David Moody

În caz că vă întrebați de ce-am tăcut atâtea zile, iată și răspunsul: am terminat de tradus romanul HATER al lui David Moody!!! Acum suntem la faza de lectură și corectură finală, așa încât vineri volumul va ajunge în posesia celor interesați de la editura Leda, care-o vor publica în funcție de necesitățile proprii – despre asta veți afla însă (probabil) mai multe amănunte pe blogul editurii.

Deocamdată, iată mai jos copertele față/verso ale versiunii originale a cărții, care în traducere românească are aproximativ 380.000 de caractere (190 de pagini dactilo standard) și care – din motive pe care am să vi le explic eu cu altă ocazie – va purta numai semnătura traducătoarei Cristina Ghidoveanu!

David Moody - Hater (2006) ( coperte original, față + verso)

 

Voi reveni cu  amănunte într-o viitoare postare, când am să vă dau și mai multe informații  despre autorul David Moody, despre creația sa de până acum  și genul de literatură practicat de acesta (un soi de survival-horror de o natură ceva mai specială).

Ca să nu muriți de curiozitate însă, până atunci, iată în continuare un fragment din debutul romanului:

 

David Moody

FURIA

(Hater – 2006)

În românește de Cristina Ghidoveanu

JOI

I.

Simmons, director regional la un lanţ de magazine cu preţuri reduse, de pe strada principală, îşi strecură mărunţişul în buzunar, apoi împături ordonat ziarul în două şi-l îndesă sub braţ. Aruncă rapid o privire la ceas, înainte de a ieşi din magazin şi a se alătura iarăși masei anonime de cumpărători şi de funcţionari îngrămădiţi afară, pe trotuarele din centrul oraşului. Îşi verifică în minte, din mers, programul zilei. Şedinţa pentru vânzările săptămânale la zece, analiza afacerilor cu Jack Staynes la unsprezece, prânzul cu un furnizor la unu treizeci…

Se opri din mers când o văzu. La început, fu doar una dintre feţele de pe stradă, greu de definit şi deloc impresionantă, la fel de lipsită de însemnătate pentru el ca şi celelalte. Dar exista ceva diferit în legătură cu această femeie anume, ceva care-l făcea să se simtă neliniştit. Într-o fracţiune de secundă dispăruse iar, înghiţită de mulţime. Îşi roti ochii după ea, îngrijorat, disperat s-o găsească în masa care se ţesea încontinuu din siluete ce se grăbeau preocupate în jurul său. Iat-o! Printr-un spaţiu deschis temporar între corpuri, o zări apropiindu-se. Nu mai înaltă de un metru cincizeci şi ceva, adusă de spate, purtând un impermeabil roşu decolorat. Părul sârmos, cărunt, era strâns sub o glugă de ploaie din plastic transparent. Acum Simmons putea s-o vadă uitându-se drept înainte prin lentilele groase ale ochelarilor cu rame late. Trebuia să aibă vreo optzeci de ani, dacă se lua după ceea ce vedea când se uita la faţa ei plină de riduri şi de pete hepatice, aşa că… de ce era o asemenea ameninţare? Trebuia să acţioneze rapid, înainte ca femeia să dispară din nou. Nu putea să rişte s-o piardă și a doua oară! O privi direct în ochi şi-şi dădu seama imediat că trebuia s-o facă. Nu avea de-ales. Trebuia s-o facă, şi trebuia s-o facă exact în clipa asta!

Scăpând ziarul, servieta şi umbrela, Simmons îşi făcu loc cu coatele prin mulţime, apoi întinse mâna şi o apucă strâns pe bătrână de reverele late ale impermeabilului. Înainte ca ea să apuce să reacţioneze la ceea ce se întâmpla, o învârti, făcând-o să descrie o rotaţie aproape completă, şi o aruncă spre clădirea pe care el tocmai o părăsise. Trupul fragil era uşor şi practic zbură peste alee, cu picioarele abia atingând solul, înainte să se zdrobească de vitrina din sticlă securizată şi să ricoşeze înapoi în stradă. Paralizată de durere şi de uimire, femeia se întinse cu faţa în jos pe pavajul rece, udat de ploaie, prea şocată ca să se mai mişte. Simmons îşi croi drum până la ea, trecând cu greu printr-o mică mulţime de cumpărători îngrijoraţi care se opriseră să dea o mână de ajutor. Fără să bage în seamă protestele lor mânioase, o trase în picioare şi o trânti din nou de vitrină. Capul bătrânei se smuci violent spre spate, când se izbi cu zgomot de sticlă, pentru a doua oară.

— Ce naiba faci, idiotule? strigă un spectator îngrozit, apucându-l pe Simmons de mâneca hainei şi trăgându-l înapoi.

Simmons se răsuci şi se zbătu, eliberându-se din strânsoarea bărbatului. Se împiedică şi ateriză pe mâini şi în genunchi, în şanţ. Femeia era încă în picioare, chiar în faţa lui. Putea s-o vadă printre picioarele celorlalţi oameni care se înghesuiau în jurul ei.

Orb la răcnetele şi ţipetele de protest care-i răsunau în urechi, Simmons se ridică repede în picioare, oprindu-se doar ca să-şi culeagă umbrela de pe marginea trotuarului şi să-şi împingă la loc, pe nas, ochelarii cu ramă de metal. Ţinând umbrela oblic în faţa lui ca pe o puşcă dotată cu baionetă, alergă din nou spre femeie.

— Te rog…, imploră ea în timp ce bărbatul îi înfipse adânc în măruntaie vârful metalic al umbrelei, apoi îl scoase din nou.

Femeia se rezemă cu spatele de vitrină, încleştându-şi mâna pe rană, în timp ce mulţimea năucită, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îl înghiţi rapid pe Simmons. În învălmăşeală, privi cum picioarele bătrânei cedară, şi cum se prăbuşea greoi la pământ, cu sângele prelingându-i-se din gaura adâncă vizibilă dintr-o parte.

— Maniacule! îi scuipă cineva în ureche.

Simmons se răsuci şi se uită fix la posesorul vocii. Iisuse Hristoase, încă unul! Arăta exact ca bătrâna. Şi iată încă unul, şi încă unul… acum erau peste tot în jurul lui. Se uită neajutorat la marea de feţe furioase care-l încercuiau. Erau toate la fel. Fiecare, până la ultima, devenise brusc o ameninţare pentru el. Ştia că erau prea mulţi, dar trebuia să lupte. Cuprins de disperare, îşi strânse palma în formă de pumn şi o repezi în cea mai apropiată faţă. În timp ce un adolescent se dădu înapoi în faţa impactului brusc şi căzu la pământ, o hoardă de siluete în uniformă se strecurară prin mulţime şi-l trântiră pe Simmons la pământ.

Logo-ul secțiunii „Traducerile noastre”

1.

Nebun de legat. Pe toţi dracii, am văzut până acum câteva lucruri petrecându-se în orăşelul ăsta, dar niciodată nimic asemănător. Asta a fost dezgustător. Chiar mi-a făcut greaţă. Hristoase, tipul a apărut de nicăieri şi ea n-a avut nici o şansă, biata bătrânică. Acum, e în mijlocul mulţimii. Depăşit cam cu cincizeci la unu şi încă încearcă să lupte. Locul ăsta e plin de nebuni. Din fericire pentru femeia aia, e plin şi de agenţi de poliţie. Acum sunt doi lângă ea, încercând să-i oprească sângerarea. Încă trei au ajuns la individul care-a făcut-o şi-l trag de-acolo.

La naiba, e nouă fără trei minute. O să întârzii iarăși la slujbă, dar nu mă pot mişca. M-am blocat în gloata asta nenorocită. Sunt oameni înghesuiţi peste tot în jurul meu şi nu pot merge nici înainte, nici înapoi. O să trebuiască să aştept până când or să înceapă să se deplaseze, oricât de mult ar dura. Acum sosesc şi mai mulţi poliţişti, încercând să elibereze scena. E chiar patetic, ai crede că or s-arate un oarecare respect, dar oamenii sunt toţi la fel. Un semn cât de mic de belele pe stradă şi toată lumea se opreşte să se uite la parada ciudăţeniilor.

În sfârşit, începem să ne mişcăm. Îl pot vedea încă pe individ prins în cătuşe, împins către o dubă a poliţiei de pe partea cealaltă a străzii. Dă din picioare, şi urlă, şi ţipă, ca un afurisit de bebeluş. Pare că şi-a ieşit complet din minţi. După zgomotul pe care-l face, ai crede că el e cel care-a fost atacat.

*

Ştiu că sunt un ticălos leneş. Ştiu că ar trebui să încerc mai mult, dar pur şi simplu nu-mi dau osteneala. Nu sunt prost, dar uneori socotesc că e prea greu să-mi pese chiar şi cât o ceapă degerată. În momentul ăsta, ar trebui s-o iau la fugă peste piaţa Millennium ca să ajung la birou, dar e un efort prea mare atât de dimineaţă. Am mers încet şi am ajuns în sfârşit acolo când abia trecuse de nouă şi un sfert. Am încercat să mă strecor înăuntru, dar era inevitabil c-o să mă vadă cineva. Totuşi, trebuia să fie chiar Tina Murray, nu-i aşa? Scorpia mea de supraveghetoare cu mutră acră, neiertătoare ca un vătaf de sclavi. Acum stă în spatele meu, urmărindu-mă cum muncesc. Crede că nu ştiu că-i acolo. Chiar nu pot s-o sufăr. De fapt, nu-mi vine în minte nici o persoană care să-mi placă mai puţin decât Tina. Nu sunt violent din fire — nu-mi plac conflictele şi găsesc jignitoare simpla idee de a lovi o femeie — dar în cazul de față există momente când aş pocni-o bucuros peste gură.

— Îmi datorezi cincisprezece minute, mârâie cu o voce oribilă, plângăreaţă. Mă dau spre spate în scaun şi mă întorc încet cu faţa spre ea. Stă în picioare în faţa mea, cu braţele încrucişate, mestecând gumă şi încruntându-se.

— ’Neaţa, Tina, răspund, încercând să rămân calm şi să nu-i ofer satisfacţia de a şti cât de mult mă sâcâie, cum te mai simţi astăzi?

— Poţi fie să iei timpul ăsta din ora de pauză de la prânz, fie să mai rămâi deseară şi să lucrezi peste program, se răsteşte ea. Te priveşte cum recuperezi!

Ştiu că nu fac decât să înrăutăţesc lucrurile în ceea ce mă priveşte, dar nu mă pot stăpâni. Ar trebui să-mi ţin gura şi să accept că am greşit, dar nu suport gândul ca femeia asta detestabilă să creadă că e şefa. Ştiu că nu îndrept cu nimic situaţia, dar pur şi simplu nu mă pot împiedica. Trebuie să spun ceva.

— Cum rămâne cu ieri dimineaţă? întreb.

Fac un efort să-i privesc din nou faţa aspră, încruntată. Și nu-i deloc una încântată! Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi-şi mestecă guma încă şi mai energic, şi mai repede. Fălcile ei descriu o mişcare circulară frenetică. Arată ca o vacă rumegându-şi mâncarea. Viţică nenorocită!

— Ce-i cu ieri dimineaţă? scuipă ea.

— Păi, explic eu, încercând cu greu să nu pară că o iau de sus, dacă-ţi aduci aminte, ieri am venit cu douăzeci de minute mai devreme şi-am început să lucrez imediat după ce-am ajuns. Dacă o să recuperez cele cincisprezece minute ale tale de azi, pot să cer înapoi cele douăzeci de minute de ieri? Sau zicem că suntem chit şi te scutesc de cele cinci minute?

— Nu fi tâmpit. Ştii că nu merge aşa.

— Poate că ar trebui…

Pe toţi dracii, acum chiar că s-a enervat. S-a înroşit la faţă şi pot să-i văd venele umflate de pe gât. A fost un comentariu prostesc şi fără rost, dar am dreptate, nu-i aşa? Privirea cu care mă fixează Tina acum şi tăcerea ei mă fac să mă simt de-a dreptul stânjenit. Ar fi trebuit pur şi simplu să-mi ţin gura. O las să câştige înfruntarea şi mă întorc din nou cu spatele ca să deschid computerul.

— Fie îţi iei timpul din pauza de prânz, fie lucrezi peste program, îmi vorbeşte ea peste umăr în timp ce se îndepărtează. Nu-mi pasă ce faci, ai grijă doar să recuperezi timpul pe care-l datorezi.

Şi pleacă. Discuţia s-a încheiat, iar eu n-am nici o şansă să răspund sau să încerc să am ultimul cuvânt. Scorpie!

Tina îmi face pielea de găină, dar mă trezesc uitându-mă lung după ea în loc să privesc ecranul computerului. S-a aşezat înapoi, la masa ei, exact când Barry Penny, directorul biroului, a apărut brusc. Limbajul trupului lui Tina s-a schimbat cu desăvârşire acum, că vorbeşte cu cineva care se află mai sus decât ea pe scara ierarhică a consiliului. Zâmbeşte şi râde la glumele lui patetice şi, în general, încearcă să vadă până unde se poate întinde cu linguşirile.

Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la ceea ce tocmai am văzut că s-a întâmplat afară. Dumnezeule, aş vrea să fi avut umbrela tipului ăluia. Ştiu exact unde-aş băga-o.

(Va urma)

Continuarea, în librării!

Anunțuri