Ei bine, dragii moshului, iaca și marea surpriză pe care v-o ofer la debutul acestui an. Începând de astăzi, o dată sau de două ori pe lună – poate și mai des, dacă se va putea – veți avea ocazia să citiți (sub genericul pe care-l vedeți mai sus) schițe și povestiri scrise ÎN EXCLUSIVITATE pentru acest blog, de către nume recunoscute ale SF & F-ului românesc, dar – poate – nu numai! Textele nu vor avea o temă anume, ceea ce sper să ofere o mai mare varietate de genuri și modalități de expresie, corespunzătoare orientărilor și stilurilor diferite practicate în prezent de autorii români contemporani. Este o provocare „mârșavă”, pe care o arunc tuturor celor ce vor să convingă publicul că SF-ul autohton nu numai că trăiește bine mersi, dar face tot posibilul să crească și să se maturizeze.

Am început inițiativa de față cu o lucrare a celui mai prolific și mai în vogă scriitor român al momentului, LIVIU RADU, dar asta nu însemnă că nu puteți contribui și voi la menținerea și dezvoltarea ei.  Condiția este să scrieți, fără a depăși 10.000 de semne, și să trimiteți creația voastră pe adresa de e-mail menționată la  „Contact”, însoțită – pentru debutanți – de câteva date personale reprezentative. Nu vă faceți însă iluzii: vor fi publicate numai acele texte care întrunesc criteriile de valoare estetică pe care EU le accept. Asta e, cine a spus că viața e dreaptă, mai ales pe blogul altuia?! Vă asigur însă că voi încerca să fiu cât se poate de corect și de obiectiv chiar și față de mine însumi, și că nu voi judeca nici o creație cu idei preconcepute, chiar dacă autorul e începător! Cei care își aduc aminte de rubrica de poșta redacției ”Steaua Polară”, pe care țineam pe vremuri (în anii 80) în emisiunea „Exploratorii lumii de mâine” știu că sunt perfect capabil de acest lucru.

În final, câteva cuvinte despre ideea de EXCLUSIVITATE… Textele publicate în „Cele 1001 de scorneli ale moshului S.F.” vor fi scrise special pentru această mini-colecție și nu vor putea fi publicate nicăieri în altă parte, timp de 45 de zile. Copyright-ul aparține în permanență autorilor, motiv pentru care ele nici nu vor fi plătite. Dar… (pentru că există și un DAR!), la sfârșitul anului este foarte posibil ca ele să fie adunate într-o culegere ce va fi publicată în format electronic de o editură pe care n-am s-o menționez acum, dar care – din cele discutate până în prezent – pare interesată de idee. Așa că sfatul meu este să nu ezitați, puneți mâna și scrieți, că nu se știe niciodată…!

În așteptarea părerilor voastre despre cele „înșirate” mai sus, permiteți-mi să vă fac cunoștință cu

M-am oprit o clipă în prag, apoi am păşit mândră, în clipa în care majordomul a anunţat cu glas răsunător:

— Elina von Zeppelin!

Conversaţia din salon a încetat brusc, ca şi dansul. Se auzea doar sunetul trist şi sentimental al viorilor. Apoi, în momentul următor am fost recunoscută, iar dansatorii au izbucnit în râs şi au început să aplaude.

Apolodor s-a grăbit să-mi iasă în întâmpinare:

— Vai, Ina, ce elegantă eşti! Unde ai găsit rochia asta minunată? Îţi stă foarte bine!

— La un magazin de lux. Unul dintre acelea care rămâne deschis şi după apusul soarelui…

Apolodor a zâmbit — aşa cum numai el ştie s-o facă, a zâmbit numai din buze, fără să lase să i se vadă dinţii — apoi a spus:

— Când am auzit numele acela aristocratic şi când am văzut tânăra elegantă care apăruse în prag — o tânără cu o înfăţişare pe potriva acelui nume aristocratic — am avut nevoie de câteva clipe ca să te recunosc. Vai, Ina, ce bine arăţi şi ce repede te-ai integrat în lumea noastră!

— Ai dreptate, şopti dulce, cu glas de catifea, Melinda. Ştii, continuă ea, cu voce îmbătătoare, ce părea plină de înţeleciunea tuturor veacurilor trecute, cred că investiţiile pe care le-am făcut în industria filmului s-au dovedit justificate…

— Aşa e, o aprobă Raul. Îmi amintesc că, în urmă cu câteva secole, cei care sufereau transformarea aveau nevoie de o perioadă lungă de instruire şi de adaptare, ca să accepte noua lor stare, noua lor existenţă…

Se strânseseră cu toţii în jurul meu. Nu mai dansa nimeni, deşi orchestra continua să cânte melodii lente şi tânguitoare. Mă simţeam bine, mă simţeam fericită, mă simţeam ca şi cum aş fi fost dintotdeauna aşa.

— Aveţi dreptate, am spus eu, privindu-l pe Raul drept în ochi — fără să-mi fie teamă, pentru că eram ceea ce era şi el, nu avea cum să-mi facă rău, nu avea cum să-mi pătrundă în minte şi să mă supună voinţei sale, aşa cum făcusem eu cu vânzătoarele din magazinele de îmbrăcăminte, de bijuterii şi de încălţăminte, aşa cum făcusem cu taximetristul care mă adusese aici prin noapte, departe de luminile oraşului. Aveţi dreptate. Dacă n-aş fi văzut atâtea filme cu vampiri, mi-ar fi fost greu să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Da, aveţi dreptate, a fost o investiţie folositoare. Totuşi… ar fi fost nevoie de modificarea scenariilor… noi nu suntem monştrii sângeroşi care apar în producţiile hollywoodiene… noi nu-i ucidem pe cei care ne hrănesc, suntem conducători responsabili ai destinelor muritorilor… sau cel puţin aşa ne place să credem…

— Aşa suntem, spuse cu seriozitate Apolodor. Aşa suntem. Dar să lăsăm discuţiile, Ina! Hai să dansăm, să ne bucurăm, şi să te sărbătorim! Ai împlinit o lună de când împarţi cu noi veşnicia! A trecut o lună de când eşti printre noi. Şi a venit timpul să-ţi găsim un nume, unul potrivit penru cineva atât de talentat ca tine…

Nu simţeam nevoia unui nume nou.  Dar aşa cerea tradiţia. Orice persoană de gen feminin care era transformată primea un nume provizoriu, un nume standard: Ina Ţepelina.

Apolodor, care era părintele meu, îmi explicase originea acelui nume, dar nu reţinusem din pălăvrăgeala sa, plină de denumiri, ani şi fenomene (chestii care nu mă interesaseră în acel moment de zăpăceală şi de încercare de adaptare la o nouă existenţă) că era un omagiu adus lui Vlad Ţepeş — deşi voievodul nu fusese unul dintre noi.  Poate că ar trebui să-l rog pe Raul să-mi mai explice o dată…

Pentru moment, am lăsat baltă explicaţiile legate de numele meu provizoriu. Orchestra începuse o melodie săltăreaţă, cu un ritm care te răpea, te subjuga şi te făcea să-i dai ascultare. M-am lăsat condusă de Rudolfo pe ritmul acela bizar, am simţit că zbor, că plutesc pe aripi de uragan, şi am tot dansat, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, fără să simt nevoia de altceva, fără să regret ceva…

Apoi melodia s-a potolit treptat, ne-am potolit şi noi, ne-am strâns într-un colţ al sălii, departe de orchestra care continua să cânte  în surdină, şi am pălăvrăgit fără nici o grijă, în timp ce chelnerii se plimbau printre noi cu tăvile goale — ce-ar fi putut să ne ofere? Mâncare? Băutură? Noi nu aveam nevoie nici de una, nici de alta, dar spectacolul indivizilor în frac, care ofereau, zâmbind prosteşte, tăvile pe care nu se afla nimic, ni se părea liniştitor.

Pe peretele din apropiere atârna o oglindă imensă. Evitam s-o privesc, pentru că nu vedeam în ea decât chelnerii cu tăvile lor goale — iar imaginea aceea mi se păru, brusc, plină de-un înţeles pe care nu voiam să-l pricep. Poate din cauza oglinzii, poate din cauza ferestrei de lângă ea — prin care se vede luna ce urcase deasupra copacilor, o lună plină, plină de lucirea aceea bizară pe care o are când este cu adevărat plină – am început să mă simt ciudat. Mă cuprinsese o stare de nervozitate stranie şi nu mai ascultam ce pălăvrăgeau ceilalţi, plini de o veselie care mă enerva tot mai mult.

Apolodor băgă de seamă şi mă întrebă, îngrijorat:

— Ina, ce-i cu tine?

— Nimic, i-am răspuns eu, îmbufnată. Nimic. Nu, nu-i chiar nimic… e ceva… nedefinit. Am senzaţia că am chef să-mi schimb forma.

Apolodor a zâmbit în felul său caracteristic:

— Bineînţeles că vrei să-ţi schimbi forma! Toţi dorim chestia asta, din când în când, dar o asemenea tendinţă este mai pregnantă la cei aflaţi la început de existenţă. Zborul este ceva nou, e tentant, e atrăgător…

— Nu am chef de zbor. Nu mă tentează să devin liliac. Simt o dorinţă nebunească să capăt înfăţişare de lup.

Rudolf mă privi îngrijorat:

— Ina, crezi că-i bine să faci asta? Dacă ai căpăta înfăţişarea animalului care ţi-a sfârtecat gâtul… cine ştie ce mecanisme psihice ar declanşa chestia asta… părerea mea e că ar trebui să eviţi o asemenea transformare… măcar pentru un timp…

Apolodor se grăbi să-i dea dreptate:

— Draga mea Ina, ştii că atunci când te-am găsit în pădure, sufocându-te în propriul tău sânge, am avut de ales: sau te lăsam să pieri — ceea ce ar fi însemnat o irosire zadarnică a potenţialului tău, sau te transformam în unul dintre noi, oferindu-ţi existenţă veşnică în locul vieţii. Şi acum eşti pe deplin vampir. Cu toate puterile unui vampir. Însă cred că Rudolfo are dreptate. Psihicul tău nu-i suficient de stabil, nu-i bine să retrăieşti momentul acela tragic, groaznic, din existenţa ta. Hai, transformă-te în liliac, să zburăm împreună pe cerul înstelat! Şi peste câteva luni… vom fi lupi împreună. Ştiu o stână… ne vom distra de minune acolo, sfârtecând oile din saivan…

Era frumos ce propunea el, era logic, era tentant, dar imboldul pe care-l simţisem ceva mai devreme se transformase într-o necesitate imperioasă.

Mi-am sfârtecat rochia cea frumoasă şi am aruncat-o pe podea.

Am rămas o clipă în picioare, goală, în faţa tuturor, apoi m-am lăsat în patru labe pe parchetul lustruit.

Nu ştiu de ce, mi-am îndreptat privirea spre oglinda care continua să arate salonul pustiu.

Apoi am simţit cum trupul mi se acoperă de păr, de păr des, ce se transformă într-o clipă într-o blană deasă.

Şi, în timp ce mă transformam în lup, am continuat să privesc oglinda.

Am scos un urlet îngrozit, în timp ce am zărit că suprafaţa de sticlă oglindea o fiară imensă — care nu era chiar lup, pentru că părea o combinaţie de om şi animal.

Şi în clipa aceea am simţit o ură imensă pentru cei din jur — care mă priveau şi ei cu groază, probabil pentru că înţeleseseră cine eram, înţeleseseră ce grozăvenie săvârşiseră în dorinţa lor de a-mi salva existenţa.

Fiara care-mi sfîşiase gâtul cu o lună înainte — adică atunci când avusese loc precedenta lună plină — nu fusese un lup.

Muşcătura vârcolacului mă infectase şi m-aş fi transformat la rândul meu în vârcolac, dacă aş fi trăit. Dar muşcătura fusese ucigătoare, iar eu urma să mor şi să fiu izbăvită de o asemenea soartă.

Din nefericire, se găsise să treacă pe acolo Apolodor care, pentru ca nenorocirea mea să fie completă, se gândise să-mi salveze existenţa, transformându-mă în vampir.

Iar acum eu, Ina Ţepelina, eram un vampir care se transforma în vârcolac, atunci când era lună plină.

O dată cu înţelegerea veni şi ura. Da, îi uram pe vampirii care mă transformaseră într-un dublu monstru şi aveam să-i fac să plătească!

Am făcut un salt şi i-am zburat capul de pe umeri lui Apolodor. Aşa era drept: el îmi fusese părinte, el trebuia să plătească primul!

Decapitarea i-a adus moartea definitivă. S-a transformat într-o grămăjoară de pulbere.

Până să se dumirească şi ceilalţi că erau în primejdie, mai decapitasem trei dintre ei şi smulsesem inima din pieptul lui Raul. Şi pe cea a Mirandolinei. Pe Melinda am sfârtecat-o în bucăţi.

Ceilalţi au încercat să mi se opună. Dar puterile lor hipnotice, care ar fi venit de hac unui om sau unui animal, nu puteau face nimic unuia dintre ei.

Aşa că i-am hăituit prin salon, prin încăperile salonului… iar ultimul dintre ei, Rudolfo, a reuşit să ajungă până în parc.

I-am decapitat cu lovituri de labă, i-am  sfârtecat cu ghearele şi cu colţii, dar n-am mâncat nici o bucăţică din carnea lor spurcată.

După ce le-am dăruit tuturor odihna — pe care nu o meritau — am fugit în pădure, să vânez o căprioară sau nişte iepuri. Să vânez ceva curat, ca să mănânc pe săturate în noaptea aceasta  în care nu aveam să mai fiu o moartă, ci o fiinţă vie.

În zori, m-am întors sătulă în castel. Am găsit nişte haine — tocmai la timp, pentru că îmi recăpătasem forma aproape omenească. Un vampir înveşmântat — şi, mai ales, înfăşurat în mantia-i lungă până la pământ — poate să fie confundat cu un om. Dar un vampir dezbrăcat (sau o vampiriţă, dacă vreţi) n-are nici o şansă să fie considerat om.

Taxiul mă aştepta în faţa porţii. Aveam suficient timp să ajung în oraş, în locuinţa mea sigură, înainte de răsăritul soarelui.

Şi în timp ce maşina gonea pe şosea, mi-am jurat că cele două specii care mă transformaseră în ceea ce eram aveau să plătească scump.

Vampirii începuseră deja să plătească şi aveau să continue să-şi achite datoria la fiecare lună plină.

Iar vârcolacii aveau să simtă, începând din această seară, cum e să fii vânat…

Anunțuri