I. O lungă introducere, necesară totuși

Povestea pe care vreau să v-o spun astăzi își are rădăcinile în urmă cu aproape 30 de ani, mai precis în 1983. Atunci – cred că era tot prin februarie – am cumpărat primul meu set masiv de cărți SF în limba engleză. Era vorba de 65 de volume – romane, culegeri de autor și antologii – în format paperback, pentru care am plătit cam 4500-5000 de lei – nu-mi aduc aminte foarte exact, dar știu că era echivalentul ca preț al unui frigider și al unei mașini de spălat (pentru asta fuseseră banii, cel puțin!) la care am renunțat fără nici o remușcare, în momentul în care – mergând acasă la vânzător – am văzut TEANCUL!!!  Mi-e greu să vă descriu ce-am simțit atunci, în plină epocă ceaușistă, când engleza era cea mai „rea” dintre limbile posibile, limba capitaliștilor imperialiști, puși să vină de hac comunismului triumfător și atotdăinuitor, și totuși limba „natală” a science fiction-ului! Aveam câteva volume în engleză, de obicei antologii cu texte originale editate de sovietici (!!!), care – neavând sau nerespectând legea copyright-ului – publicau totul, orice noutate, cu viteza fulgerului, dacă nu chiar a luminii. Dar cam atât…

Așa că atunci când am văzut minibiblioteca pe care o propunea spre vânzare domnul Andrei Bacalu (da, e vorba chiar de acel Andrei Bacalu, care atunci se pregătea să părăsească România și, evident, avea nevoie de bani, ca tot omul care-și schimbă fundamental viața), m-a trecut un  frison. N-am mai stat pe gânduri, m-am dus acasă, am luat banii, am plătit, am luat cărțile  și apoi, ca orice hârciog care se respectă, m-am tras în propria vizuină, unde – așezat în fund pe mocheta din sufragerie și înconjurat de două teancuri frumușele de cărțulii „imperialiste” – am început să evaluez „prada”. A Canticle for Leibowitz (Walter M. Miller, Jr.), Rendezvous with Rama (Arthur C. Clarke), The Gods Themselves și The Foundation Trilogy (Isaac Asimov), The Palace of Eternity (Bob Shaw), A for Andromeda (Fred Hoyle & John Eliott), Nebula Awards 3 (ed. Roger Zelazny), Nebula Awards 8 (ed. Isaac Asimov), Les 20 meilleurs récits de science-fiction (choisis et présentés par Hubert Juin), Best SF Stories și Best SF Stories 4 (ed. Edmund Crispin), Greybeard (Brian W. Aldiss) și Lord of Light (Roger Zelazny) erau doar câteva dintre „bijuteriile” coroanei pe care pusesem eu mâna, renunțând la un frigider marca „Arctic” și la o mașină de spălat „Alba-Lux”! Sigur, am aflat mai târziu că decizia luată atunci (în mod unilateral, mărturisesc!) a fost și unul dintre lucrurile care mi-au destrămat prima căsnicie, dar asta e o poveste personală, pe care n-am nici un chef să vi-o relatez. Și aici se încheie lunga introducere…

II. Continuarea lungii introduceri, care-o face și mai lungă, c-așa-i la români!

Pe una dintre cărțile cumpărate de la domnul Bacalu, mai precis pe Nebula Award Stories 8 (ed. James Gunn), era aplicată pe pagina de gardă o ștampilă rotundă, destul de mare, pe care se putea citi (în spațiul cuprins între două cercuri concentrice) următoarele: ”Shakespeare & Company – Kilometer Zero, Paris”. Habar n-aveam despre ce-i vorba, domnul Bacalu a plecat din țară în luna imediat următoare, prin urmare n-aveam pe cine să întreb care era înțelesul acelei enigmatice inscripții. Din punctul meu de vedere era vorba despre o contradicție în termeni: ce treabă avea Shakespeare cu Parisul??? Aveam să aflu imediat după revoluție (cred, dar s-ar putea să fie și mai devreme, memoria este întotdeauna înșelătoare, mai ales atunci când te străduiești să fii cât mai precis), când – într-una dintre zecile de publicații răsărite atunci precum ciupercile imediat după ploaie – Alexandru Mironov povestea istoria întâlnirii sale cu un anticariat parizian numit… cum credeți? ”Shakespeare & Company – Kilometer Zero, Paris”!!! Iată-l:

Anticariatul „Shakespeare & Company” din Paris. Imagine din filmul „Before Sunset” (2004)

Ajunsesem să cred că era vorba despre un loc devenit cu adevărat mitic, încât în 1993 când ( cu ocazia deplasării la Eurocon-ul din insula Jersey – Anglia), am ajuns să vizitez și eu „prăvălia” cu pricina, am rămas pur și simplu cu gura căscată. O librărie întreagă dedicată aproape exclusiv science fiction-ului nu mai văzusem în viața mea (și nici nu cred să mai fi văzut de atunci!). Am intrat acolo pe la 11 dimineața și-am fost invitat să plec la ora închiderii, pe la 9 seara. Ba am mai primit și o carte cadou, la alegere, pentru „stăruință”! E-adevărat că lăsasem și jumătate din banii prevăzuți pentru congresul din Anglia, dar asta e o altă poveste. Și-așa m-am trezit pe la ora 9 și jumătate seara în fața catedralei Notre-Dame, aflată la vreo 500-600 de metri de celebrul anticariat, ținând în mâini trei sacoșe de plastic doldora de cărți (încă vreo 40-50 de titluri, pentru care nu m-a mai înjurat însă nimeni – eram deja la a doua nevastă, sâc! 🙂 :-)).

Pe vremea aceea nu existau aparate foto digitale (sau cel puțin nu știu eu), așa că poze n-am făcut. Cea pe care v-am propus-o mai sus este dintr-un film, Before Sunset (2004), o frumoasă poveste de dragoste (puțin cam artificială după gustul meu), avându-i în rolurile principale pe Ethan Hawke și Julie Delpi. Secvențele de deschidere, unde Ethan Hawke – un scriitor american de succes venit să-și lanseze ultimul best-seller la Paris – ține un discurs și oferă autografe, sunt filmate exact în acest anticariat celebru în Europa, dar nu numai. Urmăriți-le și-o să înțelegeți ce vreau să spun…

Concluzia acestei a doua părți a lungii introduceri: rareori am avut ocazia să resimt acel minunat „sense of wonder” (cum cu drag ar spune domnul Cornel Robu, unul dintre oamenii pe care mi i-am luat ca model în carieră), așa cum am avut ocazia s-o fac în cei câțiva metri pătrați ai paradisului SF-ului anglo-saxon din capitala Franței. Și aici se termină continuarea lungii introduceri…

III. Și treci naibii la subiect, că ne-am plictisit de atâtea divagații!

O.K., O.K., puțintică răbdare, cum ar zice chinezul!

Au trecut anii… Deplasarea din Jersey a fost și ultima ieșire pe care am făcut-o „dincolo”. Viața și problemele ei m-au „consemnat” la domiciliu parcă pentru veșnicie. Șefi răutăcioși, probleme financiare, probleme de familie, propria lașitate (sau haideți să-i spunem, mai elegant, „frică”) de a mai da ochii cu străinătățurile au făcut  ca legătura magică creată între mine și regatul SF-ului occidental, stabilită în anii 1992-1993, să se piardă. Sunt un traducător de succes, dar un foarte prost vorbitor de limba engleză. Dați-mi orice text pe hârtie, și vi-l fac așa cum scrie la carte. Nu degeaba am dat examenul de traducător (atestat) din limba engleză pe texte din Dickens și Huxley. Da, dar la ce mi-a folosit? Puneți-mă în situația de a vorbi față în față cu un nativ anglo-saxon, și să vedeți atunci distracție! Să nu ne plângem însă de milă. Între timp s-a inventat consola Wii, mai un dat din brațe, mai un dat din gură, până la urmă totul se rezolvă… Trebuie doar să ai răbdare. Și aici se termină toate introducerile posibile la acest articol. În sfârșit, veți afla

IV. În fond, despre ce naiba e vorba în acest articol?

Ei, iată-ne și acolo… Adică în punctul de unde ar fi trebuit să încep direct, dacă aș fi respectat regulile scrise și nescrise ale comunicării prin intermediul unui blog. Știu, am făcut și un curs – plătit de Radio – despre asta. Să fii scurt, la obiect, fără implicare personală, cât mai obiectiv, cât mai imparțial, cât mai detașat de problematica descrisă, ca să nu se spună că ai atitudini partizane în diverse probleme… Ei, nu zău? Păi bine, măi băieți (sau fete, după caz) și-atunci eu unde sunt în ecuația asta? Sună de parc-aș fi mort și împăiat, iar în locul meu ar vorbi o bandă. Ce ziceți, e bine așa, nu? Măcar moșul nu ne mai pune probleme… Mutați-vă gândul! Pe blogul meu, așa ceva n-o să întâmple NICIODATĂ!!! Punct.

Ceea ce ne aduce (în sfârșit!) la subiectul articolului de față: senzația. Senzația aceea uluitoare pe care o ai când – plimbându-te într-o zi prin București, ca tot omul care vrea să mai evadeze din stresul și mizeria cotidiene – ajungi într-un loc în care, brusc, ai sentimentul unui déjà-vu, al unui moment trăit într-un timp anterior, și care-ți întoarce pe dos toată existența. Se spune că sunt locuri ce-ți vor marca pentru totdeauna trecerea prin lume. Pentru mine, un astfel de loc este strada Arh. Ion Mincu din București… La numărul 19, prin anii ’90, se afla Fundația „Vladimir Colin”, sponsorizată de editura Nemira și condusă de un personaj numit Leonard Oprea, chipurile „discipol” al maestrului.  Acolo ne întâlneam în ziua de sîmbătă (dacă-mi amintesc bine), în cadrul a ceea ce se numea „Cenaclul Nemira” și care – ca orice inițiativă lăudabilă – a murit destul de repede încât nimeni să nu-și mai aducă aminte de ea. „Jupânul” Oprea – care se pretindea un fel de administrator, curator, ghid sau cum s-or mai numi funcțiile astea în cadrul unei fundații – s-a folosit la fix de statutul său și a lichidat biblioteca maestrului (am văzut-o, am împrumutat și cărți din ea!), a vândut ce se mai putea vinde în absența unor moștenitori activi, după care a plecat în Canada. Unde e bine mersi și-acum, după câte am aflat… Sfârșit de capitol.

A doua ocazie când am fost pe strada Ion Mincu se leagă de faptul că acolo se află sediul secției de poliție nr. 2. Un eveniment total nefericit din viața personală, soldat cu pierderea unei ființe iubite, a făcut că prezența mea să fie necesară într-o zi din anul 2000 (la șapte luni de la de la data producerii groaznicei întâmplări!), pentru a da o declarație. M-am dus, am așteptat 7 ore, după care am plecat pentru că seara aveam emisiune în direct. Am explicat circumstanțele ofițerului de serviciu și am spus că aștept o nouă convocare, cu alt prilej. Suntem în 2011 și nimeni nu m-a mai chemat vreodată să dau acea declarație, deși moartea persoanei respective avusese loc în condiții suspecte, după cum a reliefat și presa în acea perioadă (adică 1999). Încă un sfârșit de capitol. Ce urmează?

Păi… articolul potrivit, pentru care ați intrat să citiți această postare! A treia ocazie a unei vizite pe strada Arh. Ion Mincu… Nu vă speriați, de data asta e de bine. Chiar foarte bine! Să începem cu o fotografie:

Intrarea in Libraria Nautilus, ziua

Așa arată locul despre care am vrut să vă vorbesc de la bun început astăzi. Este vorba despre sediul Librăriei Nautilus, ai cărei patroni sunt soții Doina și Lucian Hanu. Nu sunt „importatorii mei favoriți”, cum cu dragoste îi numește prietenul Florin Pîtea, sunt mult mai mult de-atât… Și-am să vă explic de ce. Pe Lucian îl cunosc de prin 1983-1984. Este perioada în care eram privit – fără nici un fel de falsă modestie – drept unul dintre scriitorii promițători din SF-ul românesc. Pentru unii – îl numesc aici pe criticul Cornel Robu – a fost suficient cât să mă includă în The Encyclopedia Of Science Fiction (1993 și edițiile următoare) realizată de John Clute și Peter Nicholls, la articolul despre România. Pentru alții – e vorba de redactorii de specialitate ai editurii Albatros, Dina Paligora și Lucian Hanu – a fost de asemenea un motiv suficient de bun ca să mă includă în antologiile Avertisment pentru liniștea planetei și La orizont, această constelație, ambele apărute după ce eu hotărâsem că viitorul meu literar se va scrie în domeniul traducerilor. Asta e, cum îmi place mie să spun ca un papagal care repetă la nesfârșit aceleași cuvinte stereotipe, „nimeni nu-i profet în țara lui”! Ghinion!

Mai mult de-atât… În 1983, înainte de marea convenție SF de la București – interzisă de comuniști și ai cărei organizatori eram eu și membrii cenaclului Modul 13 SF, înființat de mine și de Ionel Panțuru la Clubul Uzinelor „23 August” – depusesem la editura Albatros o eboșă (conform cerințelor în vigoare la vremea respectivă asta însemnând cam o treime din volum) la care am primit un răspuns „conform legii”, din partea directorului de atunci al editurii, scriitorul Mircea Sântimbreanu, prin care eram înștiințat că respectiva carte fusese repartizată redactorului Lucian Hanu și că voi primi un răspuns asupra ei „în termenul legal de 6 luni de zile”. Cred că mai am și acum pe undeva, prin casă, respectivul răspuns, cert este că până în martie 1990 răspunsul tot nu venise, moment în care m-am dus și am cerut – pe un ton destul de vehement – să-mi fie restituită „treimea” de volum care între timp se devalorizase complet din punct de vedere al SF-ului.  S-a rezolvat și asta, moment în care m-am lăsat definitiv de scris, spre marea părere de rău a unor oameni care crezuseră în mine până în ultima clipă. Îmi pare rău, se pare că n-a fost să fie! Deși am primit o nouă propunere pentru un volum individual, chiar anul trecut… Ca să vezi!!!

Dar nu despre mine trebuie să fie vorba în acest articol, Dumnezeule! Chiar sunt atât de plin de mine? (Corul, din off: – Daa, da, da!!! Gura! zic eu. Puțin respect pentru subiect! Aici se închide paranteza). Ideea este că tot prin anii ’80 soții Hanu au realizat o ediție a unuia dintre cele mai respectate almanahuri din viața literară românească, și anume Almanahul România literară. Aici au republicat, într-o companie foarte selectă, una dintre primele povestiri ale mele, Atenție! Folosiți scările!…

Restul e istorie… Aveam să-i reîntâlnesc pe Doina și pe Lucian Hanu după 30 de ani, cum spuneam, în mica lor librărie de pe strada Arh. Ion Mincu, nr. 17. Așa a vrut destinul. Așa s-a și făcut!!!

Lucian Hanu

V. Vizita

Este foarte interesant faptul că îl mai întâlnisem pe Lucian de-a lungul anilor ’90 pe la diverse manifestări SF, dar niciodată nu  aplecasem urechea la informația cum că ar avea o librărie de cărți numai în limba engleză. Credeam că așa ceva nu este posibil în România, decât dacă era vorba de vreo filială a unei firme străine sau de vreun proiect guvernamental american sau britanic. S-a dovedit că mă înșelam și într-un caz, și în altul. Iar aici este de vină iarăși prietenul cu „importatorii preferați”. Deși apreciez și eu ideea unor furnizori de carte precum Book Depository sau Amazon.com, trebuie să recunosc faptul că voi sprijini întotdeauna orice inițiativă românească în domeniu, dacă prețurile sunt relativ comparabile, iar serviciile – la fel de prompte. Ba chiar aș fi de acord să dau  unul, doi sau chiar trei lei în plus cu condiția să pot să-mi aleg singur cartea, s-o pipăi și să spun: „Da, eu exemplarul ăsta îl vreau!” Împătimiții știu despre ce vorbesc…

Așa că după unul dintre târgurile de carte din anii trecuți am purces voinicește la asaltul „Nautilus”-ului. Este vorba, evident, despre librărie, dar în subconștient cred că mă refer și la colecția și revista (pe hârtie) înființate de mine la editura Nemira la începutul anilor ’90 și pe care le iubesc și-acum de parcă ar fi un alt copil al meu, chiar dacă între timp l-au adoptat alții.

Antologii celebre de Mike Ashley, aflate în stoc la Librăria ”Nautilus”

De la început trebuie să spun că, deși nu sunt superstițios, am remarcat un fapt, și anume că sediul firmei familiei Hanu este situat la jumătatea distanței între celelalte două locații unde mai fusesem pe aceeași stradă, în anii anteriori. Asta, ne-am zis eu și cu Cristina, soția mea, trebuie să fie un lucru bun, știți cum se spune: „calea de mijloc este întotdeauna cea corectă”. Iar pentru noi chiar așa s-a dovedit a fi!

Piticul Nautilus vă așteaptă la intrare, gătit în funcție de anotimp

Am intrat deci pe la o oră de plină lumină, așa cum intrasem și în anticariatul „Shakespeare & Company”, la Paris. Iar senzația a fost brusc aceeași, de parcă m-aș fi întors în timp cu aproape 15 ani. Era ceva cam ca în Proust, cu celebra lui „madeleine”… Sau, așa cum îmi place mie să afirm, oriunde și oricând, un paradox de-a dreptul dickian… Timpul și spațiul dispăruseră sau deveniseră totuna, n-avea importanță. Cum v-am spus, retrăiam aceeași senzație avută în 1993 – inegalabilă!

Pozele de-acum sunt de la ultima vizită, cea din decembrie 2010. Ar fi trebuit să apară pe blog înainte de Anul Nou, ca o promoție pentru cărțile de dăruit copiilor, prietenilor, nepoților sau iubitei/iubitului, dar știți cum e: „socoteala de-acasă…” În fine! Cum intri pe ușă, undeva, în dreapta, te întâmpină piticul Nautilus – o chestie relativ inutilă, ca și Piticu –  zis și Țăptălache -, motanul nostru de-acasă, dar fără de care nu se poate. Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, piticotul purta – așa cum se cuvine – un fes roșu. Cu altă ocazie, în aceeași locație figura un vrăjitor (sau o vrăjitoare) din universul Harry Potter. Cristina chiar se gândea să cumpere celebra pălărie, pentru amorul artei, nu de altceva, dar când i-am explicat că lumea crede că oricum e o vrăjitoare, dacă a reușit să dea gata șase volume din urmările sau prequelurile la Dune în ultimii cinci ani, s-a potolit. Plus că n-aveam bani… Oricum, mi-a rămas ideea: vezi, Ghidovene, ce bine e când știi să iei femeile așa cum trebuie???? 🙂 🙂

Cu ideea datoriei împlinite, cel puțin din postura mea de mascul sefist categoria alfa, fac trei pași în interiorul librăriei și peste ce (ori mai bine zis peste cine) credeți că dau? Ia uitați-vă la poza de mai jos, în toată splendoarea ei…

Dungy, supraveghetoarea „de sus” a comorilor din librărie

Zis și făcut! Am dat onorul la „stăpânire”, apoi ne-am văzut de treabă. Adică, pardon, „și iată ce-am văzut”:

Privire de ansamblu, din care ghici cine nu poate să lipsească (trebuie doar să vă uitați atent!)?

Moment în care trebuie să fiți atenți, pentru că urmează imagini șocante. Norocul meu a fost acela că lucram deja de doi ani la „atenuarea” șocului… Prin urmare, doamnelor și domnilor, iată o parte din „comorile” adăpostite de Librăria Nautilus – „comori” care vă pot oferi ocazia să faceți cumpărături englezești, în… București!

Rafturi pline de bunătăți. Și nu trebuie să mergeți până la Londra ca să le cumparați!

Ceea ce cu siguranță vă va face mare plăcere – și din punct de vedere al prețului, dar și al calității – este celebra colecție SF Masterworks, care a depășit deja 70 de numere, și în care veți regăsi cele mai importante titluri ale literaturii science fiction din ultimii 100 de ani. O selecție excepțională, făcută de cunoscători, și care dovedește că nu ai nevoie de cicluri interminabile pentru a avea acces la o literatură de bună calitate, dimpotrivă, lucrurile de valoare vin în cantități mici. E cam la fel ca în cosmetică, nu-i așa? Cu cât un parfum e mai bun, se vinde în cantități mici și e mai scump… Ultima afirmație nu e însă valabilă și în cazul colecției SF Masterworks, unde cărțile – în original – sunt câteodată mai ieftine decât traducerile românești!!! Iată trei titluri pe care visez să le traduc, indiferent de condiții, în următorii ani:

Capodopere din colecția „SF Masterworks”

Buuun, urmează o pauză de respirație… Hufff! Gata, acum putem trece la raftul cu cărți pentru copii, unde oferta este și ea una deosebit de consistentă. Dar știți ceva? Cel mai bine ar fi să vă dau eu adresa site-ului Librăria Nautilus, ca să puteți judeca totul în cunoștință de cauză. Prin urmare, dacă apăsați aici, veți vedea oferta integrală a librăriei, cu tot cu noutăți și promoții. NU ezitați! Până atunci, noi aruncăm o privire asupra raftului celor mici… Nu înainte de a ne reîntâlni cu un personaj extrem de calificat și de… simpatic.

O librăreasă ultracalificată. Trebuie doar să-i „miau”lțumiți frumos și treaba se rezolvă!

O inspecție scurtă la la raionul de cărți pentru copii...

Acuma, că ne-am făcut datoria de părinți iubitori și-am arătat raftul celor mici (apropo, a reținut cineva vreun titlu de acolo? măi copii, voi ce stați? strigați tare și clamați-vă drepturile , c-aveți tot… hm… dreptul – nasol, dom’le, cu limba asta română, numai repetiții și cacofonii!), să ne întoarcem la chestii „serioase”. Nu că restul ar fi altfel, ferească Dumnezeu! Da, dar când vine vorba de Dick… Philip K. Dick, evident, să nu-mi spuneți că – perverși cum sunteți (unii dintre voi, cel puțin) v-ați gândit la cine știe ce altceva… Dacă da, rușinică, rușinică,  vorba unui celebru  cuplu din televiziune, acum accidentat. Lăsând gluma la o parte, la micuța Librărie Nautilus veți găsi marea majoritate a operelor lui Philip K. Dick. Și merită fiecare bănuț! V-o spune omul care a tradus în românește cele mai multe dintre cărțile celebrului scriitor american, despre care Norman Spinrad, un alt „monstru sacru” al SF-ului mondial, afirma prin anii ’70 un lucru ce se verifică pe deplin în ultimul timp: „Nu peste multă vreme, Philip K. Dick va fi considerat cel mai mare scriitor al literaturii americane din a doua jumătate a secolului XX. Și nu numai în SF!”. Să aibă dreptate? Să nu aibă? Mai bine citiți-i cărțile și vă pronunțați după aceea…

Trei excelente romane dickiene, inedite în românește

Bun, îmi spune fiică-mea – absolventă de relații publice și comunicare – că postul ăsta a depășit deja orice limită de lungime și că nu va fi citit de multă lume pentru că pe net… bla,bla,bla…  Știți ceva? Eu cred că aceia care vor pierde vor fi tocmai cei grăbiți și care judecă totul după scheme. Prin urmare, nu sunt deloc îngrijorat. Oamenii interesați de ceea ce am de spus vor citi oricum acest post. Pentru că au încredere în mine și în ceea ce am de spus. Pentru aceștia și scriu, de altfel. Ceilalți s-ar putea ca mai devreme sau mai târziu să renunțe. Din plictiseală? Din obișnuință? Din comoditate? Din cauza tuturor celor menționate? E numai problema lor. Eu îmi dau silința să scriu rar, dar bine… Restul – e tăcere? Sper că nu.

Să ne întoarcem la Librăria Nautilus… Ne-or plăcea nouă copiii, dar SF-ul e o chestie serioasă. Așa că fugim repede la rafturile cu literatură pentru adulți. Iată-le, dintr-o nouă perspectivă:

... după care ne întoarcem repede la „of”-urile nostre de sefiști îmbătrâniți în rele!

După ce în anii ’90 toată lumea fugea de fantasy ca de dracu’, iaca și reversul: acum cărțile aparținând acestui gen se vând mai bine decât cărțile de science fiction! Nimic de mirare, peste tot în lume se întâmplă la fel. Eu am și o explicație, chiar dacă nu e cine știe ce: fantasy-ul e mai evazionist decât SF-ul, se apropie mai mult de basm, de tărâmuri visate și niciodată atinse, prin urmare potențialul său de „adormire” a maselor este mult sporit. Așa că de ce ne mai mirăm? Plus că unele dintre operele literare apărute sub eticheta de fantasy sunt, cu adevărat, capodopere. Iată numai trei titluri din oferta Nautilus:

Titluri grele din colecția „Fantasy Masterworks”

Mai stăm la taclale cu cei din librărie, după care ridicăm privirea și ce vedem? (Fuseserăm deja avertizați: când Dungy se culcă, înseamnă că se apropie ora de închidere a magazinului. Și cine suntem noi să ne împotrivim dorinței unei mâțe???) Așa că profităm de moment ca să vă mai arătăm încă trei romane excepționale, numai bune de preluat de către editorii români serioși (că înțeleg că s-au supărat agenții literari care nu și-au primit banii până acum și au pus piciorul în prag: nu plătiți „vechiturile”, nu primiți noutăți! Din punctul meu de vedere, ca traducător premiat de cititori în 2008 și „țepuit” de sinistrul personaj de la editura TRITONIC, pe numele său BOGDAN OCTAVIAN HRIB – altfel o descoperire de-a mea mai veche de la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”, prin anii ’80, când alerga cu limba scoasă după o confirmare a propriei identități – dar știți bancul cu țiganul ajuns împărat,  nu-i așa? – sunt perfect de acord cu această măsură). Să lăsăm însă mizeriile deoparte și să ne bucurăm de cărți:

Supertitluri de la Librăria „Nautilus”

Și să-i arătăm și lui Dungy toată considerația, fiindcă o merită. Prezența ei discretă nu face decât să sporească farmecul librăriei în care joacă un rol esențial. Priviți-o, de pildă, cât de elegant ne invită „s-o ștergem” și s-o lăsăm să doarmă. Doar e pisică, nu-i așa?

Cineva ne explică direct că s-a cam apropiat ora închiderii...

Bun… Și dacă tot vorbeam de déjà-vu-uri, exact ca la anticariatul „Shakespeare & Company” de la Paris, când am ieșit în aerul rece al străzii Ion Mincu, senzația pe care am încercat-o a fost una de regret și de părere de rău. Asta în prima fază… După care – rememorând toate aventurile mele de alcătuire a unei biblioteci de SF în limba engleză (despre care o să vă mai povestesc și cu alt prilej) – mi-am spus că nu am de fapt ce regreta. În acest moment, orice carte din domeniul science fiction-ului pe care vi-o doriți poate fi a voastră. Nu trebuie decât s-o comandați! Prietenul Assassin știe cel mai bine, nu-i așa?

Dar nu uitați un lucru: pentru ca voi să aveți acum acest drept, generații întregi înaintea voastră au luptat, într-un fel sau altul, ca visul respectiv să devină realitate. Lectură plăcută!!!

Asta e... Nici nu știm când a trecut ziua la Librăria Nautilus

Anunțuri