Afișul Târgului „Final Frontier” - ediția 2011

De la bun început trebuie să precizez clar un lucru: din cauza unor probleme de sănătate, firești la vârsta mea (nu degeaba mi se spune „Moshul SF”!), nu am putut fi prezent decât la prima zi a manifestărilor din cadrul Târgului, adică sâmbătă, chiar dacă eram în trecut în program și duminică. Pentru această absență (relativă, după cum veți vedea), îmi cer în mod public scuze și promit că voi încerca – printr-o serie de postări pe blog – să compensez absența discursului poate mult prea simplu, pe care l-aș fi ținut „live” la panelul moderat de Oliviu Crâznic.  A fost însă prezentă, cu slide-show-ul promis, „Băbuța SF”, lucru ce le-a permis spectatorilor prezenți să vadă cu ochii lor un număr important de apariții editoriale din istoria ficțiunii speculative din România, legate de urban fantasy, paranormal romance, fantasy și horror. Aproximativ 250 de coperte de carte aparținând genurilor și sub-genurilor menționate, au „defilat” pe ecranul retroproiectorului, unele fiind probabil inedite pentru cei mai mulți dintre privitorii aflați la conferința detaliată de Oliviu Crâznic, aici.

Prin urmare, ascultând relatările celor prezenți și văzând fotografiile realizate la fața locului în ziua a doua, îmi pot permite să trag un șir de concluzii generale asupra celor petrecute la această manifestare. Am să citez aici o serie de opinii deja exprimate pe blogurile și site-urile altora (dar numai la modul general) și cu toate că voi folosi în special propriile noastre poze, voi mai „împrumuta” și de la vecini – evident cu menționarea sursei, ca să nu fiu acuzat că încalc legea! – pe acelea care mă vor ajuta să-mi ilustrez ideile.

Să începem așadar cu

1. LOCAȚIA

Aceasta a fost sediul MUZEULUI ȚĂRANULUI ROMÂN din șoseaua Kiseleff, nr. 3, sector 1, București, la numai câteva sute de metri distanță de Piața Victoriei (cu toate ieșirile de metrou aferente) și de sediul Guvernului României. Ca’va’zică, în buricul buricului târgului! Iată și imaginea clădirii, inconfundabilă (păi, cum altfel, că doar înainte de 1990, mai precis până în decembrie 1989, aici funcționa Muzeul de istorie a Partidului Comunist Român și a mișcării muncitorești din România, o destinație obligatorie pentru toți pionierii, uteciștii și chiar unii membri de partid din provincie, care veneau în excursie în București pentru a-și primi însemnele de apartenență la respectivele organizații, în cadrul unor adunări festive!):

Muzeul Țăranului Român (București) (© foto - Horia Nicola Ursu)

Pentru cine nu știe, aceasta este chiar intrarea principală, aflată într-adevăr la adresa menționată pe afișul manifestării, și unde ne-am prezentat noi – adică echipa care tocmai terminase de realizat ediția din 26 martie 2011 a emisiunii Exploratorii lumii de mâine de la Radio România Cultural – foarte țanțoși și pătrunși de importanța „misiei” pe care-o aveam de a contribui la buna desfășurare a evenimentului și de a face o propagandă cât mai „deșănțată” SF-ului în general, și SF-ului românesc în special! Când am ajuns în fața intrării principale, ne-am dezumflat însă pe loc. Anunțat cu atâta pompă, în special pe internet, „evenimentul” nu reușise nici măcar să aibă niște afișe sau bannere mai ca lumea, care să sară în ochiul trecătorului întâmplător sau al amatorului avizat și să-i „agațe”, trăgându-i spre interiorul clădirii. Nu că asta ar fi contat în vreun fel:  o dată ajunși în holul impunător, o doamnă cu un aer mult prea sever pentru o zi de sâmbătă și chiar și pentru tipul de muzeu în care lucra, ne-a întrebat câte bilete de intrare vrem și chiar începuse calculul sumei datorate, până când – cu o voce timorată pe care n-am mai avut-o de pe vremea copilăriei – i-am spus că noi mergem la evenimentul „cutare” și că pe afișul acestuia scria că „intrarea este liberă”. Brusc, expresia respectivei doamne s-a schimbat și, pe un ton mult mai rece decât atunci când ajunsesem față în față, ne-a anunțat că pentru asta trebuie să ieșim din muzeu, să dăm ocol clădirii și să intrăm prin spate! „Prin spate, la Sala de Oaspeți?” am bâiguit eu, absolut confuz. „Da, domnule, vedeți acolo, în curtea interioară.”

Zis și făcut, mai ales că n-aveam de ales! Prima impresie se dusese naibii, urma să vedem ce se întâmplă mai departe. Am luat-o la stânga de la ieșire, și iar la stânga, și iar la stânga, și iată-ne ajunși, unde credeți? În curtea interioară, unde odinioară se înălța o foarte frumoasă biserică maramureșeană, din nu’ș’ce secol medieval (mărturisesc cinstit că acum n-am avut ochi pentru ea, de fapt n-am văzut-o deloc, nici nu știu dacă mai există sau nu, spre rușinea mea!) și unde am rămas cu gura căscată. Parcă nimerisem la un han de pe vremea lui Manuc: tarabe cu turtă dulce, miere de albine, tot soiul de alte produse „naturiste” (or fi fost, cine știe?), obiecte de artă „populară” (în accepțiunea de acum a termenului, evident) și un soi de terasă cu aspect de țară dar cu prețuri de Ritz (colegul și prietenul Cătălin Badea-Gheracostea știe mai bine, pentru că – răcit fiind și vrând să se „doftoricească” la modul tradițional mai întâi – a plătit pentru două pahare (cam 400 de ml) de vin fiert  20 de lei, ca popa, nici măcar n-a mai avut timp să protesteze când și-a dat seama despre ce „spoliere” e vorba!) Colac peste pupăză, mesele din lemn masiv erau așezate în dreptul ușilor de intrare, așa că pătrunderea în clădire s-a dovedit o adevărată aventură, mai ales că aveam pe umăr și una bucată laptop de vreo 3 kilograme, menit să realizeze un spectacol de tip slide-show cu tema „Steampunk”. Când am reușit totuși să ajungem, vorba maestrului Colin, „dincolo de zidul de neon”, ce credeți că ne-a întâmpinat? O scară largă ca la palatele imperiale, pe care am urcat preț de 2 (două!) etaje!  Până am ajuns la ceea ce – conform programului – era „Sala de Oaspeți”. Mare, cu tavanul înalt și aproape goală… 

2. ORGANIZATORII

Organizatorul Târgului pentru pasionații de SF & Fantasy a fost site-ul www.bookblog.ro. Nu știu dacă au mai fost și alții, chiar dacă  anumite site-uri au afirmat  sus și tare că ar fi și ele. Nu s-a văzut!  Un comentariu excelent în această privință, găsiți pe blogul lui Dreaming Jewel, aici. Cei de la www. bookblog.ro au reușit însă ceea ce n-au reușit  în anii anteriori oraganizatori de târguri mult mai simandicoase, și anume să pună la dispoziția participanților un spațiu destul de generos pentru conferințe și dezbateri, instalație de sonorizare care să nu facă microfonie, ba chiar să și funcționeze până la terminarea evenimentului,  o instalație video care ne-a permis să realizăm o serie de slide-show-uri, cum spuneam, la o calitate acceptabilă și (mai ales!) scaune pentru ascultătorii conferințelor!!! Cea mai tare idee, pentru că a „fixat” auditoriul ca pe un fluture în insectar (în sensul bun al cuvântului), dacă acesta a avut ce vedea și auzi, și mai ales dacă i-a plăcut… Se poate spune că în trei cazuri din șase (ori șapte, părerile sunt împărțite),  s-a și întâmplat.

Publicul la lansarea „Steampunk”, 26.03.2011, orele 15 trecute fix (fix pentru ei, trecute pentru noi!) (© foto - Băbuța SF)

Ca să nu fiu acuzat că mă feresc de exemple, aș spune că SRSFF-ul – pe care l-am lăudat și l-am ajutat de la înființare mai mult decât unii membri ai săi care nu fac altceva decât să-i erodeze din interior prestigiul și activitatea curentă, îndepărtând încet, încet, mulți oameni valoroși veniți din afară (v-o pot demonstra cu dovezi, ca să nu mai aud discuții pe la colțuri!) – a avut de departe cea mai slabă prestație de la înființare. Pentru aceia care nu vor pune imediat mâna pe par ca să-mi dea în cap sau care mă vor șterge imediat din blogroll-uri ori din listele propriilor telefoane mobile,  am să expun și argumentele în favoarea celor afirmate mai sus, în secțiunea imediat următoare:

3. ERORI ȘI INCONSECVENȚE

Iată unde cred eu că a greșit SRSFF-ul: a) Alegerea temelor. Târgul acesta era, este și va fi un târg DE NIȘĂ. Prin urmare, publicul „nișei” SF&F&H este unul tânăr, „educat” de aparițiile  editoriale din ultimii – hai să zicem, cu mărinimie – 20 de ani, deci  destul de puțin interesat de Umberto Eco, dar destul de informat ca să știe că despre Ion Hobana ar trebui să vorbească cineva care se pricepe, adică un critic literar de talia unui Mircea Opriță sau a unui Cătălin Badea-Gheracostea  (ca să dau numai două exemple de oameni care l-au cunoscut și au conlucrat strâns cu Maestrul, de-a lungul mai multor ani, în cadrul Premiilor „Vladimir Colin”,  înaintea trecerii acestuia în marele Dincolo); b) Orele conferințelor. Absolut nepotrivite într-un weekend în care se schimbă  ora oficială,  fără a mai vorbi că lumea în București, mai ales tinerii (dar și bătrânii ca mine sau ca oricare alții – care NU au mașină, spre ghinionul și „rușinea” lor -, ca să dau un exemplu) întâmpină mari probleme cu transportul în comun, ca să-și mai pună și problema de a ajunge la orele 11 sau 12 la o conferință care (și aici  revenim oarecum la punctul 2), c) fie are Conferențiarul nepotrivit, fie Tonul nepotrivit, depinde de situație. Așa s-a întâmplat și la Premiile SRSFF 2010, așa s-a întâmplat și la o serie de ședințe ale cenaclului de la Centrul cultural Jean-Louis Calderon, așa se va întâmpla și în viitor, dacă nu se va schimba ceva…

Jumătate de echipaj la lansarea „Steampunk”, că doar e criză! (© foto - Băbuța SF)

Dar să lăsăm SRSFF-ul, căci și-așa s-a creat impresia că în țara asta doar ei muncesc, iar noi – ceilalți din SF-ul românesc – nu facem decât să trândăvim și să-i împroșcăm cu …, alegeți voi cu ce, deși eu aș zice noroi, ca să nu repet greșeala lui Horia Nicola Ursu, din a cărui tabără se tot afirmă că fac parte de mai mulți ani de zile. Păi să vedem… fac sau nu fac parte? După cum au putut auzi, sâmbătă, cei prezenți la conferința despre „Steampunk”, efectivul editurii Millennium Books s-a mărit în acest an cu o serie de colaboratori (ocazionali sau permanenți), dar nu cred că a auzit cineva pronunțat și numele meu. Sau al soției mele. Noi suntem „pompierii de serviciu”, cei capabili să lucreze traduceri interminabile, atunci când interesele editurii o cer, dar… cam atât! Nu mă pot plânge, relațiile mele financiare cu HNU sunt excelente, dar câteodată parcă te saturi. Ai mai vrea și altceva în afară de bani, deși în acest moment al vieții mele, având în vedere istoricul  medical din ultimii doi ani, banii sunt fundamentali. Asta este însă o altă problemă… Mergem mai departe.

Singurătatea vampirilor de cursă lungă (© foto - Băbuța SF)

Principalii vinovați pentru semieșecul din acest an al lui Final Frontier, pe care care eu l-am denumit – eufemistic! – „Saved by the bell”, sunt (n-0 să vă vină să credeți, poate!), EDITURILE – participante sau neparticipante. Cu excepția lui Millennium Books, a cărei strategie de marketing  – adaptată la realitatea unui program editorial urmărit cu îndârjire de mai mulți ani – iată că a început să dea roade, toți ceilalți participanți parcă erau picați din altă lume. Pe scurt: numai vechituri (cu reducerile corespunzătoare, evident!), nici o lansare, nici o manifestare adiacentă de tip happening, sesiune de autografe, conferințe pe o temă sau un autor „de casă” al editurii cu pricina, nimic! Doar „vânzători” de carte (nu librari, atenție!), care-au șezut pe fundulețul lor, pe scaunele lor, în spatele mesișoarelor lor, fără să contribuie cu nimic la prosperitatea firmelor de la care-și iau salariul și care – pe cale de consecință – le pun mâncarea pe masă în fiecare zi! Unele dintre pozele cu care voi ilustra acest material când îl voi termina de scris (vă anunț că puteți vedea pe viu cum se scrie acest articol, căci îl public în timp ce-l scriu, fragment cu fragment), vor fi extrem de edificatoare pentru afirmațiile de mai sus.

Dar cum să te miri, când, în cele două zile cât a durat târgul, nici un PR Executive, nici un director literar sau un director general al editurilor participante nu a călcat betonul (exagerez, mozaicul – sau o fi fost travertinul?) sfânt al muzeului revendicat de cele mai cunoscute orânduiri care au guvernat omenirea în ultima aproximativ jumătate de secol, dând un argument de valoare în plus faptului că aici s-a instalat (în sfârșit) SF-ul! Ciudat, la ce bun să mai vii, dacă tot nu te interesează? Doar pentru niște amărâți de mii de lei noi?

Alt fapt menit să submineze manifestarea: orarul. Eu înțeleg că muzeul are are un program de vizitare sâmbăta și duminica de la 10 la 18, dar cum nu cred că manifestarea s-a organizat pe ochi frumoși, ci dimpotrivă, s-au cerut destui bani editurilor și site-urilor participante (mai ales că au fost foarte puține), se putea muta închiderea pe la orele 20, ca la orice târg sau expoziție de acest fel care se respectă. Nu s-a întâmplat așa, cu rezultatul de rigoare.

Oana Stoica-Mujea, Liviu Radu, Oliviu Crâznic și Raluca Băceanu - cei patru cavaleri ai Apocalipsului din ficțiunea speculativă românească (© foto -Băbuța SF)

Să nu credeți însă că nu au fost și lucruri bune la Final Frontier… Dimpotrivă! Să le enumerăm:

4. REUȘITE ALE TÂRGULUI, CARE AR TREBUI PĂSTRATE ȘI DEZVOLTATE

Întâi și-ntâi firmele dinamice, care înțeleg să respecte orice invitație pe care-o primesc în scopul propriei dezvoltări, dar și al celui care le invită. În această categorie, au intrat la Final Frontier întâi și întâi MILLENNIUM BOOKS, apoi TARABA DE JOCURI, LIBRĂRIA NAUTILUS și Standul destinat benzilor desenate, păstorit de prietenul Dodo Niță, omul care a adus banda desenată la un grad de respectabilitate nemaiîntâlnit în jumătatea de est a Europei – și asta aproape singur!

Acestea au avut tot ceea ce deplângeam înainte ca fiind lipsă: lansări, ședințe de autografe, mese rotunde, titluri noi aduse special pentru evenimentul respectiv, demonstrații practice (în cazul jucătorilor de board-games și al creatorilor de benzi desenate), discount-uri rezonabile (20-25%), care au împăcat și varza și capra (recte editorul și cumpărătorul), fără a da nimănui impresia că este păcălit sau că oricum ceva este în neregulă, prin vânzarea unui produs editorial sub prețul de producție, ba uneori chiar sub costul materialelor  folosite. Cât de disperat trebuie să fii ca să faci una ca asta? Ori poate că aici se ascund alte lucruri? Nu știu și nici nu mă interesează, cu atât mai mult cu cât am avut de-a face cu câteva personaje sinistre din sistemul editorial românesc, între care pe primul loc se situează un anume – nici nu știu cum să-i spun, dar treacă de la mine – BOGDAN OCTAVIAN HRIB, regele „țepelor” de la noi,  care nu-și plătește angajații cu lunile, colaboratorii din prima fază cu anii, iar traducătorii – niciodată. Dacă este nevoie, voi reveni cu exemple, eu (și cu Cristina) fiind în fruntea listei, dar cred că dacă ne-am aduna cu toții cei trași pe sfoară de scriitorașul pe care eu l-am descoperit în urmă cu mulți ani în urmă, în emisiunea Exploratorii lumii de mâine, la rubrica „Steaua Polară”, pe când încerca și el cu deștul cel mic de la picior apele învolburate ale literaturii, am putea pune de un sindicat.  Trec și peste asta, pentru că deși merită o atenție specială din partea anumitor organe ale statului, nu vreau să-mi pierd vremea cu oameni neînsemnați. Oricum, aici eram la secțiunea „reușite”, n-aș vrea să credeți contrariul, dar uite că numai prin comparație poți deosebi merele putrede de cele sănătoase.

Dilema Ursului contabil: „Or fi doar 10 butoane, da' cum se combină între ele?” (© foto - Băbuța SF)

Ne luăm un PC ultraperformant sau o dubiță de jocuri? Aoleu, dar oare cât or costa zarurile?? (© foto - Assassin)

Alte reușite: happening-urile, acele evenimente simpatice, legate doar vag sau – să zicem-  tangențial de profilul Târgului, dar care au adus destui vizitatori și au mai animat puțin organismul cam bolnăvior al manifestării. Ei nu vând, ei fac spectacol care – distrându-i și făcându-i pe ceilalți să fie binedispuși – contribuie la creșterea vânzărilor propriu-zise.  Să-i numim aici pe cei care propus luptele de roboței sau pe fanii Star Wars. Chiar dacă la început au fost priviți ca niște curiozități, din ce-am văzut eu au fost repede acceptați ca fiind exact ceea ce sunt: oameni pasionați, care au un scop în viață. Ceea ce multora dintre noi (nu îndrăznesc să avansez un procent) pare să ne lipsească. (Folosesc aici pluralul majestic, doar pentru consolarea unora!).

Întâlnirea fanilor „Star Wars”: ciudați, ciudați, da' cu public! (© foto - Assassin)

E drept că vrem egalitate, dar nu și pentru căței - pardon! - roboței! (© foto - Assassin)

Cea mai mare reușită însă: organizarea primei ediții!!! Ar fi o prostie imensă ca organizatorii să renunțe la o asemenea manifestare doar pentru că anul acesta n-a ieșit chiar cum voiau (sau își imaginau) ei. De aici se va învăța mult, se vor trage concluzii, se vor corecta unele lucruri, se vor învăța alte alte lucruri, se vor gândi unele noi… Acest material – ușor ciudat pentru caracterul potolit al blogului moshulsf.wordpress.com – are tocmai o asemenea menire. Iar dacă unii se vor supăra sau alții se vor bucura, este numai problema lor. N-am de gând să polemizez cu nimeni. SF-ul este mult mai important, măcar atât să fi învățat și eu de Maestrul Ion Hobana…

Agitație frumoasă, vă doresc! Acum mă apuc să pun și pozele, iar mai târziu voi reveni cu o nouă galerie foto, mult mai extinsă. Stați pe aproape!

Și cum articolul ăsta nu e unul vesel, iată și finalul (trist, dar din aceeași poveste):

No comment (© foto - Assassin)

Q.E.D. (© foto - Assassin)

Gata, am terminat ! Este ora 12:52 și totul ar trebui să fie bine… Dar nu e!


Anunțuri