A venit şi luna decembrie, adică acea perioadă a anului în care cu toţii ne facem bilanţul: unii financiar, alţii profesional sau sentimental – sex fără frontiere ori, după caz, fără partener(ă) – sau pur şi simplu bilanţul de suflet: a fost un an din viaţă câştigat sau pierdut? L-am trăit aşa cum am vrut ori a fost nevoie să facem compromisuri, pentru a ajunge la capătul celor 365 de zile care ne-au apropiat şi mai mult de The Final Destination ? Am trăit, am supravieţuit? Ne-am meritat soarta? Greu de spus…

Dar nu vă speriaţi! Acest blog, care debutează astăzi, nu este nici filosofic,  nici unul al disperării existenţiale sau al automulţumirii tembele. E mai curând expresia provocării pe care cel alintat de prieteni cu apelativul de „moşul SF”, adică în speţă je, a simţit nevoia s-o accepte  şi s-o înfrunte la nivel maxim, atunci când i s-a dat de înţeles că e nevoie de el, de cunoştinţele şi de efortul lui, pentru a îndeplini nişte visuri care transcend epoci şi generaţii, pentru că –  nu-i aşa? – Science Fiction-ul este nemuritor…  Ei, cum vă sună? Nu-i aşa că pare un citat din clasici? Ximena cea din clasa a noua (aia din manualul de literatură franceză, ruşine să vă fie dacă v-aţi gândit la prostii!) e mic copil pe lângă problemele mele existenţiale. Ia să vă petreceţi şi voi 5 ani din viaţă în universul aceloraşi cărţi, care par să nu se mai termine (iar când o fac, vă trimit direct la Spitalul de Urgenţă, cu şanse mari să nu mai ieşiţi de-acolo), să vedem cum v-aţi simţi? Dar când vi se propune să traduceţi un cărţoi de 1000 de pagini, cu tot ce implică asta, cam ce reacţie credeţi că ar trebui să aveţi? În plus, dacă la sfârşitul unui an în care aţi muncit în draci într-un domeniu, pentru a fi cel mai bun, vi se acordă premiul de excelenţă în cu totul alt domeniu, unde v-aţi făcut doar datoria profesională, cam ce-aţi gândi? E de bine, e de rău? E normal? Din nou, greu de spus…

Blogul Moshul SF (eu aşa am vrut să-l scriu, da’ nu m-a lăsat WordPressu’!) vine dintr-o necesitate – spun eu – firească. Sunt prea leneş ca să scriu la comandă, fără să am ceva de spus (din punctul ăsta de vedere, reprezint spaima oricărui redactor-şef de revistă – fie ea electronică sau pe hârtie. Mike Haulică, Marian Truţă sau domnul Gheorghe Neagu de la Oglinda literară din Focşani sunt printre victimele ilustre aflate pe lista mea de angel exterminador, dar – slavă Domnului! – am reuşit să rămânem cu toţii în viaţă de pe urma acestei relaţii, ceea ce demonstrează că nu s-a pierdut totuşi orice speranţă în ceea ce mă priveşte. (Cel puţin asta cred ei, bănuiesc. Hi, hi, hi…) Şi-atunci, am zis aşa: dacă peste 100.000 de inşi din ţara asta sunt capabili să aibă un blog de care să se şi ţină – mai mult sau mai puţin ritmic – atunci când au chef, eu de ce n-aş fi în stare? Iaca, de exemplu, două poze care demonstrează că totul e posibil în domeniul calculatoarelor (şi – probabil – şi în al comunicării prin intermediul acestora, deşi n-aş fi prea sigur când spun aşa ceva, ajunge doar să te uiţi la imagini ca să-ţi dai seama că realitatea bate de departe SF-ul. Şi gândiţi-vă că secolul XXI e încă tânăr!!!

Acum, că am reuşit să trecem de această lungă introducere extrem de plictisitoare, să vă spun ce vă aşteaptă în continuare: Science fiction, Science fiction şi din nou Science fiction – lucru normal, dacă te gândeşti că din asta trăiesc şi la asta mă pricep cel mai bine, după 45 de ani de „carieră”. Domeniile despre care voi vorbi le vedeţi în secţiunea „categorii”; vor prinde viaţă încetul cu încetul. Mi-am permis ca în secţiunea „blogroll” să trec – cu de la mine putere – ceea ce mi se pare original, interesant sau util în blogosfera românească dedicată SF-ului. Non multa sed multum, zicea un răposat de geniu, pe care habar n-am acum cum îl cheamă, dar cu care sunt perfect de acord. „Puţin, dar bun” – cam ăsta ar fi sensul, într-o traducere foarte liberă – este o categorie pe care românii, din motive care nu li se pot imputa lor înşişi întotdeauna, par s-o fi uitat cam de multişor.  Am îndrăznit aşadar să mă folosesc de numele şi de munca lor fără să le cer  permisiunea, dar nici vreo reciprocitate de orice fel, pentru faptul că în cultura internetului promovarea celor mai buni trebuie să fie obiectivul numărul unu al fiecăruia dintre noi. Şi ca să vedeţi că sunt dispus să-mi asum toate riscurile de rigoare, îi rog pe cei care consideră că nu au nimic de împărţit cu mine şi cu demersul pe care vi-l propun începând de astăzi să mă anunţe şi-i voi scoate imediat din listele cu pricina. Va fi greu, din punct de vedere al orgoliului rănit şi al încrederii de sine, dar cred că voi supravieţui…

În final, ca să vedeţi cât de mari pot fi diferenţele între vecini – aflaţi nu la mii de kilometri depărtare şi având decenii de diferenţe în dezvoltarea de orice fel -, priviţi cu atenţie cele două fotografii de mai jos, suprinse la graniţa dintre Spania şi Portugalia. N-aţi avut niciodată senzaţia că acelaşi lucru vi s-a întâmplat şi vouă, şi nu numai o singură dată? Meditaţi şi mai vorbim şi mâine…                        

Anunțuri