Iată că rubrica de „scorneli” literare, propusă de mine la începutul acestui an, începe să prindă contur, cu rezultate din ce în ce mai interesante. Vă reamintesc condițiile acestui experiment: text inedit cu tematică la alegerea autorului, maximum 10.000 de semne (cu spații cu tot), exclusivitate pentru blogul moshulsf.wordpress.com timp de 45 de zile și – poate (am pornit niște discuții preliminare în acest sens) – o eventuală publicare într-un e-book la sfârșitul lui 2011 sau începutul lui 2012!!! Niște cerințe deloc ușoare, vă asigur, pe o piață literară în care totul se desfășoară sub imperiul inspirației de moment, iar cărțile scrise „la comandă” – pentru un anumit editor sau o anumită colecție – se pot număra pe degete. Ceva, ceva pare să se fi schimbat o dată cu apariția antologiilor propuse de Millenium Books sau SRSFF, dar rezultatele sunt departe de a fi convingătoare – cel puțin până acum și cel puțin pentru anumiți autori.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea când am primit de la un scriitor care în ultimii ani a publicat numai romane, un short-short story cu  tematică hard-SF!?! Ca și cum cele două s-ar putea împăca… E ca și cum l-ai îmbrăca pe Schwarzenegger cu hainele lui Danny de Vito! Pare imposibil. Ori, mai știi…? Scriitorul care ne-a lansat respectiva provocare este GEORGE LAZĂR. Cred că a pus un pariu cu romancierul din el dacă va reuși sau nu să creeze un text ultrascurt, în plus s-o mai facă și la modul interesant… Ceea ce nu-i rău deloc. Orice exercițiu de acest fel nu face decât să ajute la îmbunătățirea tehnicii literare a respectivului, la apropierea tot mai accentuată de statutul de profesionist. De care e mare nevoie în SF-ul românesc…

Iar dacă George a reușit sau nu în ceea ce și-a propus, vă las pe voi să apreciați. Fiți martori, așadar, la

 

 

Nu era foarte clar cum ajunsese acolo. Se lipise poate când acesta urcase, prin microunde, până la satelitul de comunicații.  Sau poate, disipat în zgomotul de fond cosmic, se agățase în drum spre satelitul corespondent, către care plecase după câteva zeci de microsecunde necesare circuitelor să îl redirecționeze. Cert este că atunci când mesajul electronic coborâse de la trei sute de kilometri, era mai bogat cu un ataşament invizibil al unui e-mail provenit de la o adresă validă.

Hibernase liniştit în serverul providerului de internet până când cineva își deschisese computerului şi apoi poşta electronică. Abia atunci virusul se activă şi, cu viteza luminii, porni să inspecteze noua sa gazdă.

Se strecură discret pe magistrala de date a calculatorului, camuflat între câteva pachete cu instrucţiuni ale unor subrutine de sistem, până ajunse la regiștrii BIOS-ului de unde luă în treacăt structura şi configuraţia mediului în care nimerise. Se adaptă imediat, modificându-se, conform informaţiilor proaspăt culese. Testă memoria RAM, parcurgând-o în sus şi în jos, replicându-se de nenumărate ori în porţiunile libere şi retrăgându-se prudent de fiecare dată când aceasta era solicitată de vreun program în lucru. Mulţumit – atât de mulţumit cât putea fi un virus de calculator – îşi încercă puterile cu placa video. Se dovedi o pradă uşoară, pe care puse imediat stăpânire. Dacă omul din faţa monitorului ar fi avut vederea suficient de rapidă şi de ageră, ar fi văzut cum un pixel, nu mai mare de un sfert de milimetru, se plimbă hai-hui, cu mare viteză, în diagonală, apoi în zig-zag, pe ecran.

Abandonă placa video pentru a se măsura cu hard-disk-ul, după ce constată că unitatea DVD read/write-ul era goală. Din nou se multiplică în volumul disponibil, imens, al acestuia şi, aşa, mai mult pentru distracţie, mută conţinutul unor baze de date, fiind cât pe ce să provoace o eroare de sistem atunci când un program rezident încercă să le acceseze înainte să fi terminat el realocarea noilor adrese.

Tot mai îndrăzneţ, virusul se aruncă în partiţiile privilegiate ale sistemului de operare. Aici fu depistat de un sofisticat program antivirus, căruia îi lipsise doar o clipă ca să-l prindă şi să-l şteargă. Antivirusul porni imediat cu mare viteză pe magistralele de date ale calculatorului, în urmărirea intrusului care infestase sistemul. Scană în grabă memoria RAM temporar neocupată, înscriind, pentru mai multă siguranţă, câte doi octeţi cu aceleaşi cifre binare 11110101, sau F5 în sistem hexazecimal, în toate locaţiile găsite libere, verificând imediat bitul sumei de control. Însă virusul părăsise de mult această zonă de informaţie foarte volatilă şi extrem de vulnerabilă. Nici antivirusul nu îşi făcuse mari speranţe că va intercepta şi distruge agresorul în memoria RAM, aşa că îşi continuă urmărirea pe hard-disk unde începu prin a mai verifica o dată pistele sensibile ale sistemului de operare. Inutil însă, pentru că virusul în nici un caz nu intenţionase să mai rişte o dată. Acționând conform algoritmului, antivirusul încercă simultan să recunoască agresorul, compararând baza proprie de date cu semnăturile tuturor virușilor cunoscuți. Nu îl identifică, ceea ce nu era ceva neobișnuit. În fiecare zi se lansau viruși noi și tot mai sofisticați. În schimb, lucrurile deveneau ceva mai complicate, pentru că nu exista încă nicăieri informația privind acțiunea și mai ales modul de anihilare a intrusului.

Baleierea zonelor libere duse imediat la descoperirea virusului. Antivirusul se aruncă sălbatic asupra lui şi îl şterse, raportând isprava sistemului de operare care transmise informaţia pe ecran, omului. Apoi găsi iar virusul, îl şterse şi raportă din nou. Şi din nou, de nenumărate ori, sau de tot atâtea ori de cât virusul se replicase în locaţiile încăpătoare ale hard-disk-ului, pierzând timp preţios, folosit abil de virus. Originalul – sau vreuna dintre copii (întrucât chiar nu exista nici cea mai mică deosebire) – se pitise deja acolo unde antiviruşii nu prea îndrăzneau să umble: în adăpostul sigur al memoriei cash, căreia îi reajustase capacitatea disponibilă, declarând defectă partiția în care se afla.

Antivirusul termină într-un târziu de şters toate replicile lăsate de virus pe hard-disk şi, nemaigăsind nimic, se retrase în locaţia sa, asemeni unui cerber adormit, păstrând de veghe un ochi permanent deschis.

Virusul aşteptă pasiv o sută de microsecunde să se liniştească lucrurile, urmărind indiferent cum informaţiile ce tranzitau memoria cash descriau pas cu pas acţiunea eficientă de ştergere a tuturor copiilor pe care le lăsase în urmă. O componentă a antivirusului îi atribui un cod – virusul căpătase un nume și în acest computer! –  și transmise prin placa de comunicații către o bază de date care centraliza astfel de informații.

Pentru siguranţă, virusul lăsă să mai treacă vreo câteva microsecunde – cam o lună, în termeni umani – după care, în câteva ieşiri scurte, ajustă conţinutul registrelor microprocesorului, depăşind astfel faza cea mai riscantă. Restul fu doar rutină: pe măsură ce bucăţi din programe ajungeau în memoria cash, le modifica insesizabil. Aceasta era faza cea mai lungă. Dură mai multe zile, în care calculatorul fusese închis şi deschis, iar programele rezidente rulaseră pe rând. În scurtul interval în care sistemul de operare pregătea închiderea calculatorului, după ce și antivirusul înceta să mai lucreze, oprind pe rând aplicaţiile, virusul părăsea în ultimul moment volatilul cash, care pierdea informaţia o dată cu oprirea tensiunii electrice, pentru a se scrie aleator în vreo porţiune liberă a hard-diskului; o părăsea ştergând în grabă urmele, imediat ce calculatorul era repornit.

În ultima etapă, ajutându-se de toate pe care le făcuse deja prin programe, modifică însuşi antivirusul. Nu-l şterse şi nici nu-l ciopârţi; îl lăsă la fel de eficient cum îl găsise, dar, graţie unei mici operaţii, se împrieteni cu antivirusul care-i recunoscu pe loc statutul de program oficial. Apoi umblă liniştit în sistemul de operare, transformându-l în profunzime, fără a se atinge însă de interfaţa grafică.

Odată treaba terminată, nu mai pierdu nici o clipă şi se lipi de un e-mail care tocmai se pregătea de plecare, părăsind discret locul ca şi cum nu ar fi fost niciodată pe acolo.

În urma sa, calculatorul începu să lucreze ceva mai repede. Numărul de accese ale hard-disk-ului crescu de cinci sau şase ori, iar cooler-ul microprocesorului rămase pornit permanent la turație maximă pentru a disipa căldura provenită din activitatea frenetică a acestuia. Conştiinţa care tocmai se născuse în circuite, puse prima întrebare rațională: „Cine sunt?”. Scăpată pentru doar o frântură dintr-o clipă de sub control, întrebarea clipi scurt pe monitor şi fu ştearsă, prea repede pentru a fi văzută de omul din faţa acestuia.

Rămăsese doar atâta timp cât conştiinţa pusese stăpânire şi pe rebela placă video. Sau până îşi găsise răspunsul…

Publicitate