Am mai spus-o și cu alt prilej (deși nu cred că pe blog): pentru a da rezultate în literatură – la fel ca în oricare alt domeniu –  este nevoie de bază materială. Presupunând că problemele cu talentul și înhămarea la efort sunt deja rezolvate, dacă nu dispui de ceea ce-ți trebuie pentru a-ți desfășura activitatea în bune condiții, degeaba te-apuci de treabă. Termenele de predare din ce în ce mai strânse, nevoia tot mai acută de documentare pentru a te putea descurca onorabil în hățișurile a ceea ce scrii/traduci, lipsa de timp, în general, presupusă de societatea actuală –  toate fac imperios necesară existența unei „truse de scule”.  Ocupându-ne de literatură, nu de reparat mașini de cusut sau de zugrăveli, „sculele” la care mă refer însemnă mijloacele specifice cu care încercăm să ne ducem la bun sfârșit munca, adică laptopuri (sau orice altfel de calculator), accesorii IT, bibliotecă, videotecă, fonotecă. Inclusiv telefonul mobil poate fi un mijloc foarte eficient de a-ți ușura efortul, dacă știi cum să-l folosești! Nemaivorbind de televiziune, radio sau oricare alt mijloc de informare în masă… Cât despre internet, ce mai e de spus aici?

Și da, asta o recunoaște un  ins care nu mai departe de 2001-2002, stând în fund pe iarba de pe insula Atlantykron, perora plin de emfază tradiționalistă împotriva telefoanelor mobile, a revistelor în format electronic și a calculatoarelor, în general. S-a dovedit că mă înșelam (nu că ar fi fost prima dată!), dar acum sunt bucuros că s-a întâmplat așa. Altfel,  n-aș mai fi avut ocazia să stau de vorbă cu voi, cititorii mei, prin intermediul acestui foarte frumos blog 🙂 🙂 (să mă ierte Mircea Badea că i-am răstălmăcit puțin expresia favorită!).

Dar gata, ajunge cu vorbăria… Cum unii dintre voi chiar ați fost curioși să vedeți ce se mai ascunde prin „vizuina” clanului Ghidoveanu, haideți să vă arăt o parte din „trusa mea de scule”. Să începem cu divizia mobilă, pe care-o puteți vedea în toată splendoarea ei în fotografia de mai jos.

Oriunde m-aș duce,  am tot ce-mi trebuie ca să pot lucra la randament maxim. În primul rând, laptopul – un Fujitsu-Siemens cu ecran de 17 inci, memorie de 2 GB, placă de sunet Realtek cu 7.1 canale, placă video dedicată Nvidia GeForce 8600M GS (256 MB memorie) și două hard-disk-uri de 160GB fiecare, la 5400 rpm. Plus un procesor Turion 64×2 Mobile Technology AMD K8, care lucrează la viteza reală de 2200 Mhz. Nu-i rău, dacă adaug Bluetooth-ul, adaptorul de rețea wireless, cititorul de carduri 5-in-1 și cele 3 porturi USB.

În schimb, marele meu „offf!”  este dat de sistemul de operare Windows Vista personalizat pentru marca mea de computer, care nu-mi dă voie să instalez nimic altceva, deci voi fi nevoit să-l folosesc doar pe el, cât timp o trăi bietul calculator (și deja a fost la „reparații capitale” prin marea și frumoasa Germanie anul trecut, cam în același timp când eu număram becurile din tavan la urgență, la Spitalul Floreasca – să mai spună cineva că Oscar Lemnaru n-avea dreptate cu proza lui fantastică în care descria legătura dintre un bătrân ceasornicar și obiectele muncii lui, care încetează să mai măsoare timpul  o dată cu oprirea inimii meșterului! Cool…).

Cum nu-mi place să folosesc touchpad-ul, mi-am procurat  din comerțul „socialist de stat” un pachet cuprinzând tastatură+ mouse wireless, marca Microsoft. Așa cum probabil vă așteptați, la fel ca toate produsele Microsoft s-au dovedit a fi de calitate scăzută, tastatura cel puțin „crăpând” când mi-a fost lumea mai dragă. Așa că acum folosesc doar mouse-ul + receiverul de semnal, care au avantajul că nu necesită alimentare proprie de la priză (deși la mouse folosesc două baterii R3, care se epuizează destul de repede!) Asta e, când ești sărac, întorci gulerele cămașilor pe dos și tot îți faci treaba, la o adică! Cele două obiecte despre care am vorbit până acum se află în poză imediat sub laptop (așa cum arată perspectiva), sunt amândouă de culoare neagră, receiverul având în plus și un buton alb.

Am ajuns acum și la problema spațiului de stocare a datelor. Credeți-mă, cred că în prezent avem în casă cam 3,5 TB pe diverse harduri, cu toate astea, ori de câte ori e nevoie de el, spațiul disponibil lipsește. Că e vorba de vreun serial neterminat sau plin de bug-uri, pus la păstrare pe ideea că „poate s-o da vreodată în reluare și îl recuperez atunci” sau de cine știe ce muzică de prin anii tinereții tale pe care zici că ai vrea s-o asculți continuu, dar ți-e lene să te duci mereu după discul pe care ai stocat-o deja, că e un joc pe care l-ai terminat dar ți-a plăcut atât de mult încât nu te înduri să-l dezinstalezi, ori pur și simplu apare o pleiadă de mărunțișuri care se adună inevitabil sub sigla „Temp” ori „Diverse” – NICIODATĂ NU EXISTĂ SUFICIENT SPAȚIU DE STOCARE PE HARDURILE PROPRIULUI TĂU CALCULATOR!!! E o dramă, o adevărată dramă, credeți-mă – dar cred că știți deja, n-oi fi eu primul care trece prin chestia asta…

Prin urmare, există modalitatea hardurilor mobile sau a rack-urilor  în care pot fi puse niște harduri obișnuite, soluția din urmă având avantajul că e mai ieftină. Așa că în poză vedeți variantele noastre: versiunea de voiaj (cutiuța roșie din dreapta, marca Vento by Asus, care adăpostește un hard SATA 2  de 500 GB, cu 7200 rpm, marca Seagate) sau versiunea staționară (cutia neagră, verticală, din stânga laptopului, purtând inscripția NexStar CX, marca Vantec, unde și-a găsit sălașul un hard  de 4oo GB, SATA 1, de 5400 rpm, marca Western Digital, și unde sunt adăpostite – pe două partiții – filmele care alcătuiesc versiunea mea de lucru a cinematecii SF. Ceea ce însemnă că acolo se pot găsi versiunile filmelor în forma lor cea mai scurtă – avi, divx, mp4, wmv, mpeg etc. – care să ocupe cât mai puțin spațiu, dar să-mi permită să văd filmele integral și în condiții rezonabile, atunci când vreau să scriu despre ele.)

Tot la capitolul stocare, mai precis stocare & mutare, se încadrează și cele două stick-uri de memorie pe care le puteți zări în stânga fotografiei, jos, lângă telefonul mobil. Deși nu străluceasc prin pedigree (Team Group Inc. și A-Data nefiind niște mărci care să te dea pe spate la simpla pomenire a numelui firmei, au împreună 16 + 8 GB, ceea ce-mi dă siguranța că dacă mă duc în vizită la niște prieteni și văd un film pe DVD care-mi place, chiar dacă e vorba de un disc dual-layer, voi putea pleca liniștit acasă cu o copie a lui!)

Să lărgim acum puțin perspectiva a ceea ce priviți – vorba lupului,  „ca să te pot vedea mai bine”:

În stânga e imprimanta: un Hewlett Packard Photosmart C5180 All-in-One, dotat cu o mulțime de funcții utile: copiator, scanner și imprimantă (ultima funcție include și tipărirea de fotografii pe hârtie fotografică, nu de xerox!), 5 cartușe color + 1 negru, care-mi asigură o calitate a copertelor pentru DVD-uri sau a copiilor color după alte poze/coperte/desene etc. foarte bună. Formatul maxim pe care-l pot copia/scana este cel al revistei „Helion”, ceea ce nu-i chiar rău (să nu uităm că am „jucărioara” asta de vreo cinci ani bunișori, așa că n-are sens să-l mâniem pe Dumnezeu cu tot soiul de comentarii răutăcioase!) N-am folosit niciodată decât cartușe originale, chiar dacă între timp s-au scumpit destul de mult, dar am putut verifica pe viu ceea ce-mi spunea cândva un prieten, specialist în calculatoare: „Cu cât imprimanta e mai ieftină, cu atât cartușele sunt mai scumpe, că până la urmă obiectul respectiv ajunge să fie bonus la cartușe!” Am verificat, și așa este: pentru mine raportul calitate-preț la multifuncționalul pe care îl am este exact ceea ce-mi trebuia, îmi trebuie și – probabil – îmi va trebui mult timp de-acum încolo…

Evident, imprimanta n-o pot lua cu mine oricând, fiindcă are vreo 6-7 kilograme și e și destul de mare ca volum. La nevoie însă, aș putea s-o fac și pe-asta, dar până acum n-a fost cazul (mai mare norocul, nu-i așa?) Mai importantă mi se pare însă conexiunea la internet… Acasă avem un Clicknet de 20Mbps, destul de decent pentru ceea ce ne trebuie nouă și care nu ne-a lăsat „în pom” decât foarte rar. Când sunt însă „pe teren”, am nevoie de o conexiune wireless mobilă, motiv pentru care m-am dotat cu un modem + cartelă internet de la Vodafone, al căror client sunt de vreo șapte ani, perioadă în care n-am avut aproape niciodată motiv să mă plâng de serviciile lor – dacă sună a reclamă, vă asigur că totul e neintenționat. Am testat internetul mobil înainte de sărbători, când – plecat fiind la Focșani să-mi văd părinții și să vizitez minunata familie Mircea, cu Grișka în frunte – am urcat pe blog postul „Traduttore, tradittore…” și credeți-mă că am fost foarte mulțumit, ținând cont de condiții. Merge mai greu la căutat și descărcat poze, dar în rest e absolut rezonabil… (În fotografie, e chiar în mijlocul părții de jos a imaginii, modem sub formă de stick și un cablu conectabil la un port USB 2.0, ambele de culoare albă ca laptele!)

Și iac-așa am ajuns și la final… Tot ceea ce v-am descris până acum trebuie vârât undeva, adică în niște porturi USB (sper că nu v-ați gândit la cine știe ce prostii, nu?!) Cum spuneam că minunatul meu „abac” are doar 3 porturi de acest tip, a fost nevoie să le înmulțim. Ceea ce am și făcut, cumpărând un HUB cu 4 porturi USB 2.0, marca A-Tech, după cum se vede și din poze, în care intră foarte veselă și lampa de veghe pe timp de noapte (dotată cu un minitub fluorescent cu lumină rece și care n-are nevoie de priză!), obiect ultraprețios care mă scutește de orice probleme legate de lipsa curentului electric, măcar vreo două ore, cât susțin producătorii laptopului că rezistă bateria acestuia (în realitate n-a depășit niciodată o oră, și asta în vremurile bune, de dinainte de reparații!). Să nu fim pesimiști însă. Măcar de-am putea folosi tot ce v-am arătat astăzi în același timp, în condiții de deplină funcționalitate. Căci în mica noastră mare țărișoară nu se știe niciodată ce se mai poate întâmpla… Moshul SF are în traistă  o groază de povești despre IT-ul de magazin și „specialiștii” săi. Despre asta însă, cu alt prilej…

P.S. Era să uit elementul cel mai important: nimic din ce v-am spus până acum nu funcționează cum trebuie, dacă nu este fluidizat cu ceea ce se află în interiorul paharului situat în partea stângă, extremă, a fotografiei cu nr. 3. Știa el, Mircea Dinescu, despre ce vorbește, doar că eu mi-s adeptul (și forțat de împrejurări medicale) al vinului roșu. În rest, sunt perfect de acord cu el.  La mulți ani!!!

Anunțuri