Vă mai amintiți că atunci când am lansat proiectul „scornelilor” Moshului SF am spus că aștept creații din partea oricărui scriitor de science fiction, indiferent de faima sau de experința lui, cu condiția să respecte ceea ce mi se părea a fi nota personală a respectivei rubrici – adică circa 10-11.000 de semne, exclusivitate pentru 45 de zile și caracterul absolut inedit al textului, totul – bineînțeles! – supus rigorilor creației literare autentice?

Ei bine, după ce v-am oferit până acum povestiri sau schițe semnate de Liviu Radu, Antuza Genescu, George Lazăr  sau Adrian Buzdugan – scriitori deja consacrați – , urmând să citiți în curând și altele, din aceeași categorie, semnate de Ana-Veronica Mircea și Oliviu Crâznic, vă propun în cele ce urmează să faceți cunoștință cu un nume ceva mai puțin cunoscut, chiar dacă cititorii atenți ai genului au mai întâlnit două dintre creațiile sale în cuprinsul revistei Nautilus, publicată de Editura Nemira. Am putea spune, cu alte cuvinte, că e vorba doar cu un pic mai mult decât un debutant – de fapt, o debutantă, pe numele ei NARCISA STOICA. În realitate, autoarea menționată, după cum vă veți da și singuri seama, a depășit de mult condiția de „boboc” într-ale scrisului, stilul său matur, îngrijit și elegant, ca și știința creării personajelor – mai apropiată de roman decât de stilul „scurt” – îndreptățind-o să aspire la un loc fruntaș în lumea ficțiunii speculative de la noi. Cu condiția unui exercițiu practic îndelungat, bineînțeles. Pe care-l are – se pare – dacă ținem cont de cele două romane pe care încearcă în zadar să le publice, de mai bine de doi sau trei ani, fiind plimbată de colo până colo între mai multe edituri care – altminteri – se laudă cu promovarea science fiction-ului autohton, cu mai mult sau mai puțin temei. Nevrând să tulbur apele sistemului editorial sefistic, trec mai departe…

Istoria povestirii de astăzi este una destul de ciudată, cel puțin din punctul meu de vedere… Pe la jumătatea lunii februarie, dacă nu mă înșel, am primit un e-mail pe adresa de contact a blogului (moshul.sf@gmail.com, unde puteți trimite încercările voastre literare destinate „Scornelilor Moshului SF”),  în care un anume Andi Assan mă ruga să mă uit peste cea mai reușită creație a sa de până atunci (așa susținea respectivul!) și să-mi spun părerea despre ea, dacă se poate tot printr-un e-mail. Cum textul avea cam 30.000 de semne, i-am răspuns – destul de firesc, de altfel – că întrucât nu intră în criteriile cerute de publicarea pe blog, nu fac muncă de redactor literar decât în cazul în care mă angajează vreo editură în acest scop. Altminteri, vă imaginați ce-ar fi dacă toți cei „mușcați” de morbul literaturii SF mi-ar trimite textele lor spre lectură și comentare!!! Am zis însă că – dacă tot caut un debutant pentru rubrica literară de pe blog –  hai să-i dau o șansă… Am citit povestirea și nu mi-a părut rău deloc. De fapt, a fost o adevărată revelație: iacă, domnule, că se scrie SF și în afara fandomului, și încă SF de calitate! I-am răspuns așadar domnului Andi Assan că voi publica proza sa, chiar dacă e prea lungă, avertizându-l însă că este o excepție pe care o fac numai pentru debutanți și că nu trebuie să-și facă un obicei din a nu îndeplini cerințele editorului, după care mi-am văzut de treburile obișnuite…

Surpriza cea mare am avut-o când, primind răspunsul cu mulțumirile de rigoare pentru accept, domnul Andi Assan a mărturisit că de fapt este… doamnă (!!!), pe numele ei Narcisa Stoica, și că acel text era ultima probă dacă mai merita să se ocupe de literatură sau nu, întrucât – deși publicase câte ceva –  fusese dusă cu zăhărelul de o mulțime de editori simandicoși (dar, evident, plini de bunăvoință), care după ce promiseseră marea cu sarea, „uitaseră” până și de elementarul (și necesarul, în multe cazuri) NU spus unui om care n-are treabă cu literatura, dar care n-ai vrea să te mai deranjeze și a doua oară. Ca să n-o mai lungesc, i-am comunicat „cuplului” Andi Assan/Narcisa Stoica faptul că incognito-ul a fost probabil cea mai bună decizie luată până atunci, pentru că mi-a permis să judec eliberat de păreri preconcepute privind cariera, numele și notorietatea, plus că mi-a demonstrat încă o dată faptul că „nasul” meu în materie de debutanți nu și-a pierdut prea mult din acuitate.  (Cei care mă cunosc știu că nu sunt deloc modest când vine vorba de propria-mi persoană, așa că nu trebuie să vă mirați de afirmația anterioară!) Am mai propus un lucru: să-l dăm uitării, cel puțin temporar, pe Andi Assan, și s-o revitalizăm pe Narcisa Stoica, în ideea că – mai devreme sau mai târziu – acumulările cantitative se vor transforma în schimbări de ordin calitativ.

Rămâne de văzut dacă va fi sau nu așa. Până atunci, eu îi acord tot creditul tinerei autoare, al cărei blog îl găsiți aici, și vă invit (pe riscul vostru, desigur 🙂 !) alături de niște

 

 

Stăteam şi noi, trei marţafoi care se respectă, pe un teanc de baloţi cu nisip şi încercam să furăm puţină căldură din razele gata-gata s-alunece înapoi în mare. Tocmai ieşisem din tură şi eram rupţi de foame. Aşa că îl aşteptam, fără chef de nimic şi storşi în general, pe Curvois Două-Clase, care lucra la bar – „În lanu’ de porumb”, aşa îi zicem noi -, să vină cu ceva boabe de întăritor. Mai mult ca sigur că nu aduce d-alea de categoria I, care ţin de foame şi de sete pen’ 3 zile, da’ măcar de categoria II tot o să dosească el câteva de ochii lu’ Jimmi Caşalotu, ăl de ţine şandramaua. Bossu, cum îi place să-şi zică singur.

– Dar dă ce întârzie acest Courvois peste măsură? s-a căznit Jaai Be să scoată o propoziţie de nivel înalt.

Normal că pe noi ăştilalţi ne-a bufnit râsu’. Umerii mari ai lu’ J. Daniel se scuturau mai ceva ca un piston în plin avânt. Ai mei, mai lento, da’, în orice caz, râsu’ meu s-auzea mai tare.

– Băi nene, da’ bine le mai scuipi. Dai pă dinafară dă deşteptăciune. Nu poţi s-o păstrezi doar pen’ tine, tre’ s-o trimiţi şi la alţii, nu? reuşi J. Daniel să zică, printre sughiţuri.

– Da ce-am zis, băi? N-are voie omu’ să vorbească corect, că şi săriţi pă el. Aşa-mi trebe dacă stau cu marţafoi ca voi. Nici nu ştiţi cum să vorbeşte gramatical şi nici nu vreţi să învăţaţi. Foarte rău, că nici n-o să faceţi impresie ca lumea când o să rugaţi vr-un căpitan să v-angajeze.

– În nici un caz, în păsăreasca ta. Tu nu vezi că nu înţelege nimeni ce zici când te dai mare? N-ai auzit ce-a zis şi şefu’ dă tură? Că să termini cu ifosele şi să-ţi vezi dă cărat. Să nu mai dai la nimeni lecţii de vorbire elevantă? i-am zis-o şi io, sătul să-l aud cât e ziua de lungă cum îi face pe toţi analfanbenţi.

– Vorbire elevată e corect. Mai bine nu vorbi dăspre ce nu ştii. Ar trebui să respectaţi o persoană care încearcă să îşi depăşească condiţia, în loc să fie mulţumit că-i doar un alt marţafoi…

– Ai dreptate, băi Jaai Be, n-o lua şi tu aşa. Te respectăm din suflet, cum să nu, da’ îţi spun prieteneşte: „Prietene, lasă-te d-astea, dacă vrei să pui vreodată picioru’ pă vr-o barcă dă merge la vânătoare dă malace!” Dacă te aude vorbind aşa vr-un căpitan, nu te primeşte nici să-i munceşti pă d-a moaca, îţi spune băiatu’, J. Daniel…

– Zău, băi, zic şi io. Toată lumea din port vorbeşte cum trebe’, numai tu te-ai găsit să le zici mai altfel. Păi pân’ te gândeşti tu cum se zice corect gramatical „malacă la 35 cu 12”, fuge aia de n-o mai prinzi nici peste 2 zile. Doar nu crezi c-o să angajeze pă unu care dă lecţii de gramatică să prindă malace?

– Băi, voi credeţi c-o să ne angajeze vreodată careva să prindem balene, pe motiv că aşa le zice lor corect gramatical? Nu vă vedeţi şi voi cum arătaţi?

– Şi ce-ai dă zis despre asta? să ridică J. Daniel în capu’ oaselor cu chef de arţag.

– Câţi ani ai, mă?

– Câţi trebe, suficienţi ca un marţafoi să fie numai bun dă mers la prins malace.

– Arăţi ca unu care n-a pus, în toată viaţa lui, gura pe mâncare adevărată. Crezi că poţi să ridici măcar o slavie pneumatică, dară-mi-te s-o mai ţii şi drept când tragi după malacă?

– Dacă-ţi bag un pumn în gură, te dai convins? a ridicat J. Daniel un pumn osos şi plin de bătături de la baloţii căraţi peste zi.

– Ce vreau eu să accentuez, dădu Jaai Be înapoi, este că nu arătăm ca nişte marţafoi tocmai buni dă angajat să vâneze balene, dă câte ori să spun! Şi când o’ să ne ceară hârtiile, o’  să vadă că nu avem nici anii care trebe. Deci o să ratăm şi vara asta, orice am face! Asta am vrut să spun, înc’ o dată!

Atunci chiar m-a enervat atâta rea-voinţă.

– Băi, dacă nici tu nu crezi că vom reuşi, cum vrei s-o facă alţii? Suntem la fel de buni ca oricare, chiar dacă nu arătăm grozav în fiecare zi. Nu avem carne multă pă oase, da’ atâta câtă e, e toată numai fibră. Ia zi, J. Daniel, tu câţi baloţi poţi să ridici odată?

– Am ridicat, cel mai mult, 6 d-odată, zice ăsta şi se uită crunt spre Jaai Be, gata să-i demonstreze, cu o bucată peste ceafă, că nu a minţit.

– Vezi? Io pot să ridic până la 4 jumate, am căutat să trec cu vederea minciuna lu’ J. Daniel. Şi peste câteva luni chiar o să fim de vârsta care trebe. Aşa că avem toate şansele din lume.

– Aveţi din părţi, băi coate-goale ce sunteţi!

Ocara venea dinspre un bărbat aflat cam pe la mijlocu’ vieţii, îmbrăcat cu cel mai mişto parpalac din piele de malacă din câte văzusem în viaţa mea. Din cauza hăinii nu prea-mi dădeam seama cât de bine e făcut, doar că era înalt şi avea faţa arsă dă soare. Se oprise la câţiva metri de noi şi ne privea într-o mare scârbă.

– Şi ce treabă are un gagiu ca mata să să bage-n vorba noastră? i-a strigat J. Daniel cu oftică. Tocmai primise a 4-a avertizare din luna asta, aşa că dacă se mai băga în vr-o bătaie, adio hârtie de bună-purtare. Şi fără o hârtie ca asta, adio şanse să fie angajat pe vre-o barcă de malace timp de două luni. Iar sezonu’ de vânat malace începea peste trei zile şi dura fix astea două luni.

– Caut ce caut şi tot peste damblagii dau…

– De unde ştii mata că suntem damblagii? m-am răstit io fioros, convins că e vreunul din ăia trimişi dă boșii din port să bage marţafoii ca noi în belele şi p-ormă să aibă motiv să nu ne mai plătească. Aşa fac de-obicei, când s-apropie ziua de leafă. Care e chiar mâine, din întâmplare.

– Poate că mata eşti unu şi zici dă alţii. Ia vezi-ţi dă treabă în altă parte, îi spuse şi Jaai Be, care se gândea la acelaşi lucru ca şi mine.

– Hai, tai-o d-aici că avem treabă, l-a gonit şi J. Daniel.

– Jimmi Caşalotu mi-a zis că n-aveţi, de aia am şi venit aici, răspunde ăsta cu un rânjet. Dacă m-a minţit, o să am grijă să nu se bucure de bilele pe care i le-am plătit ca să-mi spună unde găsesc nişte marţafoi liberi-de-contract.

Tre’ să recunosc că vorbele astea ne-au cam luat piuitu. Jaai Be căscase gura ca la bâlci, iar J. Daniel îşi băgase mâinile până la cot în buzunarele salopetei şi se legăna pe tălpi, înainte-înapoi, aşa cum face când nu ştie ce să zică. În general, în ocazii d’astea caută motiv să dea cu pumnu’ , dar acum cred că era prea uimit.

– Ce vrei de la noi, în definitiv? mi-am revenit eu primu’.

– Întâi să ne cunoaştem. Eu sunt Daft Virilio, căpitan pe „Frisia”, cea mai rapidă barcă din câte au lăsat ancora în portul ăsta. Jimmi Caşalotu mi-a spus că aici o să găsesc patru marţafoi care vor să se angajeze pentru sezonul de vânătoare de balene. Unde e al patrulea?

– Ne pare bine, şefu’,  începu J. Daniels, cu faţa iluminată imediat ce aude despre angajare. Suntem patru marţafoi, gata să lucrăm pen’ matale sezonu’ ăsta. Când batem palma? Dacă mai stai puţin, tre’ să vină şi al patrulea, Courvois Două-Clase… I se buluceau cuvintele afară din gură mai ceva ca malacele abia ieşite din iarnă în jurul unui banc de guvizi.

– N-am zis că vreau să ne cunoaştem mai întâi? Cum te cheamă?

– J. Daniel, iar ei sunt Jaai Be şi Gionni Plimbare, a zis ăsta, înainte ca noi să apucăm măcar să căscăm gurile.

– Îmi pare bine, zice gagiu’ bine îmbrăcat şi se apropie dă noi şi dădurăm mâna, ca nişte gagii adevăraţi. Mişcarea ne-a intimidat şi mai mult ca ce-a zis înainte. Nu ştiu de ăilalţi, da io nu mai dădusem în viaţa mea mâna cu nici un gagiu. E prea stilat! mi-am zis în gând.

– Ce faceţi aicea băi, am auzit, taman atunci, de undeva din spatele meu.

– Iar acesta este Curvois Două-Clase, al patrulea marţafoi, făcu prezentarea Jaai Be, cu glasul ăla de-l folosea când vrea să apară elevant. Cam prea mieros pen’ fizicu’ lui, după mine. Da acu’, ce mai conta? Vorbea aproape ca un gagiu adevărat, ce mama măsii!

– Îmi pare bine, i-a zis căpitanu’ şi a întins mâna ca şi cum ar fi fost egal cu băiatu’ nostru.

Zăpăcit, Curvois Două-Clase i-a scuturat-o, benoclându-şi spre noi ochii mai căscaţi ca un nod marinăresc.

– Acum că sunteţi cu toţii aici, vă propun să lucraţi pe barca mea, „Frisia”. Ieri am acostat, să luăm nişte provizii. Din păcate, 4 din oamenii mei au avut nefericirea să guste din boabele de întăritor ale lui Jimmi Caşalotu.

Aici iar a rânjit rău, ca prima oară când ne-a vorbit.

– Cum nu pot pleca la vânătoare fără echipaj complet, Caşalotu v-a recomandat pe voi. A fost de acord să-i dea drumul şi celui care lucrează la bar, a mai spus el în timp ce îl privea fix pe Curvois.

– Pă bune? Fără să facă scandal? a zis şi Curvois, mai mult aşa, de formă. Se vedea clar că nu prea înţelege situaţia.

– Ce s-o mai lungim, vreţi sau nu vreţi s-aveţi o vară câştigată? Asta e şansa voastră, din ce v-am auzit mai devreme. Spuneţi acum, căci n-am timp de pierdut. Mai sunt cel puţin 100 de marţafoi gata să vă ia locul cât ai clipi.

– Băi nene, da’… – a vrut J. Daniel să zică ceva.

– Vrem, cum să nu. Suntem onoranţi, s-a decis imediat Jaai Be în locu’ nostru. Spuneţi, băi şi voi, că vreţi, ce staţi ca momâile?

– Stai băi aşa, a continuat J. Daniel. Unde mergem să vânăm, gagiu? Şi ce bile ne dai pen’ efortu’ nostru? Că, din câte vezi, avem din ce să trăim, deocandat.

– O să aflaţi unde mergem după ce ridicăm ancora. Nu pot să spun dinainte, căci este un loc abia descoperit şi nu vrem să vină alţii peste noi. Cât despre răsplată, vă asigur că-i mult mai mult decât câştigaţi cărând baloţi p-aici. Nu chiar atât de mult ca marţafoii cu experienţă, dar suficient. Nu vă ofer cifre exacte, căci depinde şi de captură.

– Aşa e băi, a zis imediat Curvois, care ştia mai multe ca noi despre obiceiurile de la vânătoarea de malace. Îl luase tac-su cu el, când era mic, odată şi, din cauza asta, aveam mare încredere în tot ce zicea el.

– Nu poţi să ne zici o cifră cât dă cât apropiată? avea şi J. Daniel un fix. Ştia că nici un vânător de malace nu spune câte bile câştigă într-un sezon, darmite un căpitan de barcă. Poţi doar să ghiceşti după cheltuielile pe care le face unu’ şi altu’ când se întoarce, dacă se mai întoarce. Axil-Mână Strâmbă, de exemplu, şi-a cumpărat o ditamai barca după ultimu’ sezon.

– Măi, veniţi sau nu? În seara asta trebuie să ridicăm ancora!

– Păi tre’ să ne luăm plata pen’ cărat baloţi, mâine. Să-l anunţăm pă şefu’ dă echipă că nu mai lucrăm, încercă J. Daniel să se tocmească pen’ o cifră rotundă, înainte să batem palma cu căpitanu’ Virilio.

Părerea mea era că J. Daniel se cam juca cu focu’, da şi mie mi se părea cam ciudat ce ni se întâmpla. Adică cine îţi face o aşa propunere din senin, fără să te întrebe nimic, fără să ceară garanţii sau referinţe de la şefu’ tău de echipă? Era, cum zice Jaai Be, cam prea frumos ca să li să-ntâmple la nişte marţafoi supţi de foame ca noi.

– Bine, vă achit eu, în avans, sumele pe care ar trebui să le luaţi mâine, dacă mă aşteptaţi în faţa barcii, peste două ore. E bine?

– Gata şefu’, cum să nu. Am lucrat ture suplimentare, deci, tre’ să ne dai cam 40 de bile la fiecare, se bucură J. Daniel. Iar pen’ Curvois, 50 plus bacşişuri, nu băi? şi l-a împins subtil cu cotu’.

– Hai, hai, mă luaţi de prost? Credeţi că nu ştiu cât primeşte fiecare dintre voi? 10 bile pentru ăştia de lucraţi în port şi 15 pentru Courvois. Acum, aşa rămâne? că m-am săturat de voi până peste cap.

– Aşa rămâne, cum să nu. Da nu vreţi, vă rog, s-a rugat şi Jaai Be, să ne daţi câteva bile acum, că n-am mâncat nimic dă ieri?

– Băi, marţafoii tot marţafoi! Uite, după depozitul 2 este ancorată „Frisia”. Mergeţi şi spuneţi celui care păzeşte scara că sunteţi noii gonaci şi că v-am dat permisiunea să vă cazaţi mai devreme. Aveţi grijă că, odată ce urcaţi în barcă, nu mai aveţi voie să vă întoarceţi în port. Dacă aveţi ceva ce trebuie rezolvat neapărat, faceţi-o înainte să urcaţi, aţi înţeles?

– Gata şefu’, am zis, şi ne-am grăbit la masă.

Abia aşteptam să vânăm malace, da’ până acolo trebuia să-i facem pe plac unuia care, eram siguri, mâncase, cel puţin o dată, carne de om. Aşa zicea Jaai Be, când avea vr-un şef cu palma grea şi care scotea şi untu’ din om.

– Aaa, poate că l-aţi înţeles greşit pe căpitan când v-a angajat, a zis ăl de ne-a luat in primire. Aţi venit să mâncaţi şi să dormiţi la căldurică, iar la sfârşit o să luaţi şi nişte bile pentru efort, nu? ne-a zis imediat ce am golit cănile cu cele mai gustoase boabe de întăritor din câte gustasem până atunci.

Astea au fost boabe extra-lux, care ţin de foame şi sete 14 zile’n cap, şi pen’ ele trebe să munciţi pân crăpaţi, s-a’nţeles? Şi-n timpu’ vânătorii, şi înainte, şi după.

Aşa că ne-a pus să frecăm, la o lumină chioară, într-o cămăruţă, undeva sub puntea bărcii, o duzină dă arcuri cu săgeţi. Erau din alea de viteză, cu vârf din metal călit de trei ori, probabil foarte scumpe. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa scule ciudate, pictate în culori care mai de care. Ne-a şi zis, la plecare, că o să le testeze pe pielea noastră dacă nu le-ngrijim cum trebe.

Io zic c-am făcut lucru bun şi aşa cred c-a gândit şi el când am terminat, că nu ne-a lovit pă niciunu’. Ba, din contră, ne-a trimis să stăm într-o sală frumos aranjată, undeva pe la nivelu’ doi.

N-am stat prea mult singuri, da’ am apucat să vedem, pe gemuleţele alea rotunde care să găsesc pe orice barcă cât de cât răsărită, cum petreceau pe puntea de sub noi mai mulţi gagii. Erau foarte bogaţi, dacă te luai după ţoale, toate numai piele de malacă, vopsită în mai multe culori, taman ca arcurile de le curăţasem mai dăvreme. Toţi aveau lanţuri încrucişate pe piept, benocluri ultimu’ răcnet la ochi şi săbii care mai de care mai frumoase la cingătoare. Erau şi câteva dame, toate cu păr foarte lung, da niciuna nu era îmbrăcată cum trebe. Adică aveau ţoale de bărbaţii, doar că croite femeieşte şi în culori foarte dăschise.

Stăteam noi aşa şi ascultam muzica ălora de jos şi vorbele lor, într-o limbă pe care nu o cunoşteam niciunu’, şi ne minunam unde am ajuns, când în cameră a intrat un gagiu. Ăsta ne-a uimit din cale-afară. Era prima oară când vedeam un semiu, unul din ăia care, în loc de picioare, are roţi. Adică, doar n-am trăit toată viaţă pe o barcă pierdută în larg, auzisem şi noi că există din ăştia, dar cum nu văzusem niciodată unu, am crezut tot timpu’ că-i poveste.

– Băi, eşti adevărat? nu s-a abţinut J. Daniel, imediat ce a intrat peste noi. Şi înainte ca ăla să zică ceva, era gata să pună mâinile pă el, căutând să vadă unde şi cum îi era legat corpul omenesc de maşinărie.

– Vă rog, nu mă atingeţi, încercă să dea înapoi ăla. Da n-avea unde, că uşa s-a închis în urma lui, imediat ce-a intrat.

Acum, cu spatele lipit de ea, înconjurat de marţafoii mei, semăna cu un câine încolţit de o gaşcă de smardoi înnebuniţi dă abur, care în momente d’astea omoară tot ce le iese în cale. Io încă stăteam lângă geamuri, că tocmai începuse ceva interesant la gagiii dă jos. Una din dame începuse să-şi scoată hainele de pe ea, una câte una, în ritm cu muzica.

– Vă mai spun o singură dată, primul care pune mâna o să se frigă, a zbierat semiu, când a văzut că nu mai are un’ să se retragă.

Parcă ţipătu’ lui i-ar fi oprit pe vreunu’!

Primu’ car’ s-a apropiat a fost J. Daniel, da’ ce-a păţit el i-a făcut pe ăilalţi doi să se dea înapoi şi pe mine să-mi iau ochii de pe dama care ajunsese cu dezgolitu’ aproape la sfârşit.

Asta din cauză că J. Daniel, cât era el de lung, a fost zburat fix peste mine, de m-a făcut să intru cu capu-n geam. Bine că nu l-am spart, că mă puneau ăştia să-l plătesc, nevinovat, mai ştii!

– Ce să-ntâmplă băi, aicea, am ţipat la ei, când am reuşit să m-adun de sub J. Daniel. Ăsta părea încă viu, da’ avea ochii daţi peste cap şi respira mai repede ca un smardoi înainte să ia o gură de abur.

– I-am avertizat pe tovarăşii dumitale să nu mă atingă, dar se pare că nu înţeleg de vorbă bună. Am fost atenţionat în acest sens, dar am crezut că ne putem înţelege. Altfel nu vă mai întâlneam în persoană, răspunse semiu cu un glas tremurat de la enervare.

– Scuză deranju’, şefu’, i-am zis io, în timp ce ăilalţi nu mai mişcau, liniştiţi de ce păţise J. Daniel. Bine i-ai făcut că nu te-a ascultat. Da chiar trebuia să-l omori?

– Îşi va reveni în câteva minute. Am setat szeusterul la cea mai slabă gradaţie.

– Ce face la cea mai puternică? i-a ieşit lu’ Curvois pe gură, numai aşa, ca să zică ceva. Io aş fi întrebat, mai repede, ce sculă e aia, da’ am tăcut.

– Trimite un impuls capabil să omoare instantaneu două balene care stau una lângă alta. Le opreşte inima pur şi simplu.

Niciunu’ dintre noi nu ştia ce înseamnă aia instanteu sau cum poate cineva să ţină una lângă alta două malace, da’ răspunsul semiului a fost suficient. Tocmai când mă gândeam să întreb câte gradaţii sunt între aia pe care a simţit-o J. Daniel pe pielea lui şi aia de omoară două malace deodată, marţafoiu meu dăschide ochii, încercând să se ridice. Era caraghios cum mişca picioarele şi mâinile, ca un gândac dat pe spate, care n-ajunge s-atingă pământu’ din cauza cocoşii. Doar că marţafoiu nostru se mişca de parcă nu ştia încotro e pământu’ pe care trebuia să stea.

– V-aş sugera să mai rămâneţi un moment în poziţia în care vă aflaţi acum, a spus semiu repede. În câteva clipe se va echilibra urechea internă şi vă veţi recăpăta şi întreg controlul asupra sistemului muscular.

– Stai liniştit, băi, i-a strigat şi Jaai Be, care, am înţeles, încerca să-i intre la inimă semiului, măcar până descoperea unde era ascunsă arma aia de-l făcuse pe J. Daniel să zboare prin cameră ca o muscă dusă de vânt.

– Acum, dacă sunteţi de acord, aş vrea să vă explic de ce am avut această întâlnire, ne-a zis iarăşi semiu. Îmi pare rău că am început aşa, dar vina nu a fost decât a dumneavoastră, şi i-a privit pe Jaai Be şi Curvois cu scârba cu care te uiţi la un rahat care nu ţi se mai curăţă de pe talpă.

– Cum să nu, şefu’, a zis repede Jaai Be. Vă rog să ne scuzaţi pentru mai dăvreme. N-am vrut să te supărăm pă matale. Da, ştii, eram şi noi curioşi, că n-am mai văzut un asomar până acum.

– Hai, zi-ne şi nouă, cum e să fii semiu?, începu şi Curvois, da’ fără să facă nicio mişcare de data asta. Asomar adică, am vrut să zic.

Am înţeles că întrebarea l-a enervat peste măsură pe semiu, că odată s-a uitat urât rău de tot la Curvois şi s-a apropiat atât de repede că l-a făcut să se tragă înapoi. A fost prima dată când l-am văzut pe Curvois să să dea din calea cuiva.

– Te rog să nu mai insişti pe un subiect atât de neplăcut. Sunt convins că unii ca voi nu pot înţelege tristeţea generată de o discuţie cu privire la fizic oricărui asomar, dar vă avertizez că, dacă mai pomeniţi o dată de asta, mut gradaţia szeusterului la ultima treaptă. Înţelegeţi sau…

– Gata băi! Suntem pregătiţi să vă ascultăm, a zis repede Jaai Be, cu mâinile ridicate în aer. Staţi jos şi ascultaţi la ce are dă zis gagiu’! Să nu mai întrebe niciunu’ dăspre cum să simte un asomar, că vă închid gura cât ai clipi. E bine, şefu’? i-a mai zis în timp ce s-a aşezat direct pe jos, ca şi mine şi Curvois.

J. Daniel era cel mai întins şi nu mai dădea semne că vrea să se ridice curând. Abia aşteptam să termine ăla ce are de spus. Poate ne trimite să dormim şi noi, că eram neodihniţi de când intrasem în ultima tură, adică acu’ vr-o două zile.

– Eu sunt Ratro, proprietarul acestei bărci şi …

– Aaa, să trăieşti şefu’! am zis io, da’ am tăcut imediat, din cauza loviturii pe care mi-a dat-o Curvois în coaste.

Avea Curvois ăsta o putere în mâini, că dacă îţi dădea una pe cocoaşă în glumă, aşa ca între marţafoi, nu mai respirai câteva minute. Din cauza asta, nici nu ne jucam aşa când era el prin preajmă. Da’ altfel, ne era de mare folos când se lua vreunu’ din port dă noi. Să vezi atunci ce bătaie încasa ăla. Nu-i mai trebuia altă dată, dăcât dacă era cu grupu’. Cel puţin cu încă 5, că altfel nu avea nicio şansă să ne pună la pământ nepedepsit.

– Căpitanul Virilio v-a făcut onoarea să vă angajeze pe cea mai rapidă barcă din apele astea, pe nume „Frisia”, după cum aţi şi putut citi la pupa, când v-aţi urcat la bord. Asta dacă ştie vreunul dintre voi să citească, a mai zis, aşa, în batjocură.

– Ştie, cum să nu. Jaai Be, care e în anul 4 dă studiu. Şi io, da’ nu înţeleg toate cuvintele, că n-am făcut dăcât două clase, l-a luat gura pe dinainte pe Curvois.

Nu pierdea nicio ocazie să spună ce învăţat e el, cu alea două clase trecute. Că doar d-aia îşi zicea aşa, Curvois Două-Clase. Io şi J. Daniel nu făcusem nicio clasă, da’ nici că ne părea vre-un rău, eram dăştepţi de la natură. Ce puteau ăia să ne înveţe, în afară de nişte cuvinte pe care nu le înţelegea nimeni din port? Să ajungem de râsu’ lumii, ca Jaai Be, cu visu’ lui să „îşi depăşească condiţia”?

– Şi mai bine, înseamnă că nu va fi nevoie să ne mai întâlnim, a zis semiu destul de mulţumit. Vă voi trimite planul de vânătoare în scris. Să-l învăţaţi pe dinafară. Este obligatoriu să nu încălcaţi nicio regulă, cel puţin măcar în primele faze ale vânătorii. M-aţi înţeles? Prima oră este critică pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor programate.

– Am înţeles, ce era să zicem? Da-mi dădeam seama, după feţele marţafoilor, că nu înţelesese nici unu’ mai multe ca mine.

– Aşa, foarte bine, ne-a mai zis ăla, de parcă nu-şi dăduse seama că habar n-aveam despre ce vorbea. Acum, să vă pun în temă cu câteva principii ale vânătorii de poimâine, despre care, din câte mi-a transmis căpitanul Virilio, nu ştiţi mai nimic. Este adevărat că nici unul dintre voi nu a mai participat la o asemenea activitate?

– Nu, i-am răspuns, uimiţi de câte cuvinte folosea ca să pună o simplă întrebare. Începea să mă obosească. Spune băi ce ai de zis şi lasă-ne să ne culcăm odată, îmi venea să i-o scurtez. Da’ nici nu vream să încep să zbor prin cameră, cu inima oprită, aşa că am tăcut.

– Nu-i nicio problemă, vă asigur. Chiar dacă aţi fi avut ceva experienţă, nu vă foloseşte la nimic, peste două zile. Căci nu veţi participa la o vânătoare obişnuită. Nu. Aveţi onoarea să luaţi parte la o premieră – „turneul Prius”, numai pentru vânătorii de primă clasă, femei şi bărbaţi care stăpânesc la perfecţie arta tragerii cu arcul.

– N-am mai auzit dă aşa un concurs, iar l-a luat gura pe dinainte pe Curvois.

– Păi e prima oară când se organizează, nu asta am spus?

Iar l-ai enervat pe semiu, băi, îmi venea să-i zic, da’ m-am înfrânat. Îmi trezise curiozitatea, ăsta cu turneu’ lui.

– Auzi şefu’, da’ noi care nu suntem perfecţi la trasu’ cu arcu’, ce căutăm aici? a zis ceva de bun simţ, într-un final, Curvois.

– Voi îi veţi ajuta pe vânători să identifice balenele. Este o sarcină foarte importantă şi ar trebui să fiţi onoraţi că aţi fost selectaţi pentru asta. Nu mulţi au norocul vostru.

L-am fi întrebat ce tre’ să facem, în definitiv, da’ până şi Curvois îşi dăduse seama că lu’ gagiu’ tare îi mai plăcea să se audă vorbind, aşa că l-am lăsat în plata lui. Să zică ce-o vrea şi noi o să facem ce ştim. Important era să câştigăm ce puteam şi să ne vedem dă treabă. Oricum, m-am hotărât că data viitoare o să fiu mai atent când mă urc pe vreo barcă d-asta. Nu se ştie peste ce nebun mai dau. Ăsta sigur nu e în toate minţile, după cum vorbeşte.

– Mă rog, fiecare cu norocul lui, a mai zis, după ce s-a gândit un pic. Deci, voi 4 şi alte 16 persoane aţi fost desemnaţi drept gonacii din această etapă a vânătorii. Activitatea voastră va dura atâta timp cât puteţi reprezenta specimene deosebite pentru cei 20 de participanţi la turneu. Fiecare veţi lucra pentru un singur arcaş şi aveţi datoria să-l ajutaţi să prindă o captură cât mai bună.

– Adică gonim balenele la câte un vânător ca să fie uşor dă prins? a-ncercat J. Daniel să scurteze povestea.

– Dacă mă întrerupi, normal că înţelegi greşit. Din contră, trebuie să faceţi vânătoarea cât mai dificilă. Cu cât durează mai mult, cu atât mai valoros va fi trofeul vânătorului.

– Cum ar veni, facem balena să fugă din ochii vânătorului? iar nu s-a abţinut ăsta.

– Da. În fine! Pentru asta veţi fi echipaţi corespunzător.

– Auzi şefu’ (Curvois o căuta cu lumânarea!), da’ n-o să fie cam aglomeraţie pă barca asta, cu 20 dă gagii care trag după malace şi 20 care să le gonească pă lângă ei? Ca să nu zic că nu înţeleg cum o să le gonim noi.

– Deci, mi-e imposibil să discut cu voi. Din acest moment vă ordon să tăceţi şi să nu mai vorbiţi decât atunci când vă dau eu învoire. Spre deosebire de voi, îmi permit să am un gonac, sau chiar 4, în minus. Dacă aţi înţeles, daţi din cap. Să nu deschidă unu’ gura!

Aşa am făcut, l-am ascultat în tăcere iar el a zis că vânătoarea durează fix două luni, şi că se petrece într-un golf de care nu mai auzisem. Vânătorii o să stea în barcă şi o să urmărească malacele d-acolo, iar gonacii o să fie coborâţi la mal. Suiţi pe stânci, avem dreptu’ să speriem, cu ce om avea la îndemână, balenele pe care o să ni le spună ei. Nu ne dă nicio armă, doar câte un ochean şi o staţie de comunicaţii, restu’ cică găsim la faţa locului. A mai pomenit ceva şi de o hartă cu terenu de vânătoare, da’ nu înţeleg la ce-o să mă ajute să ştiu cum arată fundu’ mării ca să sperii malaca. A zis că fiecare dintre gonaci are dreptu’ să se aşeze cum îi vine mai bine, după ce e anunţat care vânător tre’ să-ncurce. Da’ n-are voie să o facă decât la fix o oră de când ajunge la mal. După aia, poa’ să facă ce vrea, nu există alte oprelişti. Cică vânătorii tre’ să respecte nişte reguli, care, a zis de mai multe ori semiu, „ar fi bine” să le învăţăm şi noi, ca să ştim cum să le punem beţe în roate mai bine. P-alea o să ni le trimită mâine.

Şi asta a fost tot. A venit un gagiu care ne-a dus iar sub punte, să dormim la un loc cu ăilalţi 16 gonaci. Nu l-am recunoscut pe nici unu’, da’ nici nu prea ne păsa de asta. Am pus capu’ jos imediat şi nu ne-am mai trezit decât a doua zi pe la prânz, atât am fost de rupţi de oboseală.

Până s-a făcut seară, l-am ascultat pe Jaai Be ce zicea pe foile alea cu reguli, am râs de ele şi ne-am uitat la apă. Cu ăilalţi n-am vorbit o vorbă şi nici ei nu ne-au băgat în seamă. Când s-a făcut seară, ne-au mai dat o dată întăritoare din alea, categoria lux, şi le-am luat, fără să zicem c-am mai primit o porţie, că doar nu suntem proşti. Curvois le-a înghiţit pe ale lui şi-a zis că stomacu’ e cel mai bun loc unde poa’ să le păstreze. P-ormă ne-au adus echipamentu’ – salopete, bocanci din piele de malacă şi cască cu izolaţie dublă, ocheanu’, o staţie cât o bilă de mică şi o hârtie cu zona golfului, foarte bine desenată.

– Ăştia mai aveau să deseneze şi copacii, ca să fie totu’ cum trebe, a zis Curvois când a văzut-o. În restu’ nopţii n-a mai scos un sunet, doar a citit şi a mâzgălit ca nebunu’ foile cu regulamentu’. Noi, ăştilalţi, ne-am echipat rapid şi am încercat să vedem ceva pe puntea de la nivelu’ de jos cu ocheanele. Acolo se dădea o petrecere şi mai sălbatică decât c-o seară-nainte, dar unghiu’ în care ne aflam era cel mai prost posibil. Muzica, măcar, am auzit-o, până spre jumatea nopţii.

Mai spre dimineaţă, a venit căpitanu’ Virilio să ne ureze „vânătoare bună” şi să ne spună codurile la fiecare pentru staţiile de comunicaţii. La mal am fost duşi câte 4, cu pluta, iar noi am urcat, până la jumate, pe cea mai înaltă stâncă din zonă. Curvois ne-a zis să ne oprim acolo şi să stăm până se mai luminează puţin, că era un întuneric să-ţi bagi degetele-n ochi. Ne-am aşezat cât am putut de bine, pe nişte pietre, de care ne-am şi lovit un pic, că erau ascunse de iarba înaltă cât un stat de om. Eram cu ochii pe staţii, îngrijoraţi că n-o să auzim nimic din cauza gălăgiei pe care o făcea marea. Doar J. Daniel a simţit nevoia să vorbească:

– Băi, cred că ne-am băgat în cel mai tare şmen posibil într-o viaţă. O să ne umplem dă bile fără să facem nimic. Nu-mi vine să cred ce noroc a căzut pă noi!

– Cum să nu facem nimic? Tre’ să gonim malace, asta nu-i dă ici, dă acolo! Cred c-o să fim amorţiţi, până la sfârşitu’ zilei, dă la câte pietre o să aruncăm în apă, i-a întorso Jaai Be.

– Păi şi, asta o să fie o nimica toată pă lângă câţi baloţi cari tu într-o zi! Plus că, acuma, o să faci profit, nu glumă.

– Da’ de unde ştii tu cât profit o să facem, băi? i-am zis şi io. Ţi-a zis ţie cineva, ceva, fără să ştim noi?

– Băi, şi dacă nu ne mai dă nimic, avem cele mai tari ţoale, plus câte un rând dă întăritoare superioare. Dacă le vindem, scoţi mai mult dăcât câştigi după o lună dă robotit în port, este?

– Ca să nu mai zic de experienţă, băi Jaai Be, am zis io, evident la mişto. Cred că numai cu asta o să rămânem, la cât s-a codit căpitanu’ Virilio să ne zică un preţ.

– Da’ dă leafa pă care ne-a oferit-o înainte chiar să ajungem pă barcă, ce ai dă zis? mi-a întors-o Jaai Be. Ai mai pomenit pă cineva să te plătească în locul altuia?

– Băi, vă spun io, ne-a oprit Curvois, că sunteţi mai proşti ca noaptea asta dacă nu v-aţi dat seama până acum care-i motivu’…

– Ce băi, şi tu crezi că mai ne dă ceva în afară dă ce-am primit până acu’? Eşti un naiv, cum îi place să spună lu’ Jaai Be, i-a tăiat-o J. Daniel.

– Sigur ne dă, da nu ştiu dacă o să vă ajungă, vă spun pă cuvânt dă marţafoi. Acu’ să face ziuă şi-o să vedeţi. P-ormă să nu ziceţi că nu v-am spus.

– Ai dreptate, acuşi apare primu’ soare şi-o să ne zică ăia după ce malace tre’ s-alerge fiecare.

– Băi, chiar…, a vrut Curvois să zică ceva da’ s-a oprit.

Jap, jap jap, jap am auzit cu toţii şi p-ormă au început şi staţiile să măcăie. Până să pricepem ce ziceau, ne uitam ca proştii la 4 săgeţi luminoase, înfipte fix lângă bocancii noştri din piele de malacă. Fiecare avea altă culoare şi asta ne-a făcut să înţelegem: „Jaai Be eşti balena verde”, „J. Daniel eşti balena mov”, zbierau staţiile. Io eram malaca roşie şi Curvois malaca galbenă. Ne-au spus asta de mai multe ori şi p-ormă ne-a zis „să aveţi noroc la vânătoare” şi asta a fost tot. Curvois şi-a revenit primu’:

– V-am zis sau nu, băi?

– Păi şi-acu’ ce facem? a reuşit J. Daniel să scoată pe gură. A mea era uscată şi căscată larg.

– Avem o oră până încep să tragă după noi. Aşa zicea la regulament. Dă aia, tu o să urci până în vârfu’ stâncii să vezi dacă suntem pă o insulă sau nu. Io aşa cred. P-ormă …

– Păi pe hârtie nu arată! i-am zis io şi i-am pus-o în faţă, chit că nu se vedea mai nimic.

– Crede-mă că suntem pe o insulă. Hai, băi J. Daniel, du-te! Până ajungi în vârf o să fie dăstulă lumina ca să vezi dacă e vreo pădure prin apropiere. Într-acolo ne îndreptăm. Aşa o să le fie mai greu să ne ochească.

Fără alte vorbe, J. Daniel a luat-o la fugă. Jaai Be s-a uitat fix la mine când a zis, cu o voce spartă:

– Băi, v-am zis io că şi vara asta o să fie pierdută?

Da’ mi-a fost tare drag de Curvois când i-a răspuns:

– Uită-te la ditai malacu’, cum să sperie dă o nimica toată. Lasă, băi, că ieşim noi şi din asta…

Fix atunci, ceru’ se colora încet, într-un roşu mai aprins ca săgeata aia de mă căuta pe mine…

SFÂRŞIT

Anunțuri