absolvent de filologie, cum s-a produs saltul de la literatură la farfurii zburătoare? Ați fost pasionat, cumva, de SF?

– Da, foarte pasionat, iar patima aceasta pentru literatura științifico-fantastică i-o datorez lui Jules Verne, pe care l-am citit în copilărie și adolescență și de ale cărui romane m-am îndragostit iremediabil. A fost o dragoste la prima lectură, dar o dragoste durabilă. De altfel, nici în facultate nu m-am îndepărtat de iubirea mea dintâi în materie de literatură. Chiar și licența mi-am dat-o pe un subiect de SF, deși atunci, în 1954, literatura științifico-fantastică nu era prea populară. Dacă-mi aduc bine aminte, din comisia în fața căreia m-am prezentat făceau parte Zoe Dumitrescu Bușulenga și Ovid S. Crohmălniceanu, acesta din urmă fiind un consumator de literatură SF și chiar și un autor talentat de gen: a scris câteva povestiri foarte interesante. Așadar, am avut noroc să găsesc niște persoane cu mintea deschisă. La început, când mi-am făcut introducerea, membrii comisiei erau ușor nedumeriți, dar când am trecut la Edgar Allan Poe, pe care eu îl consider părintele literaturii SF, toată lumea s-a luminat la față. Pe Poe îl știau cu toții. (Râde) Mai târziu, când am ajuns șeful redacției literare a revistei „Luminița”, am făcut o nouă descoperire: literatura pentru copii. Aceasta a fost o perioadă de care îmi amintesc cu foarte mare plăcere, pentru că mi-a oferit ocazia să cunosc o seamă de scriitori importanți, care se aplecaseră și asupra acestui gen, și se vede treaba că acest contact cu ei m-a stimulat și creativ. Așa am început eu să scriu literatură pentru copii. Am publicat mai multe volume de versuri, de care nu mi-e rușine nici azi, pentru că m-am străduit să sune bine pentru toată lumea. De la „Luminița”, am trecut la Editura „Tineretului”, unde – iată cum se leagă lucrurile – o vreme am fost șeful redacției de literatură pentru copii. La SF am revenit în 1955, când am publicat prima mea povestire de gen: „Glasul mării”. Sigur, scriitura era marcată de tehnicism, așa se „făcea” pe atunci SF-ul. După aceea, în 1957, mi-a apărut nuvela „Ultimul văl”, iar în 1963, am recidivat cu o culegere de povestiri, „Oameni și stele”. Între timp, în 1962, am înființat redacția de literatură științifico-fantastică de la „Tineretului”, și acest gen a revenit în viața mea în mod deplin. După o vreme, pentru că întotdeauna am visat să fiu șoarece de bibliotecă (râde), m-am consacrat exegezei SF-ului și, de fapt, cred că în sfera aceasta se regăsesc adevăratele mele izbânzi, atâtea câte sunt ele. De pildă, una dintre aceste reușite o reprezintă faptul de a fi adus pentru prima dată în fața publicului o seamă de scriitori români de dinainte de cel de-al doilea război mondial, care au fost seduși, o clipă sau mai multe, de genul SF. Gen care, desigur, la vremea aceea nu avea nici un nume. Mă refer aici la personalități precum Alexandru Macedonski, Cezar Petrescu, Victor Papilian sau Ion Minulescu. »

 INES HRISTEA, „Marele maestru” român al fenomenului OZN, în interviu – ION HOBANA, (Formula As, Anul XX, nr.928 (29), 23-30 iulie 2010)

(http://www.formula-as.ro/2010/928/lumea-romaneasca-24/marele-maestru-roman-al-fenomenului-ozn-in-interviu-ion-hobana-12701)

Maestrul, invitat de onoare cu ocazia căsătoriei mele cu „Băbuța SF”, la Oficiul Stării Civile sector 2 (23.07.2005)

« Indiscutabil, sefeul românesc datorează domnului Ion Hobana, într-o foarte mare măsură, devenirea şi stabilizarea ca gen artistic care conţine şi generează valoare. Aşa cum în biologie nu există „generaţie spontanee”, nici în sefeul românesc nu au cum exista, la modul pertinent, generaţii de autori care să nu fi fost influenţaţi câtuşi de puţin de către „uriaşii” pe umerii cărora stăm acum cu toţii. Ion Hobana, Camil Baciu, Gheorghe Săsărman, Vladimir Colin sunt doar câteva nume fără de care sefeul românesc s-ar putea dezagrega. Citind precursorii, cunoscând apoi clasicii science fiction-ului, abia astfel autorii de astăzi pot accede către realizări cel puţin egale cu ale maeştrilor. Poate că într-un viitor nu foarte depărtat, un autor român va fi tradus şi premiat prin lume. Ne vom bucura cu toţii pentru izbânda lui, o vom considera ca fiind şi izbânda noastră. Pentru că, într-un fel sau altul, avem aceleaşi rădăcini şi aceleaşi izvoare. Şi avem împreună aceiaşi uriaşi care ne-au purtat şi ne poartă pe umerii lor.

Îmi place să cred că în momentele de triumf literar, confraţii mei în ale scrisului se gândesc la înaintaşii lor, la aceia fără de care eforturile le-ar fi fost, probabil, sterpe. Şi astfel, chiar dacă numai în gând, să le aducă acestora o mulţumire. E suficient pentru a-i ţine mereu tineri şi mereu vii în sufletele noastre, astfel încât să avem mai departe pe umerii cui ne rezema.

Din păcate, maestrul Ion Hobana nu mai este printre noi.

Dar am convingerea că spiritul domniei sale va dăinui în inimile fiecărui iubitor de science fiction. Acum dumnealui şade la taifas cu Jules Verne şi cu H. G. Wells. Şi le povesteşte despre sefeul românesc. Pentru că are ce le povesti… »

MARIAN TRUȚĂ, Ion Hobana (1931-2011)

(http://www.nemira.ro/blog/ion-hobana-1931-2011)

23 feb.2011

Ultima noastră întâlnire publică, la Centrul cultural „Jean-Louis Calderon” (30.04.2010)

« Fără a contrazice sprijinul demonstrat mai sus (vezi articolul precedent – nota mea, Șt.G) pentru valoarea anistorică a unor scriitori, Ion Hobana a ştiut să răspundă şi urgenţelor imediatului, fără a face compromisuri morale, apărându-se cu diplomaţie în numele aceluiaşi crez estetic. În cele ce urmează, trebuie spuse câteva idei despre rolul public, intern şi internaţional, jucat de-a lungul aceloraşi decenii de către Hobana-Persoana publică.

În România a funcţionat din mijlocul deceniului al VIII-lea şi până la moarte ca secretar al Uniunii Scriitorilor din România; a fost preşedinte al Asociaţiei pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate (ASFAN), din 1998. Iată două organizaţii româneşti care par să nu aibe nimic în comun. Legătura se făcea în mintea deschisă a maestrului, gata pentru orice provocare raţională, dublată de ceea ce astăzi s-ar numi o mare inteligenţă emoţională, ceea ce îl făcea pe Ion Hobana să poată discuta raţional şi rezonabil orice subiect, fie administrativ, fie literar, fie aflat în zona gri a improbabilului ce se cere documentat. Dacă Ion Hobana ar fi fost un simplu alt activist comunist în costum de scriitor, sau doar un ufolog atras de senzaţional, tocmai schimbările istorice de după 1989 l-ar fi înlăturat din “funcţiile de putere”. Probabil vârful de negativitate asupra persoanei publice Ion Hobana ar putea fi memoriile lui Paul Goma, publicate doar pe site-ul arhetipalului opozant comunist, în secvenţele care ilustrează ultimele zile dinaintea plecării acestuia în exilul forţat. Probabil vârful de pozitivitate asupra persoanei publice Ion Hobana se află în rolul său extern: ca exemplu, a avut ideea înfiinţării Societăţii Europene de Science Fiction, cu o convenţie anuală, la începutul deceniului al VIII-lea.  Atunci când românii care puteau vorbi şi altceva decât subiectele oficiale în afara României se numărau pe degetele câtorva mâini, Ion Hobana a fost membru al Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.

O înţelegere parţială a ceea ce a însemnat prezenţa Ion Hobana pentru publicul român şi internaţional o poate avea oricine ascultă sau priveşte înregistrările radio şi TV cu domnia sa.

Doar o frază se mai cere scrisă despre Hobana-Ufologul. Într-un domeniu care împleteşte jurnalismul de senzaţie cu literatura de mistere, dar şi cu cercetarea ştiinţifică, Ion Hobana a adus echilibru şi acribie. Exemplu indirect: elogiile din Rusia pe care le-a primit pentru OZN – o sfidare pentru raţiunea umană, în care prezintă şi ufologia rusă publicului din Occident. »

CĂTĂLIN BADEA-GHERACOSTEA, Schiţă monografică – Ion Hobana

(Fragment din conferința susținută la Brașov, la librăria Okian, pe 11 martie 2011)

O altă întâlnire de neuitat, la Târgul de carte pentru copii și tineret de la Focșani (aprilie 2006)

« Mă leagă de Ion Hobana multe întîmpări, de la prima ediţie a Premiilor „Vladimir Colin“ (iată încă o iniţiativă a lui în sprijinul recunoaşterii şi promovării valorilor din sefeul românesc), cînd scriitorul român împreună cu scriitorul francez Gérard Klein au înmînat primele trei Premii „Vladimir Colin“ (eram atunci, în 2000, Ona Frantz, eu şi Andrei Valachi, în ordinea clasamentului), la simpozioane, convenţii naţionale sau la vizitele pe care, cu oarecare sfială, i le-am făcut în apartamentul de pe bulevardul Magheru (nu multe, şi mereu cu teama că îi răpesc, egoist, din timpul pe care l-ar dedica scrierii unei noi cărţi).
Dar momentul care mă leagă cel mai mult de Ion Hobana a avut loc într-o zi de martie a anului 1999, cînd a vorbit la lansarea volumului meu de debut (se întîmpla la Bucureşti, eu locuiam în Iaşi pe vremea aceea). Au contat nu numai vorbele pe care le-a spus atunci, prezentîndu-mi cartea (îmi ceruse şpalturile, să citească tot, ca să ştie despre ce e vorba – a fost una dintre primele lecţii directe pe care mi le-a dat), vorbe pe care, cu părere de rău mărturisesc că le-am uitat. Ci întreaga lui prezenţă, de la faptul (de neînchipuit cu nişte ani înainte) că a acceptat să mă prezinte lumii ca pe un nou scriitor, pînă la calmul cu care a întîmpinat mica întîrziere (cărţile au venit de la Iaşi, de la tipografie, cu cîteva minute înainte de ora lansării) şi pînă la felul în care a ştiut să mă încurajeze, să mă pregătească pentru prima mea întîlnire cu publicul.
Nu ştiu dacă în felul în care mă port eu acum, cînd lansez cărţile altora, este ceva din felul în care l-am perceput eu atunci, în 1999, pe Ion Hobana. Vreau să cred că există ceva, că am rămas cu ceva din prima mare lecţie de „a fi scriitor“ pe care am primit-o.
Într-o lume care pare să-şi fi pierdut apetenţa pentru modele, existenţa acestora, din ce în ce mai discretă, este cu atît mai valoroasă, iar noi, contemporanii lor, ar trebui să fim cu atît mai recunoscători că ele există.
Şi iată ce mai scriam atunci cînd am comentat volumul Timp pentru dragoste: „În SF clasicii sînt foarte aproape de noi, ca timp al trăirii (şi al mărturisirii), iar expresia clasic în viaţă nu are nimic peiorativ, nici exagerat. În cîteva zeci de ani genul a înghiţit o istorie întreagă, astfel încît scriitorii anilor ’60-’70 sînt pe bună dreptate clasici. Unul dintre clasicii literaturii SF româneşti este Ion Hobana“. »

MICHAEL HAULICĂ, Ion Hobana la 80 de ani

(Fantasy & Science Fiction, OBSERVATOR CULTURAL, nr.563, 18.02.2011)

Încă o fotografie de la ultima întâlnire de la Centrul „Calderon”

« Oamenii de cultură din Bârlad sunt în doliu. S-a stins din viață una din cele mai mari personalități românești, care a considerat Bârladul ca fiind “orașul de suflet”: Ion Hobana. Scriitorul, în vârstă de 80 de ani, a decedat marți seară, la Spitalul Colțea din capitală, după o lungă suferință.
Vestea s-a aflat abia ieri, în jurul prânzului, și s-a răspândit ca un fulger. Mulți bârlădeni care l-au cunoscut și l-au iubit au rămas împietriți la aflarea cumplitei vești, deși cu toții știau că este țintuit la pat de o grea suferință.
Alina Butnaru, muzeograful bârlădean care a organizat alături de regretatul Ion Hobana numeroase activități, ne-a declarat: “Am pierdut încă un prieten foarte apropiat al muzeului. Un rafinat om al culturii românești, Ion Hobana a pecetluit cu vorbe alese fiecare manifestare a muzeului și a dăruit din izvorul condeiului său prețioase diamante literare. Este o datorie spirituală să păstrăm vie memoria celui care ne-a fost alături, pe care l-am cunoscut îndeaproape și ne-a oferit sprijinul său necondiționat. Acum, se va întâlni la masa umbrelor cu alți prieteni “berladnici” de suflet.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
Gruia Novac, profesor și scriitor bârlădean, ne-a declarat: “Am aflat acum câteva minute și atât pot să spun: Ion Hobana a fost unul dintre scriitorii care în literatura științifico-fantastică a făcut una dintre cele mai frumoase figuri artistice din Europa. Literatura română pierde în acest fel un scriitor serios și care a lăsat în urma sa o operă model”.
Născut pe 25 ianuarie 1931, la Sânnicolaul Mare, în județul Timiș, Ion Hobana provine dintr-o familie de bârlădeni – tatăl, Ion, fiind magistrat, iar mama, Antonia, profesoară. Deși întâmplarea a făcut să se nască în celălalt capăt al țării, Ion Hobana a făcut școala primară la Bîrlad, iar cursurile liceale le-a absolvit la Colegiul “Gheorghe Roșca Codreanu” din localitate, promoția 1949. Apoi, a urmat absolvit Facultatea de Filologie din București, în 1951 (corect – 1954, vezi începutul acestui post – nota mea, Șt.G.), lucrarea sa de diplomă fiind prima consacrată science fiction-ului în România. Tot de Bîrlad este legat și debutul său publicistic, în “Păreri Tutovene”, în 1948, cu versuri și recenzii. (…)

 Ion Hobana a fost prezent în ultimii ani la numeroase activități culturale din Bârlad. Aici și-a serbat aniversările de la împlinirea a 75 de ani de viață, apoi când a împlinit 78 de ani. Aici și-a lansat ultimele volume scrise și a făcut muzeului o importantă donație de carte. »

SABINA GHIORGHE, A decedat Ion Hobana (Articol publicat în OBIECTIV – Ediția de Vaslui, în 24.02.2011, orele 04:30)

Un alt instantaneu de la ELM din 09.05.2009

 « Cum era adolescentul Ion Hobana?

Asemenea celorlalţi băieţi de vârsta mea, din generaţia de după război. O trăsătură poate mai puţin obişnuită era faptul că nu consideram învăţătura doar o obligaţie. Eram avid de cunoştinţe şi admirabilii profesori ai liceului bârlădean „Gheorghe Roşca Codreanu” au jucat un rol foarte important în realizarea acestei aspiraţii.

În timpul liber citeam, cântam la vioară, participam la şedinţele cenaclului de la Casa Naţională. Făceam mult sport: fotbal, handbal (în 11!), volei. Am fost campionul liceului la tenis de masă şi la şah. O fotografie de atunci mă înfăţişează în mijlocul echipei de elevi, în stânga mea aflându-se Lucian Raicu, cunoscutul critic literar de mai târziu. Jocul rigorii şi al fanteziei m-a însoţit de-a lungul întregii vieţi, astăzi, graţie internetului, partenerii mei fiind pretutindeni.

 Familia v-a influenţat în vreun fel?

Tatăl meu, magistrat, era un mare iubitor de literatură. În biblioteca lui, operele scriitorilor români reprezentativi se învecinau cu cele ale unor poeţi şi prozatori francezi. Era abonat la „Revista Fundaţiilor Regale”, pe care o citeam din scoarţă în scoarţă. Cărţile din biblioteca mamei, profesoară de istorie şi geografie, au contribuit şi ele substanţial la lărgirea orizontului meu de cunoaştere. Adăugând climatul de înţelegere şi de încurajare a înclinaţiilor mele, pot răspunde cu deplină îndreptăţire că influenţa familiei a fost hotărâtoare.

 Petreceaţi mult timp în Biblioteca de la Bârlad…

 Biblioteca de la Casa Naţională nu poate fi uitată. Am petrecut multe ceasuri în sala dulapurilor înalte, cu geamuri, pe care o revăd astăzi cu emoţia de atunci. Se aflau acolo şi câteva exemplare din superba ediţie Hetzel a „Călătoriilor extraordinare”, de Jules Verne, cu copertele tari, paginile aurite şi gravurile din interior. Cunoscusem până atunci doar cărţile cu coperte albastre din seria Jules Verne a Editurii Georgescu Delafras, iar seara, la cină, le-am împărtăşit părinţilor descoperirea mea. După câteva zile, tata mi-a dăruit volumul „La Jangada. Huit cents lieus sur l’Amazone”, găsit într-un anticariat din Bârlad, pe care îl am şi acum.

Aţi început mai întâi să scrieţi poezii. Cum aţi făcut trecerea la proza de anticipaţie?

Eram, atunci, şeful redacţiei literare a revistei „Luminiţa”, contactul cu copiii şi cu scriitorii pentru copii determinându-mă să-mi încerc condeiul în această zonă. Câteva producţii rezistă, cred, şi astăzi. Dar drumul mă ducea spre science-fiction, literatură şi, mai ales, exegeză.

Aveţi vreo legătură cu personajul din „Cea mai bună dintre lumi”? V-aţi visat vreodată în altă lume? Cum arată?

Singurul personaj în care mă regăsesc este cel din romanul meu realist, în bună măsură autobiografic, „Călătorie întreruptă”, a cărui ediţie definitivă a apărut în 2007. Celelalte sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, chiar atunci când povestirea este scrisă la persoana întâi. »

FLORIN MARIN, Unul dintre ultimele interviuri acordate de Ion Hobana (…)

(3 februarie 2010, în ziarul „Adevărul“)

 

P.S.: Fiind luna în care mi-am serbat ziua de naștere, mi-am permis să ilustrez acest articol (și) cu fotografii din arhiva personală. Sper ca acest lucru să nu fie considerat o impietate sau o dovadă de trufie. Vă mulțumesc pentru înțelegere! (Moshul S.F.)

Anunțuri