Iată, dragi prieteni, că am reușit să mă țin de cuvânt și să vă ofer în această lună un al doilea text aparținând literaturii imaginarului – pentru că mi-e greu să etichetez drept SF sau fantasy pur ceea ce se scrie în zilele noastre, cel puțin în România. Nu înseamnă că ar fi vorba neapărat de ceva rău, dimpotrivă. Scriitorii noștri devin tot mai profesioniști, reușesc să fuzioneze într-un tot desosebit de interesant experiențele culturale și artistice proprii – dar și pe cele de viață și de lectură, cu rezultate uneori surprinzătoare…

Pentru astăzi am ales o povestire pe care vă las pe dumneavoastră s-o încadrați la locul potrivit în marele curent al imaginarului românesc, o povestire scrisă în exclusivitate pentru blogul „moshulsf” și semnată de binecunoscuta promotoare, șefă de cenaclu și – mai ales! – traducătoare ANTUZA GENESCU. Iat-o acum și în postura de scriitor, postură care nu pare a-i fi deloc străină, ba dimpotrivă (spun prietenii și cunoscuții!), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva vom putea cumpăra din librării, într-un viitor nu foarte îndepărtat, și volumul de debut al acestei persoane cu totul deosebite.  Și pentru că de curând și-a sărbătorit ziua de naștere, dați-mi voie să-i urez împreună cu toți cititorii blogului nostru „La mulți ani,  și la cât mai multe realizări în domeniul literaturii!!!”

Iar acum, doamnelor și domnilor, vă rog să primiți „cadoul” pe care ni-l face nouă,  de ziua ei…

Nu l-am suportat niciodată pe Mangus. De mic era enervant. Când se aduna familia la masă, mergea pe la fiecare musafir şi, după ce-i recita o poezie din acelea stupide cu care ne asasinau educatoarele, întindea mâna şi pretindea o recompensă. Şi primea, nesimţitul, de toate: scoici mici, dintre cele mai dulci, beţişoare cu care să se parfumeze printre degetele de la picioare sau cuburi cu praf de lamua. Odată l-a lovit peste cot, chiar când ducea lingura la gură, pe bunicul, pe care speram să mi-l fac aliat pentru că mă privea cu duioşie câteodată. Bătrânul s-a înnegrit la faţă, dar familia s-a distrat de minune de mustăţile lui subţiri, cocoşate de stropii de supă grasă. Mangus s-a bătut pe burtă şi-a râs cu gura până la urechi, de i s-au văzut până şi măselele de minte, abia ieşite din gingie.

Mie-mi venea să intru sub masă de ruşine. Stăteam ca un bleg şi clocoteam pe dinăuntru. Învârteam cu furculiţa corineii din piftie şi-mi înghiţeam lacrimile când mama mă pocnea că mă strâmb la mâncarea pregătită de rubedenii. „Fii cuviincios, vrei să se spună că nu eşti de-al nostru?” N-am priceput vorbele ei atunci, mi-am zis că-s prea necopt şi m-am străduit să termin iute piftia scârboasă.

Pe Mangus îl consideram un caraghios şi-un înfumurat. Ăia mari, în loc să-i dea peste nas, îi făceau mofturile şi-l lăudau pentru îndrăzneală, frecându-l pe urechile lunguieţe. Atunci lui i se albăstreau buzele de mândrie şi-i fremătau pomeţii obrajilor. Pic de ruşine n-avea copilul ăla – ziceam eu, cel incapabil să recite un vers fără să se bâlbâie, nu pentru că nu l-ar fi dus mintea, ci pentru că nu suporta să se facă de râs pentru nişte daruri, acolo… Am urât întotdeauna serbările, trebuia să dansez cu fetiţe în fuste albe, stil varză, şi bluze transparente, prin care li se vedeau solzii albăstrii, mândria neamului nostru de jalazieni. În adâncul sufletului, sigur că aş fi vrut să primesc şi eu cadouri. Însă eu mă alegeam doar cu sarcini care, stăruia mama, aveau să-mi întărească sufletul de jalazian adevărat.

Mangus s-a făcut mare deodată cu mine şi nu de puţine ori ne-am luat la harţă şi ne-am tras de ciuf până ni s-au înroşit solzii, spre oroarea familiei. El a fost acela care m-a pârât părinţilor când mi-am construit un hambar plutitor. „Iar ai fost în pădure şi-ai tras cu ochiul la zelizi?”, s-a grăbit mama să mă ocărască. „Treci la curăţat gulivii tineri de viermi!” Zelizii erau vecinii noştri de la sud. Cu pielea albă şi leneşi de la natură, trăiau din banii primiţi de la netoţii care le credeau prezicerile. Dar meştereau din tată-n fiu la un aparat de mers pe apă, care pe mine mă fascina. (Şi a ajuns s-o fascineze şi pe mama, însă mult mai târziu, după ani şi ani de exil printre zelizi.) Am plâns pe-ascuns după hambarul pierdut, chit că apucasem să-i învineţesc lui Mangus botul cu un polonic. Tot din cauza lui am fost pedepsit să separ spinii de arici de ghimpii de porc spinos dintr-un vas uriaş, deşi i-am jurat mamei că nu eu aruncasem puiul de kakatzel în casa educatoarei. „Nepricopsitule, n-ai să devii niciodată un jalazian adevărat”, m-a mustrat ea după ce tata se culcase. Pe urmă am auzit-o cum suspină în curte: „Păcatele mele…”

Astfel de umilinţe am îndurat în copilărie din cauza lui Mangus. L-am urât chiar şi după ce am învăţat să mă feresc de farsele cu care mă făcea de râs în faţa băieţilor, a Nesei. Ziua îi înghiţeam fetei batjocurile, iar noaptea o sărutam, în vis, pe pielea fină de sub braţ, unde încă nu avea solzişori…

Ura faţă de Mangus m-a urmărit întruna, când mocnită, când aprigă, deşi ciocnirile dintre noi s-au mai rărit. Se mai întâmpla să-mi dea un brânci când stăteam pe malul râului sau să trag eu în el cu ouă de vimie… Ştiţi ce puturoase sunt, dacă le ţii la căldură.

Acum, că se apropia întrecerea, voiam să-l umilesc la rândul meu, să-l văd ghemuit printre becisnicii nevoiţi să treacă prin aceleaşi probe grele şi peste un an. Primii doi care terminau probele, doar primii doi, aveau să devină cândva negustori, nu rămâneau cultivatori de gulive, chiar dacă de pe urma acestor fructe trăia îmbelşugat tot neamul nostru.

Livezile jalaziene se întindeau cât vedeai cu ochii. O parte din fructe le dădeam burfizilor, neamul acela de fiinţe veşnic flămânde şi cu nasul în carte, pricepute doar să scrie istoria coloniei noastre. Strămoşii noştri, cândva nomazi, o ridicaseră de-abia cu vreo două sute de ani în urmă şi de-atunci nu se întâmplase nimic deosebit. (Până la nenorocirea mea, scrisă chiar de mâinile mele, după ani întregi petrecuţi în exil la burfizi.) De fapt, scrierile istoricilor erau simple tratate despre gulivi. Noi, jalazienii, atât ştiam, să cultivăm gulivi. Nu se năşteau printre noi meşteri dibaci, artizani ori cărturari. Ne închinam la peşti şi-i slăveam bălăcindu-ne cât mai des în râu. Aşa că toate câte ne trebuiau ca să ducem un trai decent le luam de la alţii. Negustorii noştri străbăteau ţinuturile cu caravane încărcate de gulive ca să facă troc cu ele. Treceau ca pâinea caldă gulivele noastre, schimbate pe haine şi vase, podoabe şi ierburi care nu creşteau pe la noi şi ne trebuiau când începeau să ne cadă solzii, spre bătrâneţe.

Tata, cultivator foarte respectat, mă tot îndemna să muncesc cu sârg la cules de gulive. Bănuiam că-l roade o nemulţumire veche. Poate că a vrut să ajungă şi el negustor în tinereţe… Dar s-a luat prea repede cu mama – solzi alungiţi, zâmbet violet prea curtat de străini – iar mai târziu, când m-am născut eu, se vede că i-a pierit gândul de mărire. Eu nu dădeam doi bani pe tradiţia de cultivator, oricât îmi vorbeau părinţii şi educatoarea despre valoarea ei, zicând că atâtea şi atâtea neamuri ar fi dispărut dacă n-ar fi fost elixirul de gulive. Ce-i drept, fără zeama noastră s-ar fi stins nişte specii până acum, mai ales cele mai îndepărtate de Jalazia. Eu tocmai asta visam, ca să ajung pe tărâmuri îndepărtate, să văd cum trăiesc alţii, mai ales cei care cultivă papik – boabele acelea cu gust nemaipomenit când le fierbi – şi care fac din laptele de kukunda o minune de sos amărui. Noi mâncam sosul ăsta scump (treizeci de gulive pe o cană!) foarte rar, în puţinele zile când găseam peşti cu burta în sus pe apă. Numai atunci era sărbătoare la noi, când se sacrificau zeii. Nu ştiam niciodată când vine ziua aceea, peştii nu mureau regulat şi nici prea mulţi deodată. Iar când, în sfârşit, mureau, jalazienii se opreau din cules fructe, adunau peştii cu plasa, îi îngropau în livadă, cât mai adânc, şi plantau peste ei seminţe de gulivi. Peştii, zeii noştri, erau hrana gulivilor.

La întrecere trebuia să mulgem o druncă, să călărim un harin, să ne urcăm în cei mai înalţi pomi din colonie ca să culegem fructele săltăreţe şi să preparăm gulive umplute cu corinei. Toate astea cât se întorcea de două ori clepsidra mare din mijlocul coloniei. Nu puteai să găteşti gulive cu corinei dacă n-aveai gulive, corinei şi lapte de druncă. Corineii mişunau pe fundul unui lac dintr-o peşteră la care trebuia să mergi călare. La căţărat în pom nu mă descurcam deloc, zadarnic mă duceau ai mei la cules de mic, iar la gătit eram catastrofă. Druncile mă pricepeam să le mulg, mă ascultau de parcă aş fi fost de-al lor, deşi când se apropiau alţii de ele săreau ca apucate şi zgâriau. Numai legate se puteau mulge. Şi cu harinii mă descurcam binişor.

Zece tinerei urmau să se ia la întrecere, toţi cu solzi albaştri crescuţi pe trup. Nu mi-era frică mie de şapte cât mi-era de unul. Of, Mangus… La toate cică se pricepea şi pe unde mergeam auzeam numai laude la adresa lui. Că e harnic, iute de picior, ştie să strunească bine calul şi să păcălească druncile, iar gulivele umplute de el au un gust excelent. De mine şi de ceilalţi concurenţi nu se vorbea deloc. Mangus era un erou. Nesa îi croise deja şapca din blană de druncă, însemnul ucenicilor de negustori, şi se uita la el ca la soare. Când mă vedea pe mine, întorcea capul şi se strâmba de parcă ar fi zărit un muflean. Iar de lângă mufleni plecai repede nu doar fiindcă puţeau (zici muflean, zici împuţit), ci şi pentru că firele de blană de pe spinarea lor goală, lungi şi maronii, se înfoiau ameninţătoare imediat ce li se părea că ai ceva împotriva lor.

Am început să mă pregătesc de marea încercare cu câteva zile înainte. Mi-am spălat pantalonii şi vesta. Am tăiat toţi nasturii de la cămaşă şi am rugat-o pe mama să-mi tragă un şnur prin găurile făcute de mine în material, pentru că crescusem mult mai mare decât fratele tatei, care o purtase la vremea lui. „Păcatele mele…” s-a tot jelit mama lucrând. Cămaşa îmi venea şi cam scurtă la mâneci şi nu-mi ascundea complet semnul din naştere de la încheietura mâinii, încă neacoperită de solzi: o săgeată ondulată, asemănătoare cu arma vecinilor noştri mufleni. Nu ne aveam bine deloc cu ei, aprigi luptători şi făuritori de arme aducătoare de moarte. Sfintele noastre gulive  dădeau viaţă şi putere… Muflenii aveau blană lungă şi nepieptănată şi erau mari crescători de animale. Cică din cauza asta puţeau. Beau de stingeau, dar nu de-asta li se dusese buhul, nici pentru că erau nişte zdrahoni, ci pentru că pofteau nesăţioşi la femei, mai ales la cele din alte neamuri.

În dimineaţa întrecerii m-am trezit morocănos şi fără vlagă. Mama era mai speriată decât mine şi-mi tot cânta că trebuie neapărat să câştig, să arăt că sunt jalazian adevărat, să-l fac pe tata mândru de mine.

Lumea s-a adunat cât mai aproape de împrejmuirea largă, unde aveam să ne punem îndemânarea la încercare. La mijlocul ei domneau cei mai înalţi gulivi din colonie. I-am văzut pe bunicul sprijinit de fraţii mamei, pe fratele tatei şi pe nevasta lui. Stăteau în faţă, nu cumva să scape o scenă din spectacolul pe care aveam să-l ofer eu, speranţa familiei.

Când cel mai bătrân jalazian din colonie a întors clepsidra, am trecut la treabă fără să stau prea mult pe gânduri. Nu voiam să mă las cuprins de panică. Am simţit că mă gâdilă ceva pe spate, însă am încălecat pe harinul meu (nu m-a aplaudat nimeni că am făcut-o fără să fiu trântit niciodată) şi am pornit în galop la peşteră, urmat la distanţă de ceata de juzi. Am fost primul care a ajuns la ea, dar imediat i-am auzit şi pe ceilalţi apropiindu-se. Mâncărimea mi se accentuase şi nu aveam timp să mă scarpin pe îndelete. M-au cam necăjit şi corineii, parcă se împuţinaseră. Până la urmă mi-am vârât capul şi mâinile sub apă de mai multe ori şi-am strâns o oală plină, cu care m-am întors mândru în împrejmuire, tot cel dintâi. Nici atunci n-am fost răsplătit cu aplauze. Probabil se întrebau toţi de ce mă scarpin. Aplauze s-au auzit puţin mai târziu, când au revenit Mangus şi ceilalţi din peşteră. Mi-am dus oala cu corinei pe masa din bucătăria improvizată.

Druncile păşteau nestingherite. Am ochit una şi m-am dus direct la ea. I-am vorbit, am scărpinat-o între coarne. I-am luat laba şi m-am frecat zdravăn cu ea pe spinare, prefăcându-mă că e un truc de-al meu, ca să păcălesc animalul să se lase muls. Spectatorii mă urmăreau şuşotind. Ştiam că se miră de îndemânarea mea, totuşi, n-am auzit niciun „ooo” admirativ. Am aruncat un ochi la adversarii din preajmă. Pe unul îl pocnise o druncă nărăvașă cu copita în burtă şi nu mai putea alerga. Altul cânta „ţu-ţa, ţu-ţa, vino-aici, drăguţa mea”, încercând să convingă animalul cu binișorul. Unul reuşise să prindă o druncă de coadă şi acum se ferea să nu-l pocnească. Altul o momea cu o frunză. Pe Mangus nu l-am zărit, dar l-am auzit strigând. Of, de-ar fi încasat o gheară peste bot!

Am simţit o privire în ceafă. Mama. Se uita la mine intrigată. „De ce te tot freci pe spate?” parcă îmi reproşa, iar ochii îi luceau a teamă. Tata mă urmărea şi el, dar fără emoţie. Poate se lecuise de ea când cu fratele lui, care pierduse întrecerea şi avea să-i ia locul de mare cultivator după ce închidea el ochii. Ori ştia că nu-s bun de nimic şi se împăcase cu gândul eşecului meu.

Ce-a fost mai uşor a trecut, mi-am zis. Am tras adânc aer în piept şi m-am îndreptat spre gulivul cel mai apropiat. N-avea rost să aleg între pomi, spaima mă apăsa pe suflet la fel de grea, indiferent în care din ei mă urcam. Încet-încet, am ajuns la jumătatea trunchiului. Privind în jos, l-am văzut pe Mangus. Vesel nevoie mare, se îndrepta cu laptele muls spre bucătărie. Mergea ţopăind, n-avea griji. Ba, la un moment dat, chiar s-a făcut că scapă vasul şi mulţimea a scos un „vaaai!”, apoi un hohot de râs, când şi-a dat seama că se joacă. „Vedea-te-aş fără solzi, Mangus!” l-am afurisit în gând. Şi parcă m-am afurisit pe mine. Imediat mi-a alunecat un picior pe scoarţa umedă a gulivului. „Aaa!” gemu lumea îngrozită. Din cauza mea? Nici vorbă. Un adversar de-al meu fusese împuns de druncă între picioare şi ţipa subţire, ca hurunga înainte de furtună.

Am luat iar gulivul la înfruntat şi n-am mai alunecat, dar m-a încetinit scărpinatul. Când m-am aşezat pe prima creangă, am auzit un ropot de aplauze. Pentru Mangus. Rânjea viclean în pomul din dreapta mea, la acelaşi nivel cu mine. Când ajunsese acolo? Familia lui începu să-l încurajeze, strigându-i numele întruna. Spinarea mă gâdila groaznic, numele repetat mă înjunghia în inimă. Mangus îşi scoase cuţitul de la brâu, tăie o creangă mai lungă şi, atent să nu cadă, o îndreptă spre mine şi începu să mă aţâţe cu ea ca pe-un animal. Lumea se puse pe râs. Am simţit că-mi pierd minţile. Înverşunarea împotriva duşmanului meu etern, a fiinţei care-mi umilise copilăria şi acum ameninţa să-mi tortureze adolescenţa, crescu şi mă lovi cu forţa unui bolovan. M-am întins şi-am smuls creanga cu atâta ură, încât mi-a crăpat cămaşa la spate. M-am dezechilibrat şi-am căzut, trăgându-l după mine pe Mangus.

Mulţimea înlemni. Mama, tata şi membrii cei mai respectaţi ai coloniei ne înconjurară imediat, speriaţi că am fi păţit ceva. Eram teferi amândoi. Rănită era doar mândria mea şi mâna lui Mangus din care smulsesem creanga.

„N-am păţit nimic”, am şoptit, ridicând ochii şi văzând-o pe mama la capul meu, verde în obraji de ruşinea trecutului.

Sub privirile mute ale ei, ale tatei, ale lui Mangus, am dus mâna la spate şi, cu degete strâmbe, am pipăit firele de blană lungi, maronii, care crescuseră pe sub solzii mei albaştri, mândria jalazienilor. Iar când am simţit mirosul urât, mai urât ca Mangus, am ştiu că nu voi ajunge niciodată să călătoresc în ţinuturi îndepărtate, să văd cum trăiesc cei care cultivă papik, boabele acelea cu gust nemaipomenit când le fierbi, şi care fac din laptele de kukunda o minune de sos amărui…

Nota bene:  Copyright-ul asupra lucrărilor ce ilustrează această povestire aparține autorilor, așa cum sunt ei indicați prin titlurile reproducerilor. Rețineți aceste nume și respectați-le munca, pentru că merită! (Moshul SF)

Publicitate