După cum ați observat, după 22 februarie 2011 am fost mult mai puțin prezent pe blog, din motive care au ținut de starea mea psihică – devenită de-a dreptul mizerabilă după pierderea unuia dintre cei mai dragi prieteni pe care i-am avut în întreaga mea existență. Este vorba – evident – despre domnul Ion Hobana, omul de la care am învățat mai mult decât de la toate școlile prin care am trecut vreodată. Încă nu știu cum am să mă descurc cu pierderea lui ca om, ca specialist, ca punct de sprijin în ceea ce mi-am propus să realizez în continuare… Dar așa cum domnia-sa a avut puterea s-o ia de la capăt acum câțiva ani după o mare pierdere pe plan personal, refugiindu-se în muncă, muncă și iar muncă, sper să pot face și eu același lucru.

Dacă vă întrebați ce legătură au toate astea cu rubrica de față, atunci am să vă spun: îmi propusesem un ritm de apariție de două „scorneli” pe lună și eram gata-gata să reușesc, textele le aveam, mai trebuia doar să le lucrăm  titlurile (folosesc pluralul pentru că aici, în afară de ideile pe care i le sugerez, toată treaba o face Cristina – adică, pentru cine nu știe, prima jumătate a tandemului de traducători Cristina & Ștefan Ghidoveanu!). Dar n-a fost să fie… De la domnul Hobana am învățat însă un lucru: niciodată să nu renunți la un proiect la care ții!!! Iar eu iubesc foarte mult „scornelile” Moshului SF, în parte și datorită legăturii speciale pe care o simt că există între mine și cei care scriu – pe gratis, reamintesc! – pentru acest blog. Dacă ei mă onorează cu încrederea lor, atunci cu siguranță și eu voi face la fel. Am să continuu această inițiativă, să vedem unde va duce în final.

Până atunci, vă propun astăzi o povestire de Adrian Buzdugan. Proaspăt publicat de una dintre cele mai „scorțoase” (în sensul bun al cuvântului!) edituri de la noi (am numit Editura Humanitas), în urma câștigării unui concurs sponsorizat de o bancă (am trăit s-o văd și pe-asta: o bancă să dea și nu să ia bani!!!), Adrian mi-a trimis textul ce urmează cu precizarea că nu e scris special pentru blogul moshulsf.wordpress.com, dar că oricum n-a mai fost publicat niciodată, nicăieri, până acum. Prin urmare, dacă-l vreau, al meu e! Am spus bine, am să văd despre ce e vorba, dacă se încadrează în termenii de lungime conveniți s-ar putea să-l public. Tocmai mă pregăteam să închid telefonul, când un „dar mai trebuie să vă spun ceva…” mi-a cam dat fiori. Hait, mi-am zis, s-a cam dus ziua mea cea bună! „Știți, textul nu prea are legătură cu sefeul, dar am observat că ați tradus de curând și altceva decât ce obișnuiați, așa că m-am gândit că, cine știe, poate merge…” N-am prea înțeles la ce se referea, dar – așa cum învățasem de la maestrul Hobana – nu m-am grăbit să emit un refuz categoric. „Bine, Adi, tu trimite-l și vedem noi dup-aia…” Și-am închis.

Am primit povestirea cu pricina și, cu prima ocazie când am avut timp (la destulă vreme după convorbirea telefonică, mărturisesc!) am citit-o. Și trebuie să vă spun că am fost destul de furios pe moment, pentru că era de parcă primisem un sinopsis la romanul Hater al lui David Moody! Cred, de altfel, că la asta se și referise Adrian în celebra convorbire telefonică de prin ianuarie sau începutul lui februarie, nu mai știu exact. E-adevărat că aici motivația întâmplărilor era alta, dar tot copiat se cheamă că era… Tocmai mă pregăteam să-i sar la beregată, când – consultând iarăși attachement-ul pe care mi-l trimisese, asta ca să nu las nimic la voia întâmplării – am observat un lucru ce-mi scăpase la prima lectură, și anume data la care fusese scris textul: 20 dec. ’91!!! Adică o dată la care David Moody, dacă nu sunt eu dezinformat, nici măcar nu se apucase de scris!!!

Nu am găsit încă destulă cenușă ca să mi-o torn în cap pentru ceea ce eram pe cale să comit: probabil una dintre cele mai mari gafe ale vieții mele! Nu spun că ceea ce urmează este o capodoperă. Dar este un lucru izvorât din inimă, cu prilejul unui alt eveniment nefericit, care a îndoliat o întreagă planetă și a influențat în mod diferit existențele a milioane și milioane de oameni.

Știu cum este… De aceea, vă rog să faceți cunoștință cu

 

 

„Când moare o stea

continuă cerul să strălucească

… şi se nasc alte mii.

Dar numai la steaua aceea

care nu mai arde

se gândeşte poetul.”

Renzo RICCHI

De dimineaţă m-am sculat cu o teribilă durere de cap… Am renunţat la vizitele pe care le aveam de făcut şi m-am dus la un laborator de control, unde am privit cu jind câteva ceasuri o etajeră plină cu eprubete de toate culorile. Cum nu mă liniştisem complet, i-am dat un ghiont unei laborante spălăcite şi mi-am văzut liniştit de drum…

Era ora prânzului când am intrat în prăvălia lui moş Enache. Ca niciodată, prăvălia – deşi este foarte bine aprovizionată cu pufuleţi, susan şi lichii – era goală. Moş Enache stătea într-un colţ şi plângea. L-am întrebat de sănătate:

— Mai ai mere?

Nu mi-a dat nicio atenţie. Am bătut cu pumnul în masă. Nimic. L-am tras de perciuni:

— Ai ceva pentru mine??

Nimic. M-a privit pierdut, şi-a scos batista, şi-a suflat nasul cu zgomot şi a continuat să plângă.

I-am şterpelit o ladă cu mere şi am plecat ronţăind gânditor.

Pe stradă, deşi oră de vârf, nu prea era lume. Am văzut doar un grup de liceeni care plângeau în hohote. La un colţ, am zărit o bătrânică; plângând întruna, îşi tot ridica de jos gogoşarii. Am zâmbit.

— Ce te hlizeşti, neruşinatule? m-a repezit, printre sughiţuri, bătrânica.

Cum eu continuam să surâd, bătrânica a început să arunce cu pietre în mine. Când o piatră cât două ouă de struţ mi-a vâjâit pe lângă ureche, mi-am dat seama că nu e de glumă şi-am luat-o la fugă strigându-i:

— Babă handicapată, mai bine ţi-ai suci gâtul!

Mai răcorit, am încetinit şi am intrat în prima crâşmă. Am făcut un tur de control, dar n-am dat peste nimeni cunoscut. Toate feţele mi s-au părut morocănoase… mi s-a părut de altfel și că indivizii îmi privesc oarecum chiorâş nonşalanţa cu care mă strecuram printre mese – nonşalanţă de care sunt foarte mândru, de ce să nu recunosc!? M-am aşezat lângă masa unor îndrăgostiţi care plângeau şi se pupau încontinuu. Mi-am descheiat geaca şi i-am făcut semn chelnerului. Când s-a apropiat de mine, i-am văzut cămaşa scoasă din pantaloni şi ochii roşii. M-am făcut că plouă şi am comandat:

— Un coniac şi încă un suc!

A dat din cap şi a început să plângă. Tremurând, s-a îndreptat spre bar să-mi aducă consumaţia. Mi-am aprins o ţigară şi am surâs amintindu-mi de faza cu băbuţa… Când am privit în stânga, am văzut un grup de beţivani, între care unul cât douăzeci de căldări grămădite una-ntr-alta mă tot arăta cu degetul şi tot sfărma pahare în pumn. M-am hlizit acru într-acolo şi-am suflat fumul în V, ca să-i arăt că nu-mi pasă de el.

Când a venit chelnerul, l-am întrebat de ce nu dă drumul la muzică.

— Porcule! mi-a susurat el, izbucnind din nou în lacrimi. Mi-a aruncat coniacul în faţă şi mi-a şters o palmă.

Am sărit în picioare, l-am prins de urechi şi i-am dat un cap în gură.

— Porc să-i spui lu’ mătuş’-ta! n-am mai suportat eu.

Când am văzut că se ridică lumea de la mese, inclusiv animalul care părea născut de două mame, mi-am luat pălăria şi am dispărut rapid. Ajuns în stradă, am răsuflat uşurat şi am luat-o încet spre “Două Ţoiuri”, cârciuma mea preferată. Am început să fluier o melodie idioată. Când am ajuns la pasajul cel mai dificil, m-am pomenit cu un zdupac după ceafă. M-am întors.

— Îţi arde de fluierat, bolnavule?!

Până să mă dezmeticesc, mustăciosul îmi mai trase doi pumni, îşi băgă mâinile în buzunare şi traversă.

“Clar, mi-am zis, ceva e în neregulă!”. Cum nu îmi curgea sânge din nas, mi-am continuat drumul. În faţă, la cinema, am zărit o tipă plângând. Năltuţă, inteligentă, brunetă, spirituală, în fine… atrăgătoare şi dezgheţată. M-am dus la ea.

— Nu a venit băieţelu’ la întâlnire?

M-a privit lung, descoperindu-şi ochii cu ajutorul a două perechi de gene senzaţionale şi a început să hohotească. Am luat-o de după umeri şi am început s-o consolez cum puteam mai bine, am început să-i vorbesc despre calităţile mele sportive… Zguduindu-se din toate balamalele, cu batista ca un spălător de vase, s-a desprins şi a luat-o la fugă. Mi-a aruncat:

— Tocmai acum, când a murit Freddie!!!

Am rămas blocat. N-am fugit după ea, m-am dus întins la “Două țoiuri”.

— Bună, băieţi! am urlat când am intrat şi am dat să spun ultimul banc pe care-l aflasem de la Streche, unul care lucrează la morgă. Am rămas trăsnit când am văzut că toţi prietenii mei plâng.

L-am luat pe Cucui, un bun amic:

— Cucu’, ce-ai păţit? Ce ai?

A dat votca pe gât şi m-a privit ameninţător:

— Vezi că te cârpesc!

M-am agăţat de Lămâie, barmanul.

— Ce se întâmplă, Lenon? Lemon, Lenon… aşa îl alintam eu…

Privirea i-a devenit bătăioasă.

— Te faci că nu ştii, ha? Nu ştii c-a murit Freddie?

A luat o sticlă şi mi-a dat-o de scăfârlie …

M-am trezit din leşin afară, sprijinit de un stâlp, ca ultimul dintre beţivi. Ploua şi eram ud leoarcă. Înjurându-i pe toţi, am luat-o în grabă spre casă.

Am mâncat ceva, am băut ceva şi m-am dus în dormitor. Nevastă-mea se uita pe geam. “Dragă, zic, uite ce-am păţit!…”. Nu-i terminasem de povestit tot, când am văzut că vine înspre mine cu o rangă.

— Tu nu ştii că Freddie a murit? O faci pe prostul, da? Nesimţitule! Cu cine m-am măritat? Cu o hienă împuţită, un derbedeu…

Năucit de lovituri, de-abia am reuşit să nimeresc uşa. Ajuns în stradă, am realizat că sunt doar într-o flanea de corp. În picioare am şlapii verzi, rămaşi de la tata. “E nebună, îşi revine ea!” Am împrumutat o ţigară şi peste un sfert de oră m-am întors. Când m-a văzut, a aruncat cu o vază grea după mine şi mi-a ţipat răguşit:

— Să nu te mai văd pe-aici, bestie!

Abia am reuşit să pun mâna pe o sacoşă şi să o şterg. Ajuns la parter, nu ştiu de ce, îmi vine să plâng. Nu am unde dormi. Acasă nu, la prietena mea nu, e plecată în Sudan. “Basta!”, îmi zic şi-mi dau seama că nu trebuie să fac o dramă din asta.

O iau încetişor spre gară. Bat un poliţist şi-i iau ghetele. Mă cam strâng.

***

Dimineaţă, amorţit tot, mă ridic şi fac câteva genuflexiuni. După ce termin, văd o fetiţă care plânge; în mână are o vioară spartă.

— Te-a bătut cineva?

Dă din cap în semn că nu.

— Ce s-a întâmplat?

— A murit Freddie, a-ha, a-ha…, fetiţa plânge în draci.

— Nebunatico! îi spun eu ca s-o mai înveselesc şi-i dau o palmă de-o învârt. Ies. Sacoşa am rupt-o în două şi mi-am legat-o în jurul coapselor. Trecătorii, rari, nu-mi acordă prea mare atenţie… Un gunoier, cu o labă cât un aspirator, mă trage spre dânsul, îmi bagă o sticloanţă în gură şi-mi zice:

— Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Îmi dau seama că este vorba de Freddie şi nu zic nici pâs! Tipul e de două ori talia mea.

Ajuns la servici, portarul mă priveşte distrat:

— Astăzi nu se lucrează, a murit Freddie!

***

De cinci zile umblu de nebun prin oraş. N-am unde să dorm, n-am ce să mănânc… Toţi plâng, toţi se vaită… Ieri un vatman m-a pocnit cu o cheie franceză, bineînţeles, pe aceeaşi chestie: “Bădăranule, îţi mai arde de bilet, acum, când Freddie a murit?”. Dimineaţa m-au luat la poliţie şi m-au încins, nu din cauza vagabondajului, din cauza lui Freddie. “Nu-l cunoşti pe Freddie, hă?”, “Nu ştii c-a murit, ha?” şi pac… şi pac… plângeau şi mă băteau.

***

Mă uit chiorâş la fosta mea profesoară de anatomie.

— Ce mai faci, arăţi groaznic!…

Rânjesc.

— Eşti nebărbierit, nu ai haine, ce e cu tine?

— Mai zi ceva! o ispitesc eu.

— Erai un elev bun…

Din primul pumn o pun la pământ.

— Ce e cu tine?!

Îi dau un şut în rinichi. Geme.

— Ce-ai păţit?…

Simt că mă eliberez, o calc în picioare:

— Tâmpito, nu ştii c-a murit Freddie? Nu ştii, ha?!

(20 dec.’91)


Publicitate