VIITORUL, AȘA CUM A FOST (Serie nouă, ep.1): ”ÎNVĂȚAȚI, ÎNVĂȚAȚI, ÎNVĂȚAȚI!” A ZIS TOVARĂȘUL LENIN. SAU O FI FOST WELLS?!

Am spus întotdeauna că niciodată nu e prea târziu, atunci când e vorba să înveți. Nu mă refer la cei 8/12/16-17 ani de școală pe care-i face toată lumea, la vremea și la vârsta potrivită, fiindcă atunci acest lucru este unul așteptat și în nici un caz de mirare. Mă refer la adulții  care se duc să-și dea bacalaureatul după 50 de ani (sau mai bine) ori la moșuleții care – pe undeva, pe la 75 de ani – descoperă brusc faptul că trebuie neapărat să absolve facultatea pentru care n-au avut timp (sau chef) la tinerețe, dar fără de care nu-și pot considera viața împlinită, oricum s-ar fi desfășurat ea până atunci. De ce fac așa ceva? Deși pare un mister, nu e. Acești oameni sunt cei pe care-i admir cel mai mult (asta nu înseamnă că-i și aprob în toate cazurile!), pentru simplul fapt că au acel caracter aventuros pe care mi-ar plăcea să-l am și eu la vremea senectuții – asta, evident, dacă mă vor ține curelele, ceea ce nu cred că se va întâmpla. Ca să terminăm cu vorbăria, niciodată nu e prea târziu, atunci cînd e vorba să înveți… Cum, am mai spus o dată chestia asta? Nasol! Credeam c-am scăpat de clișee încă de când am început să scriu  pe blog. Mai devreme, nu știu, că eu am făcut școala ”pe vremuri” – adică atunci când chiar se făcea.  Ceea ce azi ”nu se pune”! Păcat! Dar așa sunt vremurile de-acum…

Una peste alta, mă întorc iarăși la persoana mea.

1976-Moshul SF, student la ASE, în vacanța de iarnă a anului 2

Am fumat aproape 24 de ani. Într-o bună-zi, am considerat că ajunge și am spus ”nu”. Învățasem din experiențele celor apropiați mie cât de dăunător poate fi acest obicei. M-am lăsat dintr-odată, fără efort, ca și cum toată viața mi-aș fi dorit să se întâmple una ca asta. Lucru ciudat, dacă stai să te gândești că mă apucasem de toată tărășenia de bunăvoie și nesilit de nimeni – dacă nu punem la socoteală faptul că doream (la momentul ”debutului”) să iau ochii unei parașute din complexul Regie, specializate în recrutarea de tineri studenți din anul întâi. Dar a trecut și asta… Acum, la 11 ani de la momentul respectiv (al lăsării de fumat, nu al despărțirii de parașută, cred că ați înțeles!), dacă stau și fac un simplu calcul economic, îmi dau seama că am fumat vreo două case și aproape trei mașini (și nici măcar dintre cele mai rele!). Așa a fost să fie, ar zice unii. Oare? zic eu. Dacă n-aș fi fost atât de căpos și aș fi acceptat că niciodată nu e prea târziu… bla, bla, bla… (știți restul clișeului, n-o să mai insist, că nu e de bonton sau cool – cum doriți, în funcție de epocă), probabil că acum viața mea ar fi fost diferită – nu știu cu cât, dar în mod sigur diferită.

Mai departe…

Prin 1990-1991, după o perioadă anterioară destul de lungă în care oscilasem între cariera de scriitor și cea de traducător, grație prietenului Marian Truță am ajuns la Editura NEMIRA unde am început o nouă activitate, aceea de coordonator de colecție. Așa a apărut faimoasa ”Nautilus” – poate cea mai cunoscută colecție de SF est-european din anii ’90 – recompensată cu premiul Eurocon în 1994, dar și revista cu același titlu, care – la vremea publicării celor trei numere realizate de mine – se dorea a fi o replică în miniatură la publicațiile similare din ariile franceză și anglo-saxonă. Succesul a fost garantat în mediile cunoscătorilor, până într-atât încât un ilustru personaj al science fiction-ului românesc al epocii (ajuns într-un post politic important), m-a chemat la Cotroceni ca să-mi interzică să mai scot respectiva publicație, pe motiv că e ”meschină” din punct de vedere al formatului și că oricum ”sunt prea multe reviste pe piață” (referirea făcându-se la CPSF Anticipația, Quasar, Helion și Nautilus). Înghesuială mare, într-adevăr, într-o epocă în care internetul reprezenta doar o poveste SF…  Problema venea din faptul că revista cu pricina nu-mi aparținea, era vorba despre o inițiativă privată pe care nici măcar noul regim – votat atunci  în proporție de 86% – n-o putea anula. Apoi, timpul a trecut, colaborarea mea cu Nemira a devenit (din motive extraliterare) tot mai fluidă, ne-am despărțit și ne-am reîntâlnit de mai multe ori pe parcursul anilor, dar îmi place să cred că am păstrat acel minim respect pe care îl presupune conștientizarea faptului  că fiecare dintre cele două părți a avut ce învăța de la cealaltă. Pentru mine, cel puțin, așa a fost…

Revista Nautilus, nr. 1-3/1992

Au urmat alte edituri, alte colecții, plus eticheta de ”mercenar” – pusă la modul foarte grăbit de o serie de ”prieteni” care la vremea respectivă nu înțelegeau nimic din mersul pieții de carte din România. Astăzi, coordonatorii de colecții în domeniul SF practic nu mai există, iar aceia  (foarte, foarte puțini) care mai profesează se mută de colo-colo în funcție de cererea și oferta din domeniu, așa cum este și normal. Cu siguranță, și de aici este ceva de învățat, pentru cei care vor s-o facă. Pentru restul, oricum nu contează…

Mai departe…

Experiența de cenaclu. O activitate absolut fascinantă, dusă la paroxism de uteciștii epocii Ceaușescu, activitate căzută în desuetudine după 1990 și ajunsă în agonie după 2ooo, dacă ne gândim că în loc de 55-60 de cenacluri și cluburi (cifră raportată prin 1987-1988), mai există în prezent cam 5-6 entități active și numărabile fizic, oricum nu prea bine puse la punct. Constatările mele nu sunt deloc încurajatoare. Pe unde am fost, până acum, la diverse ședințe de cenaclu (sau club), atmosfera s-a dovedit a fi una vetustă, învechită, nepotrivită sub nici o formă epocii multimedia în care trăim. Cândva, Eugen Lovinescu prevestea moartea cenaclurilor. Știa el ce știa, chiar dacă nu era sefist! (VA URMA)

********************************

P.S. : După cum vedeți, am hotărât să reiau pe blogul propriu serialul pe care până acum îl susțineam în revista NAUTILUS. Acolo veți găsi circa 15 episoade dedicate strict literaturii SF din România. Aici veți găsi și altceva. Vă aștept!

FASCINAȚIA ”NEMIRA” (1): TRILOGIA ”JOCURILE FOAMEI” DE SUZANNE COLLINS

Suzanne Collins - The Hunger Games Trilogy

Bună! Poate v-ați întrebat ce-am făcut în ultimele aproape două săptămâni… Ei bine, răspunsul se dovedește a fi extrem de simplu: m-am documentat!!! Așa am aflat – printre altele – că vineri, 23 martie 2012, a avut loc premiera mondială a filmului THE HUNGER GAMES, transpunerea cinematografică a primului volum din trilogia semnată de SUZANNE COLLINS, începând cu  anul 2008. În România această trilogie a fost publicată în două ediții de către editura NEMIRA, sub titlul Jocurile foamei (Vol. 1: Jocurile foamei; Vol. 2: Sfidarea; Vol. 3: Revolta), între anii 2009-2011 (traducere: Ana-Veronica Mircea). N-a fost singura ”achiziție” pe plan informațional, dar dacă tot ne-am oprit astăzi la ”Jocurile foamei”, să încercăm să insistăm asupra acestei multapreciate trilogii, care se pare că are toate șansele să devină o franciză cinematografică de (mare) succes. Dar mai întâi, câteva cuvinte despre autoare, așa cum ne-o prezintă editorul român…

Suzanne Collins

”Suzanne Collins și-a început cariera în 1991 ca scenarist de televiziune. A participat la realizarea mai multor emisiuni de succes ale postului Nickelodeon, printre care The Mystery Files of Shelby Woo sau Clarissa Explains it All, nominalizate la Premiile Emmy. A scris mai multe episoade ale programelor pentru preșcolari Little Bear și Oswald, de asemenea nominalizate la Premiile Emmy. La îndemnul lui James Proimos, autor de cărți pentru copii, a debutat cu romanul Gregor the Overlander, primul volum al seriei de mare succes Underland Chronicles, răsplătită cu numeroase distincții și premii atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie.

Jocurile foamei, primul volum din trilogia cu același nume, s-a bucurat de un succes enorm, atât din partea publicului, cât și din partea criticii. A fost tipărit în nu mai puțin de 32 de țări în doar șase luni de la lansare, devenind rapid un bestseller New York Times și USA Today.  Este recomandat de toate revistele de profil și de marile lanțuri de distribuție ca fiind una dintre cele mai bune cărți ale anului 2008: Publishers Weekly, New York Times, Kirkus Review, School Library Journal, Booklist, LA Times și de Barnes&Noble, Borders și Amazon. Drepturile de adaptare pentru marele ecran au fost recent achiziționate de Casa de producție Lionsgate, scenariul urmând a fi scris de Suzanne Collins, regia aparținându-i Ninei Jacobson.” (Până la urmă s-a dovedit că Nina Jacobson și-a asumat doar postura de producător, regia filmului fiind semnată de Gary Ross, în timp ce muzica aparține unui cuplu de compozitori între care se numără și James Newton Howard, fostul soț al mult mai celebrei actrițe Rosanna Arquette! – nota Moshului SF)

Despre film voi vorbi însă mai târziu, într-un articol separat, deocamdată vreau să mă refer la cărți…

2011-Collins, Suzanne - JOCURILE FOAMEI (Ed. a II-a) (Ed. Nemira)

1. JOCURILE FOAMEI

Bestseller New York Times , USA Today și Wall Street Journal, cartea lui Suzanne Collins este considerată unul dintre cele mai bune romane fantasy din ultimii ani și a câștigat nenumărate premii, printre care Best Book of the Year în 2008, acordat de Publishers Weekly, și Kirkus Best Book în 2009.

Într-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odinioară ca America de Nord se întinde națiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douăsprezece districte conduse cu o mână de fier,  în fiecare an este organizat un concurs sadic și sângeros – Jocurile foamei. Douăzeci și patru de adolescenți sunt răpiți de lângă famiile lor și aruncați într-o luptă pe viață și pe moarte, televizată în direct și urmărită cu frenezie. Doar unul dintre ei se va întoarce acasă faimos, bogat și… viu. Cine va câștiga cursa nebună pentru supraviețuire?

”Pur și simplu, am citit fără să mă pot opri! (…) O lectură înrobitoare.” STEPHEN KING

”Am fost atât de obsedată de Jocurile foamei, încât am continuat să citesc și la restaurant, discret, cu cartea ascunsă sub masă!” STEPHENIE MEYER

”Nu există roman de aventură mai bun!” RICK RIORDAN

Jocurile foamei creează dependență asemenea jocurilor video în care trebuie să ucizi dușmanul.” STEPHEN KING

”O eroină de neuitat și o carte remarcabilă atât pentru bărbați, cât și pentru femei, un roman în care rămâi prins ca într-o capcană.” THE TIMES

”În cei zece ani de când lucrez cu cărțile, nici o serie pentru adolescenți nu a stârnit atât de mult interes și entuziasm, nici măcar J.K.Rowling sau Philip Pullman.” PUBLISHER’S WEEKLY CHILDREN’S BOOKSELLERS BLOG

”Mamă, ce poveste! Am fost răpită de la prima pagină. O meditație profundă asupra sărăciei și a foamei – nu doar ale trupului, ci în primul rând ale inimii.” LAURETTA NAGEL, librar Constellation Books

”Stilul, personajele, ritmul, totul este fantastic. Abia aștept să apară ca să le-o pot recomanda tuturor copiilor.” GINNY COLLIER, director filială Biblioteca din Atlanta

”Țin să-mi alătur vocea la corespondența care abundă în mulțumiri pentru Jocurile foamei – ce carte fantastică! Am preluat viața altcuiva în timp ce-mi consumam fiecare minut liber din metrou/ din timpul muncii/ din ședințele plicticoase pentru a afla ce i se întâmplă lui Katniss. O lume descrisă superb, conturată într-un ritm excelent, cu evoluție a personajelor și intrigă veridice, dar deosebit de surprinzătoare. Vezi fără încetare în minte filmul celor petrecute. Abia aștept să citesc următoarele două volume!” ANDREW MEDLAR, specialist în materiale dedicate tinerilor, Chicago Public Library

”Așa cum m-ați avertizat în scrisoarea care însoțea manuscrisul, acesta mi-a uzurpat complet viața… Timpul pe care îl rezerv pentru citit începe întotdeauna când mă urc în pat… dar săptămâna asta n-am apucat să dorm!!! Sincer. N-am stins niciodată lumina înainte de 1 noaptea și în timpul zilei m-am gândit numai la eroina Katniss. Nu m-am mai simțit niciodată atât de tensionată și de implicată într-un roman.” NANCY J. JOHNSON, doctor în filozofie și profesor la Western Washington University

Iată și un fragment din primul capitol al cărții:

”Când mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât țesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil c-a visat urât și s-a culcat în patul mamei. Bineînțeles că a făcut-o. Azi e extragerea.

Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veștejită, dar nu epuizată. Fața lui Prim e tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, tot atât de încântătoare ca o primulă, de la care îi vine numele. Și mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puțin așa mi s-a spus.

Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât motan din lume. Nasul strivit, o jumătate de ureche lipsă, ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a botezat Buttercup susținând, cu insistență, că blana lui de un galben spălăcit seamănă la nuanță cu acea floare. Motanul mă urăște. Sau, cel puțin, n-are încredere în mine. Cu toate că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ține minte cum am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim acasă. Un pisoi sfrijit, cu pântecele umflat de viermi și colcăind de de purici. Ultimul lucru de care aveam nevoie era încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta stăruință, a și plâns, așa că a trebuit să-l primesc. Până la urmă, a fost OK. Mama l-a scăpat de viermi și e un vânător de șoareci înnăscut. Ocazional, prinde și câte un șobolan. Uneori, când curăț vânatul, îi dau lui Buttercup măruntaiele. A încetat să mă mai stupească.

Măruntaie fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom ajunge niciodată.

Îmi dau jos picioarele din pat și le las să alunece în cizmele de vânătoare. Pielea suplă a luat forma gambelor mele. Îmi trag pantalonii, o cămașă, îmi îndes sub o șapcă părul negru, împletit într-o coadă lungă, și îmi înșfac traista pentru provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o ferește de șobolani flămânzi și de pisici la fel de hămesite, stă o bucată mică de brânză excelentă de capră, înfășurată în frunze de busuioc. E darul pe care mi l-a făcut Prim cu ocazia zilei extragerii. Îl pun cu grijă în buzunar în timp ce mă strecor afară.

Zona noastră din Districtul 12, supranumită Filonul, mișună de obicei la ora asta de mineri care intră în schimbul de dimineață. Bărbați și femei cu umerii gîrbovi și încheieturile degetelor umflate, dintre care mulți au renunțat de amar de vreme la strădania de a-și curăța praful de cărbune de sub unghii sau din crețurile fețelor scofâlcite. Însă astăzi străzile negre de zgură sunt pustii. Casele scunde, cenușii, au obloanele lăsate. Extragerea începe abia la ora două. Până atunci poți să și dormi. Dacă poți.

Casa noastră e aproape de marginea Filonului. Nu trebuie să trec decât pe lângă câteva porți înainte de a ajunge pe câmpul murdar numit Pajiștea. Un gard înalt, din plasă de oțel, cu bucle din sârmă ghimpată în partea de sus, separă Pajiștea de pădure, înconjurând, de fapt, întregul District 12. Teoretic, ar trebui să fie electrificat  douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, ca barieră în calea animalelor de pradă din pădure – haite de câini sălbatici, pume singuratice, urși – care erau cândva o amenințare pe străzile noastre. Însă, de când suntem norocoși că avem curent electric doar două sau trei ore pe seară, de obicei nu e niciun pericol dacă atingi gardul. Îmi acord totuși întotdeauna o clipă în care ascult cu atenție, încercând să aud zgomotul care îmi spune că funcționează. În clipa asta e tăcut ca o stâncă. La adăpostul unui pâlc de tufișuri, îmi sug burta și mă strecor printr-un ochi lărgit, de vreo șaizeci de centimetri, care e așa de ani de zile. Gardul are mai multe puncte slabe, dar pe ăsta, fiind atât de aproape de casă, îl folosesc mai mereu pentru a pătrunde în pădure.

Imediat ce mă văd printre copaci, recuperez un arc și o o tolbă cu săgeți dintr-un buștean scorburos. Electrificat sau nu, gardul a reușit să țină mâncătorii de carne în afara Districtului 12. În pădure cutreieră nestingheriți, plus că mai ai și alte griji, cum ar fi șerpii veninoși, animalele turbate și lipsa potecilor. Dar e și mâncare, dacă știi cum s-o găsești. Tata știa și m-a învățat câte ceva înainte să fie făcut fărâme într-o explozie din mină. Nici măcar n-a mai rămas ceva de îngropat.  Aveam unsprezece ani atunci. După cinci ani, încă mă mai trezesc din somn strigându-i să fugă.” (Va urma)

2011-Collins, Suzanne - JOCURILE FOAMEI 2. SFIDAREA (Ed. a II-a) (Ed. Nemira)

2. SFIDAREA

Inclus de prestigioasa revistă Time în topul 10 al celor mai bune cărți din 2009, al doilea volum al trilogiei Jocurile foamei este bestseller New York Times, USA Today, Wall Street Journal și Publishers Weekly.

Katniss și Peeta au câștigat împreună sângeroasele Jocuri ale foamei, sfidând pentru prima oară în istorie regulile impuse de Capitoliu. Reveniți în Districtul 12, după toate înfruntările, sunt convinși că îi așteaptă o viață sigură și decentă pentru ei și familiile lor. Dar, în timp ce Katniss și Peeta parcurg obligatoriul Tur al Învingătorilor, apar zvonuri despre o revoltă printre locuitorii districtelor. Iar în ochii conducătorilor, ei sunt sursa acestei rebeliuni. Dacă nu vor reuși să convingă națiunea Panemului că sunt în continuare îndrăgostiți nebunește, consecințele ar putea fi dezastruoase…

”În sfârșit, am citit cartea pe care o așteptam cu sufletul la gură: Sfidarea de Suzanne Collins, al doilea volum al fenomenalei serii Jocurile foamei! Nu doar mi-a împlinit așteptările, și așa foarte mari, dar le-a depășit cu mult! O lectură la fel de pasionantă, chiar mai pasionantă, pentru că acum ești deja foarte atașat de personajele alături de care ai suferit. Iar intriga este incredibilă. Nu vei avea somn o dată ce ai deschis cartea. Sfatul meu este să o începi dimineața și să anulezi orice program ai avea în acea zi!” STEPHENIE MEYER

Sfidarea este o lectură poate chiar mai pasionantă decât Jocurile foamei, pentru că deja te-ai atașat de personajele alături de care ai suferit. Intriga este incredibilă. Dacă ai deschis cartea, n-o să mai poți să dormi. Sfatul meu este să o începi dimineața și să renunți la orice ai avea de făcut peste zi.” STEPHENIE MEYER

”Suzanne Collins a reușit o performanță rară. A scris o continuare chiar mai bună decât primul volum al seriei.” NEW YORK TIMES

Iată cum începe acest al doilea volum:

”Strâng în palme sticla plată, deși aerul înghețat a absorbit căldura ceaiului de multă vreme. Frigul mi-a crispat mușchii. Dacă o haită de câini sălbatici și-ar face apariția în clipa asta, șansele de a mă cățăra într-un copac înainte de atacul lor n-ar fi în favoarea mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mișc, să scap de înțepeneala picioarelor, însă continui să rămân locului tot atât de neclintită ca piatra pe care stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc, neajutorată, cum mă târăște spre o zi la care de mai multe luni mă gândesc cu groază.

La amiază vor sosi cu toții în casa mea din Cartierul Învingătorilor. Reporterii, echipa de cameramani, chiar și Effie Trinket, vechea mea însoțitoare, vor ajunge în Districtul 12, venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o să mai poarte peruca aia absurdă, roz, sau dacă o să afișeze o altă culoare nefirească, special pentru Turneul Triumfal. Mă vor aștepta și alții. Un grup care să se ocupe de toate nevoile mele pe durata îndelungatei călătorii cu trenul. O echipă de experți care să mă facă frumoasă pentru aparițiile în public. Cinna, stilistul și prietenul meu, creatorul costumelor superbe cu care am cucerit atenția spectatorilor în timpul Jocurilor Foamei.

Dacă ar fi după mine, aș încerca să uit cu desăvârșire jocurile astea. Să nu vorbesc niciodată despre ele. Să pretind c-au fost doar un vis urât. Dar e imposibil, din cauza Turneului Triumfal. Plasat strategic, la jumătatea intervalului dintre Jocurile anuale, reprezintă metoda aleasă de Capitoliu pentru a menține vie o spaimă iminentă. Noi, cei din districte, nu suntem siliți doar să ne reamintim în fiecare an strânsoarea de fier a puterii Capitoliului, ci și s-o sărbătorim, iar anul acesta eu sunt una dintre vedetele spectacolului. Trebuie să călătoresc din district în district, să stau în fața unor mulțimi care ovaționează și care, în taină, mă detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis copiii…

Soarele continuă să se înalțe, așa că mă ridic. Toate încheieturile mele se plâng, iar piciorul stâng mi-a fost amorțit atâta vreme încât reîncep să-l simt abia după câteva minute de mers. Sunt în pădure de vreo trei ore, dar, fiindcă n-am făcut cu adevărat nicio încercare de a vâna, n-am cu ce mă făli. Pentru mama și pentru Prim, surioara mea, nu mai are importanță. Își pot permite să cumpere carne de la măcelăria din oraș, deși toate trei preferăm carnea proaspătă, de vânat. Însă Gale Hawthorne, prietenul meu cel mai bun, și familia lui depind de captura de azi și nu-i pot dezamăgi. Îmi încep turul de o oră și jumătate, timpul necesar pentru a trece în revistă șirul nostru de capcane. Înainte, când eram la școală, aveam la dispoziție după-amiezile ca să verificăm cursele, să vânăm și să culegem, după care ne rămânea timp și pentru negoțul din oraș. Dar acum, când Gale merge la muncă în minele de cărbuni, iar eu n-am nimic de făcut cât e ziua de lungă, am luat totul asupra mea.

La ora asta, Gale a început lucrul în mină, a coborât în adâncurile pământului cu liftul care îți răscolește stomacul, iar acum izbește, probabil, în filonul de cărbune. Știu cum e acolo, jos. În fiecare an, clasa mea făcea un tur al minelor, ca parte a pregătirii noastre școlare. Când eram mică, nu reprezenta decât o experiență neplăcută. Tunelele claustrofobice, aerul urât mirositor, întunericul sufocant din jur. Dar, după ce tata și alți mineri au fost uciși într-o explozie, abia mi-am mai putut impune să intru în ascensor. Excursia anuală a devenit un imens prilej de neliniște. În două rânduri mi s-a făcut rău doar gândindu-mă la ea, încât mama m-a ținut acasă, crezând că mă îmbolnăvisem de gripă.

Mă gândesc la Gale, care nu se simte cu adevărat viu decât în pădure, cu aerul ei proaspăt, cu lumina soarelui, cu apa limpede, curgătoare. Nu știu cum de poate suporta. Ei… ba da, știu. Suportă, fiindcă așa își poate hrăni mama, cei doi frați mai mici și sora. Iar eu am găleți de bani, mai mult decît suficienți pentru mâncarea ambelor noastre familii, dar el nu vrea să primească nici măcar o singură monedă. Îi vine greu până și să mă lase să le aduc carne, deși el ar fi avut cu siguranță grijă să le hrănească pe mama și pe Prim daca aș fi fost ucisă în timpul Jocurilor. Îi tot spun că-mi face o favoare, că înnebunesc stând toată ziua degeaba. Chiar și așa, nu aduc niciodată vînatul când e el acasă. Ceea ce e ușor, de vreme ce lucrează douăsprezece ore pe zi.

Nu reușesc să-l văd decât duminica, atunci când ne întâlnim în pădure și vânăm împreună. Continuă să fie cea mai frumoasă zi a săptămînii, dar nu așa cum era odată, când ne puteam destăinui totul unul altuia. Jocurile au stricat până și asta. Îmi păstrez speranța că, pe măsura trecerii timpului, vom reuși să ne simțim din nou în largul nostru împreună, dar o parte din  mine știe că e zadarnic. Nu există cale de întoarcere.” (Va urma)

2011-Collins, Suzanne - JOCURILE FOAMEI 3. REVOLTA (Ed. a II-a) (Ed. Nemira)

3. REVOLTA

Al treilea volum al seriei de succes Jocurile foamei de Suzanne Collins este bestseller New York Times, USA Today, Wall Street Journal și Publishers Weekly.

Răzmerița amenință să cuprindă întregul Panem, iar destinul îi rezervă lui Katniss rolul de simbol al revoltei. Întâmplările se petrec într-un ritm amețitor, iar Katniss înțelege că este doar o jucărie în mâna unei alte puteri de neoprit.

Katniss a supraviețuit calvarului Jubileului Pacificării și, împreună cu familia ei și cu Gale, se află acum la adăpost în Districtul 13. Dar, în haosul final al jocurilor, Peeta a căzut prizonier în mâinile Capitoliului, iar președintele Snow îi pregătește o soartă aparte. În timp ce focul revoltei mistuie întregul Panem, Katniss este sortită să devină simbol al revoluției. Pe măsură ce evenimentele se desfășoară cu repeziciune, ea realizează însă că a fost doar un pion mutat pe tablă. Consecințele devin de negândit pe măsură ce numărul victimelor crește, iar Katniss trebuie să găsească o soluție ce pare din ce în ce mai imposibilă.

Revolta, încheierea perfectă a seriei extraordinare începute cu Jocurile foamei și continuate cu Sfidarea, va avea peste ani același ecou pe care l-au avut Împăratul muștelor de William Golding și Apocalipsa de Stephen King.” SCHOOL LIBRARY JOURNAL

”Așteptată cu frenezie, încheierea seriei Jocurile foamei nu dezamăgește nicio clipă. Dimpotrivă, le oferă cititorilor și mai mult decât ar fi putut spera: acțiune, iubire și suferință la cote de neegalat.” BOOKLIST

Revolta, partea cea mai sinistră a seriei, este o meditație uimitoare despre prețul războiului. Înainte să vă apucați de citit, renunțați la orice ați avea de făcut în ziua respectivă. Acest ultim volum este o carte de forță, care te epuizează din punct de vedere emoțional.” PEOPLE MAGAZINE

”Suzanne Collins, alături de J.K.Rowling și Stephenie Meyer, este una dintre autoarele ale căror cărți pentru tineri sunt devorate în primul rând de adulți!” BLOOMBERG

Dacă părerea celor de la Bloomberg este îndreptățită ori nu, puteți verifica analizînd virtuțile stilistice ale fragmentului următor:

”Îmi privesc pantofii, urmărind cum se așterne pe pielea uzată un strat fin de cenușă. Aici fusese așezat patul pe care îl împărțeam cu Prim, sora mea. Iar acolo fusese locul mesei din bucătărie. Cărămizile șemineului prăbușit, acum un morman carbonizat, oferă un punct de referință pentru localizarea restului casei. Cum altfel m-aș putea orienta în marea acestor tonuri de gri?

Din Distrul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale Capitoliului au ras de pe suprafața pământului casele minerilor săraci din Filon, prăvăliile din oraș, până și clădirea Justiției. Singurul loc cre a scăpat de incinerare a fost Cartierul Învingătorilor. Nu știu exact de ce. Poate ca să existe o zonă locuibilă agreabilă pentru oricine din Capitoliu care este nevoit să vină în district cu afaceri. Un reporter la vânătoare de știri ciudate. Un comitet însărcinat să aprecieze starea minelor de cărbune. Un detașament de Apărători ai Păcii în căutarea refugiaților întorși acasă.

Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. Și asta numai pentru o scurtă vizită. Autoritățile din Districtul 13 au fost împotriva întoarcerii mele. Au considerat-o o aventură costisitoare și lipsită de sens, dat fiind faptul că sunt protejată de cel puțin o duzină de aeronave invizibile care mi se rotesc pe deasupra capului și că nu există nicio informație pe care aș putea s-o aflu. Însă trebuia să văd districtul. Era o nevoie atât de imperioasă, încât am transformat-o într-o condiție a cooperării mele la oricare dintre planurile lor.

În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, șeful creatorilor-de-joc, cel care i-a organizat pe rebelii din Capitoliu, și-a azvârlit brațele în sus.

- Lăsați-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi decât încă o lună. Poate că un mic tur al districtului e exact ceea ce-i trebuie ca să se convingă că suntem de aceeași parte.

De aceeași parte. Duc mâna la tâmpla stângă, în care simt o durere ascuțită. Exact în locul în care m-a lovit Johanna Mason cu bobina de sârmă. Amintirile mi se învârtejesc când încerc să despart adevărul de neadevăr. Ce serie de evenimente m-au condus aici, printre ruinele orașului meu? E greu să-mi răspund, fiindcă efectele comoției provocate de Johanna n-au dispărut cu desăvârșire și gîndurile mele încă mai au tendința să se amestece unele cu altele. Și medicamentele pe care le folosesc ca să-mi țină durerea sub control și să-mi îmbunătățească starea de spirit mă fac uneori să am vedenii. Așa cred. Încă nu sunt convinsă că în noaptea când podeaua camerei mele de spital s-a transformat într-un covor de șerpi contorsionați am avut halucinații.

Folosesc tehnica pe care mi-a sugerat-o unul dintre medici. Încep cu lucrurile cele mai simple, despre care știu că sunt reale, și mă îndrept treptat către cele mai complicate. Lista începe să mi se deruleze în minte…

Mă numesc Katniss Everdeen. Am șaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăște. Peeta a căzut prizonier. Se presupune că e mort. Cel mai probabil mort. Probabil e mai bine să fie mort…

- Katniss. Să cobor?

Vocea lui Gale, cel mai bun prieten al meu, ajunge la mine prin casca pe care-au insistat rebelii s-o port. El e sus, în aeronavă, urmărindu-mă cu atenție, gata să se năpustească dacă se întâmplă ceva rău. În acest moment realizez că stau ghemuită, cu coatele sprijinite pe coapse, cu capul în mâini. Probabil par în pragul unui soi de epuizare totală. Asta n-o să se întâmple. Nu acum, când mă lasă în sfârșit să mă dezvăț de medicamente.

Mă ridic și îi resping oferta cu o fluturare de mână.

- Nu. Mă simt foarte bine.

Ca să-mi întăresc spusele, încep să mă îndepărtez de vechea mea casă, mergând spre centrul orașului. Gale a cerut să fie coborât în Doisprezece împreună cu mine, dar n-a forțat lucrurile când i-am refuzat compania. Înțelege că azi nu vreau pe nimeni alături. Nici măcar pe el. Există drumuri pe care trebuie să le faci singur.” (Va urma)

2009-2010 - Trilogia JOCURILE FOAMEI (Ediția I) (Ed. Nemira)

Asta ar fi prezentarea cărților. În ceea ce privește filmul… ei, asta e o poveste cu totul diferită. Și nu neapărat cu final fericit. Stați pe-aproape, îl voi analiza într-un articol separat, dedicat premierelor lunii martie 2012! See you later!

P.S. : Mulțumesc pe această cale editurii NEMIRA care mi-a pus la dispoziție, cu multă amabilitate, cărțile ciclului Jocurile foamei de Suzanne Collins, dar și prietenei ANA-VERONICA MIRCEA, autoarea unei traduceri cu totul remarcabile, de care trebuie să se simtă cu adevărat mândră. Bravo!

„EXPLORATORII LUMII DE MÂINE” din 24.03.2012 – Ediție specială: „EDGAR RICE BURROUGHS – 100 de ani de la debutul Ciclului marțian”

Ediția din 24 martie 2012 a emisiunii Exploratorii lumii de mâine  este dedicată împlinirii a 100 de la ani de la debutul Ciclului marțian al lui EDGAR RICE BURROUGHS, unul dintre marii autori americani ai epocii pulp. Născut în 1875, ERB a cunoscut succesul literar începând cu anul 1912, o dată cu publicarea serializată, în revista All-Story Magazine, a celebrelor serii avându-i drept eroi pe John Carter și Tarzan – personaje care au devenit, de-a lungul anilor – mărci depuse! Abordând genuri literare diverse, precum romanul de aventuri, explorarea lumilor pierdute, westernul, dar și așa-numitele ”sword & planet”, ”planetary romance” ori ”soft science fiction”, Burroughs a reușit să publice de-a lungul vieții aproape 70 de romane, până la moartea sa, în 1950, datorată unei crize cardiace.

Edgar Rice Burroughs (1875-1950)

După ce – vreme de mulți ani – Edgar Rice Burroughs a dus o existență extrem de modestă, în ciuda faptului că avea o familie care devenea tot mai numeroasă (a avut în final trei copii), pasiunea sa pentru revistele pulp l-a condus la următoarea concluzie, făcută publică de-abia în 1929, în plină culme a gloriei literare:

”Îmi aduc aminte că mă gândeam la vremea respectivă (în anii 1910-1911 – nota Moshului SF) că dacă unii erau plătiți să scrie asemenea stupizenii, atunci aș putea să scriu și eu niște povestiri măcar tot atât de proaste. De fapt, deși nu mai scrisesem niciodată nimic, eram absolut convins că puteam să inventez unele povestiri la fel de (dacă nu chiar mai) distractive decât cele pe care le citisem până atunci în revistele de profil.”

Zis și făcut… În 1912, revista All-Story Magazine începe publicarea în foileton a romanului Under The Moons Of Mars, care – la apariția în volum, în 1917 – își schimbă titlul în A Princess Of Mars. De-aici încolo, totul e istorie. 11 romane și o culegere de povestiri vor alcătui unul dintre cele mai interesante cicluri din istoria literaturii SF, Barsoom sau Ciclul marțian, încheiat în 1964, după moartea autorului.

”A Princess Of Mars” - Coperta ediției princeps (1917)

În 2012, studiourile Walt Disney s-au decis să omagieze centenarul acestui simbol-cult al culturii americane prin realizarea unui film grandios (bugetul situându-se în jurul a 250 de milioane de dolari, mai mult decât a avut la dispoziție blockbusterul Avatar al lui James Cameron -  filmul cu cele mai mari încasări din istorie!). Titlul său: JOHN CARTER. Lansat oficial  în SUA (dar și în România) pe 9 martie 2012, filmul nu pare a se bucura de succesul de casă al concurenților săi într-ale efectelor speciale, deși este mult mai bine făcut decât majoritatea dintre aceștia! Mie mi-a plăcut în mod deosebit, pentru că este o producție onestă, robustă, bine realizată din punct de vedere tehnic, cu un joc al actorilor cât se poate de profesionist, și care respectă cu fidelitate spiritul operei burroughsiene. Un film 3D, dar pe care trebuie să-l vedeți, dacă aveți ocazia, în versiunea IMAX, pentru a vă bucura din plin de frumusețea lui vizuală, operă a regizorului Andrew Stanton de la studioturile Pixar – părintele lui Wall-E și al peștilor din Finding Nemo, ambele pelicule distinse cu câte un premiu Oscar pentru cel mai bun lungmetraj de animație al anului, la momentul apariției lor.

John Carter (2012) - Movie poster

Despre toate cele de mai sus (dar și despre multe altele) voi discuta în cadrul emisiunii cu invitatul meu, scriitorul OLIVIU CRÂZNIC, împreună cu care mi-am propus să descifrăm pentru ascultătorii  fideli cât mai multe dintre secretele celebrității scriitorului american ce a creat poate cel mai cunoscut personaj literar al secolului 20, inegalabilul TARZAN®.

Vor fi oferite premii de fidelitate constând din cărți oferite de editura Millennium Books primilor doi ascultători care vor suna la telefoanele de-acum cunoscute, cred, 021-311.12.40 și 021-319.05.05.

Vă reamintesc faptul că emisiunea Exploratorii lumii de mâine poate fi ascultată pe postul Radio România Cultural, după cum urmează:

# pe internet, în regim live-audio,  la adresele http://cultural.srr.ro sau http://srr.ro/stream/rrc.asx;

# la radio, în Bucureşti pe 101,3 FM, iar în ţară, după cum urmează:

*Alexandria – 89,7 FM *Arad – 106,8 FM *Bacău – 101,8 FM *Baia Mare – 100,1 FM *Bârlad – 102,8 FM *Bihor – 105,8 FM *Bistriţa – 101,3 FM *Botoşani – 100,8 FM *Braşov – 105 FM *Valea Prahovei – 104,1 FM *Buzău – 103,7 FM *Câmpulung Moldovenesc – 98,7 FM *Cluj-Napoca – 101 FM *Craiova – 101,1 FM *Deva – 105 FM *Focşani – 101 FM *Galaţi – 101,6 FM *Giurgiu – 102,6 FM *Harghita – 106,8 FM *Iaşi – 103,1 FM *Mangalia – 92,7 FM *Maramureş – 100,8 FM *Miercurea Ciuc – 98,4 FM *Oradea – 96,1 FM *Petroşani – 90,6 *Piatra Neamţ– 100,3 FM *Ploieşti – 104,1 FM *Rm.Vâlcea – 102,5 FM *Satu Mare – 96,1 FM *Sibiu – 103,7 FM *Suceava – 101,6 FM *Tg.Mureş – 104,9 FM *Tg.Jiu – 89,5 FM *Timişoara – 100,7 FM *Tulcea – 102 FM *Turnu Severin – 105,8 FM *Vaslui – 102,4 FM *Vatra Dornei – 107,7 FM *Zalău – 105 FM.

Vă așteptăm cu nerăbdare!

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE MICHAEL HAULICĂ

Așa cum am promis, iată și proza lui MICHAEL HAULICĂ destinată ”scornelilor” Moshului, lucrare care care încheie – practic – un prim ciclu de proze inedite semnate de autori români de science fiction pentru acest blog. Începută cu ceva mai mult de un an în urmă, această inițiativă s-a dovedit una de succes (și n-o spun numai eu!), cititorilor fiindu-le oferite câteva texte de ficțiune speculativă extrem de interesante, câteodată surprinzătoare, de cele mai multe de o calitate literară deosebită – și repet, aceste calificative nu-mi aparțin, sunt desprinse din aprecierile fanilor site-ului, ale fanilor science fiction-ului românesc în general și din comparația cu alte realizări similare. Desigur, mi-ar fi plăcut să fie prezenți în paginile virtuale ale Moshului SF și alți autori… Pe unii i-am invitat să colaboreze, fără să primesc în cele din urmă un răspuns (n-am să dau nume, ca să nu credă lumea că sunt supărat – deși, e-adevărat, dezamăgit sunt), pe alții n-am reușit să-i contactez cu de-afurisenie – bănuiesc însă că vina trebuie pusă în totalitate în cârca mea. Oricum, asta este ce a ieșit…

Data viitoare, am pentru voi o surpriză – și încă una de proporții. Vom inaugura un nou stadiu al ”Celor 1001 de scorneli ale Moshului SF”. Până atunci, vă invit să cititți acest superb text semnat de Mike – ”bunicul” cum îi spun eu, fiindcă este cu aproape 3 luni mai în vârstă decât mine! :-) Nu vă lăsați înșelați însă de acest lucru: avem de-a face aici cu un scriitor de excepție, ajuns la vârsta deplinei maturități artistice și  care sunt convins că ne va mai face o mulțime de surprize plăcute în anii ce vor veni. Credeți-mă pe cuvânt!


Stăteam la Josephine, la masa mea favorită, bîndu-mi berea cu înghiţituri rare, dîndu-i timp să-mi curgă pe gîtlej, gros, fără grabă şi cu gust amar, ca viaţa mea de pînă atunci. Urmăream cu privirea o muscă mare, albastră, care părea a-şi fi propus să nu lase neatinsă nici o halbă de bere din încăperea aia.

Atunci am văzut-o.

De-abia intrase pe uşă şi rămăsese acolo, luîndu-i pe muşteriii acelei ore de amiază la verificat de parcă ar fi fost dosare răsturnate pe biroul unui funcţionar care se zbate între lenea de toată ziua şi zelul celui care se ştie favoritul şefilor.

Faţă. Sîni. Coapse. În acel moment invidiam musca, voiam să fiu eu o muscă, să-i dau ocol, s-o văd şi din spate, că avea dreptate Bug atunci cînd zicea „Adevărata faţă a femeii este curul“. Dar nu eram o muscă, nu eram decît un om, un bărbat, aşa că stăteam la masa mea şi-mi încercam puterile de telepat „aici, fata, aici“. Şi sigur că există un dumnezeu al golanilor, un dumnezeu al beţivilor, aşa cum există şi un dumnezeu al celor din categoria detectiv-particular-ieşit-la-agăţat.

Cînd a dat cu ochii de mine mi-a părut că-mi ia la numărat nasturii de la costum, de la cămaşă şi, poate, dacă n-ar fi fost masa între noi, ar fi ajuns şi la şliţul pantalonilor… Zbîrci! Acolo am fermoar. Dar mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, mîndru de cămaşa mea Valentino pe care o îmbrac de fiecare dată cînd ies la agăţat.

Ştiu că unii dintre voi o să spună „nu ti cred, ăi, la agăţat la amiază?“, dar le-aş spune ălora: şi cînd să ieşi la agăţat fără să pară că ai lipit pe frunte „voulez-vous coucher avec moi?“, că seara e clar. Toată lumea care umblă îmbrăcată în pantaloni face asta. Pe cînd la prînz, în pauza de masă… Te dai ocupat, te dai bengos, om de afaceri, patron, director — şef adică. Şi intri în conversaţie aşa, să ceri oţetul, să-ţi alunece mîncarea pe gît…

Mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, dar mi-am înghiţit cuvintele cînd am văzut că se apropie, se aşază înaintea mea, îşi scoate o ţigară din poşeta Prada (Prada pe dracu’! Chinezii să trăiască!), şi-o înşurubează într-un port-ţigaret lung cît furtunul de la perfuzia bunicului… Unde-o fi încăput în poşetuţa aia? Dar degeaba încercăm noi, bărbaţii, să înţelegem cum reuşesc femeile să pună într-o poşetă ceea ce noi, pe viaţa mea!, n-am reuşi să înghesuim nici măcar într-un geamantan, degeaba, trebuie practică pentru asta, generaţie după generaţie, trebuie s-o ai în gene, în gena aia cum-să-îndeşi-Titanicul-într-o-poşetă.

— Se poate?

Mamă, ce voce avea! Mamă, ce… Eram excitat, super-interesat, super-incitat, super-nedumerit de ce căuta fiinţa aceea angelică la masa mea, super-disponibil, super-ofertă, 2 în 1…

— Se poate, puiule, cum să nu se poată…? Dar, dacă nu ţi-e cu supărare… Ce?

— Eşti Homer Goian, nu?

A rîs? A rîs! Pe bune că a rîs. Dacă nu cu gura, atunci cu ochii, cu umerii, cu sînii, cu mîinile… Toată lumea rîde de numele meu, toată lumea. Noroc că-s bun în ceea ce fac şi lumea alege să vină la mine pentru ceea ce sînt şi pentru ceea ce pot, nu pentru cum mă cheamă. Dintre toţi clienţii pe care i-am avut pînă acum, nici unul — dar absolut nici unul — nu m-a căutat după ce mi-a găsit numele în cartea de telefon.

Mă scuzaţi. Am uitat să mă prezint: sînt Homer Goian, detectiv particular. Şi-s bun al dracului!

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă? Domnişoară?

Ei, domnişoară… Am zis şi eu aşa, la oha. Femeile sînt înnebunite după chestia asta.

Iar eu sînt înnebunit după femei.

— Doamnă, a zis ea, dar am reţinut cu mare plăcere uşoara fluturare a pleoapelor şi felul în care sîngele ei, înfierbîntat brusc, i-a colorat obrajii. Sînt Adela Muntean. Fără ”u” la urmă, doar Muntean.

— Încîntat de cunoştinţă, doamnă Muntean fără ”u”, i-am dat eu o replică ciupită din filme, dar care prindea întotdeauna. Aşa. Şi?

— Şi soţul meu tocmai a fost omorît. Şi ancheta poliţiei merge încet de tot…

— Ca ochiul mortului..

Aici urma să fie trei puncte, dar al treilea mi-a îngheţat pe buze. Cred că ar putea ucide cu privirea individa asta! Ha! Şi tocmai i-a murit bărbatul… Măi, măi. Lista suspecţilor tocmai făcuse rost de primul nune. Dar e binecunoscut faptul că — e-n manual, ce naiba! — primul suspect e cel care declară crima.

— Mă scuzaţi, n-am vrut să sune aşa, zic, am zis, am reuşit să zic, după ce am înghiţit punctul ăla transformat într-un cub de gheaţă.

— …de-abia se tîrăşte. Şi eu vreau să aflu cine şi, mai ales, de ce l-a omorît.

— Şi?

Simţeam că mai era ceva, mult mai important poate decît toate astea la un loc. Şi… aveam dreptate. Aş paria totul pe senzaţiile mele: casa — închiriată, maşina — la reparat, şi chiar… calculatorul… dacă s-ar găsi cineva atît de nepriceput încît să-l primească.

— … şi vreau să plec din oraş. Îmi făcusem planuri, şi-acum asta… Nu pot pleca înainte de a desluşi chestiunea, înţelegeţi?

— Spune-mi Homer, Adela.

— Înţelegi?

Punct ochit — punct lovit. Mamă, ce mă pricep la femei!

— Păi, o să te cam coste…

— N-are importanţă. Am bani.

Curios că primul gînd care mi-a venit în minte a fost deci Prada e chiar Prada… Abia apoi am gîndit Doamne, slavă Ţie, Doamne, în nemărginirea milei Tale, că Ţi-ai plecat ochii din nou asupra nevrednicului de mine

Am stat vreo două ore de vorbă cu Adela Muntean. I-am cerut să-mi povestească despre viaţa ei, despre căsnicia ei, despre soţ. Am aflat că-l chema  Valeriu, cu ”u” la coadă, invers decît numele de familie. Probabil că-i plăcea şi ei numele, pentru că nu-i spunea nici Val, nici Vali, ci aşa cum era, Valeriu. Am întrebat-o despre prietenii de familie, despre duşmani, hobby-uri, amante. Mi-am notat totul: generalităţi, amănunte.

— Domnule Goian!

— Homer, te rog. Trebuia să te întreb, Adela. Multe dintre crimele din ultima vreme sînt legate de adulter. Habar n-ai de ce e în stare o femeie, mai ales din postura de amantă!

— Asta s-o crezi tu!

Ce-a fost asta? Pas parol? Trei fără atu?

— OK. Valeriu avea o slăbiciune pentru mediul artistic. N-aş putea spune că avea o amantă. Ştii, soţiile îşi dau seama de lucrurile astea… Dar avea… aventuri. Îl atrăgeau femeile-artiste. Se considera el însuşi un fel de artist — scria romane, dragă Homer, romane! Cine dracu’ mai citeşte azi romane?! Se credea artist… Şi îl fascinau femeile sensibile, creatoare. Îşi petrecea o grămadă de vreme prin cluburi, era fan înrăit al Canalului Glitch 24. Doar de canalul meu îi pierise pofta…

Goiane, las-o! A sunat cum a sunat, dar poate nu asta a vrut să zică. Ţine-ţi pantalonii pe tine şi rezolvă-i cazul. Dup-aia n-ai decît s-o rezolvi şi pe ea. Dar acum las-o!

***

 Am început să bat cluburile. Ştiu că 90% din detectivii pe care-i cunosc ar fi început cu biroul lui Valeriu Muntean, cu afacerile lui, cu partenerii şi concurenţii, ştiu. Şi mai ştiu şi că nici unul dintre ei nu rezolvă cazurile mai repede decît mine. Aici era vorba despre femei iar instinctul nu m-a înşelat niciodată. Femeile-amante sînt în stare de orice pentru a pune mîna definitiv pe amanţii lor. Ăsta era firul pe care trebuia să-l urmez.

Lumea cluburilor din Inand e o lume pestriţă, veselă, mai puţin cazurile de sevraj, că avem parte şi de-aşa ceva. Cei care nu mai au bani pentru a-şi plăti biletele de intrare, cei care nu mai sînt primiţi nici măcar la sesiunile din spatele blocurilor, ăia fac urît de tot. Într-un fel, tot răul e spre bine, pentru că dintre ei se recrutează viitoarele staruri. Neputînd participa la spectacolele altora, sfîrşesc prin a-şi crea propriile lor spectacole. Recuperează şi recondiţionează aparatura aruncată prin tomberoane, apoi se leagă în reţea te miri cum, vînzîndu-şi mamele, fraţii şi surorile, punîndu-şi propriul trup la dispoziţia oricui le dă puţină atenţie. Aşa ajung să-şi facă colecţii de glitchuri şi apar de niciunde în adunările underground de prin beciuri, magazii şi garaje, crescîndu-şi armate de fani care le cer produsele pe toate canalele oficiale, inclusiv pe Glitch 24. După care urmează debutul într-un club.

Am umblat din club în club căutînd ceva care să aibă vreo legătură, oricît de mică, cu Valeriu Muntean, cu uciderea lui. Nu ştiam ce, n-aveam nici o idee. Dar cu cît rezolvam mai repede cazul, cu atît m-aş fi putut ocupa mai repede de frumoasa văduvă care nici ea n-ar fi zis nu, de colosalul ei cur  — ultima imagine pe care am văzut-o mult timp după ce Adela părăsise Josephine, în după-amiaza aceea în care am cunoscut-o —  bîntuindu-mă în multe dintre nopţile mele singuratice care au urmat. Habar n-au ce pierd regii ăia care nu permit supuşilor să le întoarcă spatele cînd se retrag din sala tronului… Habar n-au cum poate sta un taior Chanel pe curul Adelei Muntean.

Am văzut cîteva trupe, am văzut-o pe Fumiko alături de trupa ei, Hokusai Overdrive, prezentînd Plouă pe Shinobiaki, apoi l-am văzut pe GJ Scorillo, ratatul local, zis şi Călăreţul de Glitchuri, dar cam gloabe glitchurile lui… Am fost martorul lansării hitului care avea să fie opt zile la rînd numărul unu în toate topurile, inclusiv în cel al canalului Glitch 24 care sponsoriza International Glitch Awards. L-am văzut pe ManchoMan, cel adus pe braţe din underground, prezentînd într-o nouă viziune Romeo şi Julieta cu inserţii din Aşteptîndu-l pe Godot. Încă din seara aceea a devenit idolul intelectualtăţii subţiri trecute brusc într-o fază revoluţionară, stîngistă, atît de „la modă“ încît pînă şi academicienii se autoproclamau ca făcînd parte din noul underground, undergroundul celor cu diplome şi doctorate, al celor care rămîneau plîngînd pe trotuare cînd poliţia făcea cîte o razie şi îi aresta pe toţi ceilalţi, mai puţin pe ei. Dar acea seară avea să aibă o mare importanţă şi pentru mine, pentru ancheta mea, pentru tot ce a urmat.

Nu trecuse foarte mult din spectacol cînd s-a ajuns la replica aia cu „Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?“. ManchoMan a băgat-o pe ecou, fiind repetată încă o dată şi încă o dată. Pînă să ne dumirim ce-i cu ecoul ăla, de ce persistă replica în aer, am simţit un miros puternic, un miros care-ţi întorcea maţele pe dos. Era un miros de picioare nespălate care venea de peste tot, se insinua printre spectatori, se lipea de hainele noastre — acum nu mă mai mir de ce am văzut pe tabloul sponsorilor logo-ul Curat&Uscat al celei mai mari curăţătorii din oraş.

— Ce efect! Ce glitch! Habar n-aveam că sînt şi glitchuri olfactive! Măiculiţă, aş omorî pentru aşa ceva!

M-am întors intrigat, vocea venea de undeva din spate, multe rînduri în spate, iar eu eram doar surprins, în clipa aceea nu-mi trecea prin cap că lucrurile încep să se lege… O fătucă înaltă, bine desenată, cam mănguţă pentru gusturile mele, nu mă topeam după fetiţele cu ochii mari, japonezele alea cu ochii drepţi (operaţi, aflasem asta de la un amic, doctor de mecle). Mi-a atras atenţia părul ei cu şuviţe în toate culorile, Rainbow, futu-i!, e lesby gagica! şi mi s-au pleoştit toate alea, inclusiv interesul, aşa că am revenit la Shakespeare & Beckett ca la o mînăstire din care, rătăcit pentru o clipă de la calea cea dreaptă, dădusem fuga în primul bordel. Şi totuşi vorbele mănguţei lesby s-au învîrtit în jurul meu ca un cărăbuş legat cu aţă de-o aripă şi de capătul unui creion, chestia aia pe care-o făceam cînd eram copii. „Aş omorî pentru asta“… „aş omorî“… Ce poate lega o crimă de glitchuri? Mai că uitasem că de fapt pentru asta eram acolo, pentru a afla ce legătură poate fi între aceste spectacole şi crimă. În speţă, crima căreia îi căzuse victimă Valeriu Muntean, soţul Adelei Muntean, fără ”u”, dar cu un cur colosal. Cu gîndurile astea alergînd prin capul meu ca nişte motociclişti pe zidul morţii, atenţi să nu se izbească unii de alţii, am trecut uşor peste finalul poveştii, peste moartea celor doi tineri din Verona, destul de bine realizată, cu ultima suflare băgată din nou pe ecou pentru a creşte tensiunea dramatică, stîrnind murmure, exclamaţii, aplauze.

— Să-ţi fut cîinii, manchomane! Number one across the NETion!

Tot de undeva din spatele meu venea şi asta, tot de la mănguţa cu părul curcubeu. Ciudată creatură…

***

După spectacol am ieşit din club, abandonîndu-mă străzii şi bucuriilor ei. Îmi place moda acestui an, îmi plac aluziile culturale promovate de vestimentaţia de grup. Îmi plac ornamentele individuale, machiajul de umeri, coate, burice, gîturi, genunchi şi rombilice. Pînă şi operaţiile alea pe care puţini şi le permit, buzele de iepure, gurile de lup şi vocile celebre atinse de laringită hiperplazică, pînă şi ele au farmecul lor. Toate astea fac din străzi şi din saloane galerii de artă.

Mi se învîrteau ochii în cap ca roata norocului şi în orice direcţie mă uitam, senzaţia pe care o aveam era aceeaşi: mă strîngeau pantalonii. Şi cum să nu mă simt aşa cînd vedeam chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui unduind în calea mea, cu vocile lor subţiri cotropindu-mă ca un stol de vrăbii (stol de vrăbii?), luîndu-mă pe sus şi ducîndu-mă spre poligonul în care se trăgea la ţintă cu nasturii de la pantaloni? Cum să nu tresar cînd auzeam la ureche, şoptit, inconfundabila voce cîntîndu-mi „Happy birthday, mister president“, cum, cînd îmi venea să mă înalţ la cinci metri deasupra străzii şi să strig, cu brațele în lături, parcă plutind, parcă zburînd: sînt preşedintele detectivilor!, cum?

Poate de acolo, de sus, am zărit prin mulţime coama multicoloră a fetei manga, lesbiana care striga în spatele meu la spectacol. O cască-orhidee îi îmbrăca urechea, schimbîndu-şi culoarea de fiecare dată cînd trecea de pe un canal pe altul. Şi asta se întîmpla des al naibii. Părea că nu asculta ceva anume, mai degrabă căuta ceva, dar ce?, că prea erau aiurea canalele alea… Bloguri, glitchuri, romane, cîntece clasice şi moderne, filme, sport, ştiri, canale porno. Ochelarii albaştri captau imaginile, casca îi aducea în ureche sunetul. Din cînd în cînd o vedeam manevrînd stickul, semn că înregistra. Ce făcea gagica? M-am ţinut după ea o bună bucată de vreme şi asta era tot ce făcea, sărea de la un canal la altul, înregistra. Era o vînătoare freelancer? Era dintre cei care-şi aruncau stickurile pe scenă în timpul spectacolelor sperînd ca artistul să le folosească? Ciudată creatură…

La un moment dat s-a oprit în faţa unui afiş. Un afiş din care-i zîmbea, în mărime naturală… ea. Glitcherine. Nu era o vînătoare, era chiar artista. Auzisem de Glitcherine, printre cei cu care m-am înghesuit prin cluburi se pomenea destul de des numele ei. Se vorbea în general de bine, se vorbea mai ales despre noutăţile pe care le aducea la fiecare spectacol, surprinzîndu-şi mereu auditoriul. Aşadar mănguţa mea e artistă! Să-mi bag… Şi în clipa aia am văzut ce scria pe afiş. Urma să aibă spectacol a doua zi. „aş omorî pentru asta…“ „aş omorî pentru asta…“ Nu-mi ieşea din minte că am auzit-o spunînd aşa ceva. Ştiam că tot omul a spus măcar o dată în viaţa lui lucruri de genul ăsta… Dar nu la un spectacol Glich, nu cînd anchetam o crimă, nu lîngă mine! Spectacolul lui Glitcherine… Ăsta urma să fie pasul următor.

Am lăsat-o pe Glitcherine în stradă şi m-am întors acasă pentru încă una dintre nopţile mele singuratice. N-am mai invocat-o pe Adela cu bagajul ei eliberator, am făcut o tură pe canalul de bloguri, am căutat înregistrări cu Glitcherine şi, după vreo două ore, plictisit, dezamăgit, derutat, m-am decuplat de la toate şi m-am culcat.

M-am visat într-o casă de hîrtie, privind cîteva mănguţe cu ochii drepţi dormind… Erau îmbrăcate în voaluri care mai mult le dezgoleau, dormeau senine, un pic drogate, habar n-aveau de prezenţa mea acolo sau, dacă aveau, nu le păsa, mă acceptaseră. Ce perversiune mai e şi asta?!

***

A doua zi, la amiază, aveam întîlnire cu Adela Muntean. Tot la Josephine. Îmi lingeam berea cu gîndul la spectacolul Glitcherinei pe care aveam să-l văd peste cîteva ceasuri, eram tot numai fermoare, renunţasem la cămaşa Valentino în favoarea unui tricou mulat, cu mînecă lungă, pe care scria Eu sînt. Eu, nu aveam nici un nasture pe mine, învăţasem că pentru un anume gen de bărbaţi nasturii sînt o catastrofă, a avea nasturi e ca şi cum ar umbla în pielea goală. Îmi aşteptam clienta şi, cînd ceasul ăla mare, cu limbile mişcîndu-se invers, bătu ora patru, am văzut-o. Un alt taior Chanel, cu aceeaşi croială, dar de altă culoare. M-a găsit, s-a apropiat, s-a aşezat.

— Cum merge?

Cum merge? Nici bonjur, nici futu-te-n cur… Cum merge? Ca dracu’, n-am aflat nimic.

— Bine. Merge bine. Am cîteva fire, mi-a ajutat informaţia despre mediul artistic. Am fost prin cluburi, am văzut spectacole, oameni, în seara asta merg din nou, vreau s-o văd pe una, Glitcherine…

— Să-ţi fut cîinii!

Tourette! Să dea dracu’ dacă… Am mai văzut eu de-astea, am mai… N-am văzut însă gaura din halbă, gaura prin care berea îmi curgea în faţă, pe masă, bine că nu mi-a curs pe tricou! Simţeam cum îmi creşte capul, cum mi se lărgesc orbitele, gura, nările, ce-a zis? CE-A ZIS??

— …

Eu n-am zis nimic. Dar poate că ochii, poate că mîinile, umerii mei să-i fi comunicat ceva.

— Oh, mă scuzaţi…, se împletici ea, se bîlbîi, se încurcă, se embarasă pe ea.

— Cum? Cum aţi spus?

Adela, bărbate, Adela o cheamă…

— Mi-am cerut scuze, gata, am zis-o, mi-a scăpat…

— Nu, nu… Ce-ai zis, CE CUVINTE ai zis…?

— Să-ţi fut cîinii. E o expresie pe care o folosea soţul meu cînd era nervos, cînd era… cînd avea o emoţie foarte puternică.

Aha. Nu i-am zis că încă îmi sunau în cap cuvintele astea, nu i-am zis în ce context le auzisem, nu i-am zis nimic. M-am gîndit doar că trebuie să merg s-o aud pe Glitcherine, să văd, să aflu…

— Da, sigur, e bună, bună informaţia, cine ştie cînd o ajuta la ceva… Acum te rog să mă scuzi, trebuie să… Auzi? Dar de ce-ai avut reacţia asta cînd am pomenit de Glitcherine?

— Cred că Valeriu făcuse o pasiune pentru individa asta în ultima vreme. Nu vreau să spun că şi-o trăgeau, nu. Adică nu ştiu… Dar avea o grămadă de înregistrări cu ea. Cu spectacolele ei, adică. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. Poate că îi plăcea doar aşa, ca artistă, nu-mi dau seama. Să nu fiu paranoică…

Ba să fii, dragă, să fii. Paranoia ne fereşte de rele.

— Nu-ţi face griji, nu cred că… O să mă duc la spectacol şi-o să văd.

— Ia-mă şi pe mine. Vreau s-o văd. Vreau să ştiu… Ţi-am zis că soţiile simt…

Nu. N-o lua, Goiane, te duci acolo să lucrezi, n-o lua!

— Bine, hai. Dar cred că ar fi bine să te schimbi mai întîi. Chanel nu e tocmai casa potrivită pentru cluburile alea.

— Cred că am ceva potrivit, dar trebuie să trecem pe la mine să mă schimb. Vii, da?

— OK, cum zici tu.

Nu ştiam în ce mă bag. Deşi ştiu unde se poate ajunge cînd îi spui unei femei „cum vrei tu“, am păţit-o de nenumărate ori, mi-am jurat să nu mai spun vorbele astea, dar mereu ajung să le spun. Slăbiciune, numele tău e Homer Goian.

***

Am trecut pe la ea, pe-acasă. Trecut… vorba vine. M-a băgat în dressing room şi-a început să scoată de pe umeraşe haine, boarfe, trenţe, bulendre, cîrpe, ţoale, straie… haine. Dolce & Gabanna, Alexander McQueen, Ōto Shimizu, ăla de l-a cumpărat cu totul pe Issey Miake, cu tot cu parfumuri, lenjerie şi linia de piercinguri, Ramon Alvarez, pînă şi Viviane Westwood, străbunica hippie, era reprezentată în dressingul ei. Am ales o chestie androgină de-a lui Alvarez, o poşetă Prada (la insistenţa ei) din seria pentru transsexuali (la sugestia mea) şi pantofi Fiorangelo, uite-aşa, de-al dracului n-am vrut Manolo Blahnik, că prea avea mulţi. Stăteam prostit pe superba Dominic Gerard Regency Chaise Lounge Recamier Sofa adusă din Belgia, de la sursă, întrebîndu-mă cît o să dureze machiajul, cînd am văzut-o că aruncă totul de pe ea, dar totul, pînă şi peruca pubiană (Alfonso Sastre, normal, nici măcar asta nu putea costa mai puţin decît venitul meu obişnuit într-o lună!) şi se opreşte în faţa mea.

— Ia zi, cum mă machiez, că nu pot merge la salon fără programare. Ai vreo idee? Ochii, gura, urechile, umerii, buricul, rombilicul… Acum să te văd dacă le ai sau doar mimezi.

— Să vedem… Ochii Naoko, zîmbetul Floare de cais, pe umeri şi pe genunchi pune-ţi zodia şi ascendentul, buricul În flăcări, iar rombilicul…

— Ei? Rombilicul cum?

S-a întors cu spatele să i-l văd, să-i studiez gropiţele, rombul, doamne, de cînd n-am mai văzut un romb adevărat, tot de triunghiuri am avut parte în ultima vreme! Romb adevărat! Cum să machiezi aşa ceva?

— Rombilicul îl laşi aşa. Ăsta merită văzut.

S-a întors zîmbind, ştia, ştia, special o făcuse, ca să văd, să mă dea gata, să mă înfunde, să mă distrugă, să uit de mine și de lume și de meserie și de bani…

— OK, ştiu cum mă machiez, mi-a întrerupt ea delirul, am vrut doar să văd ce-i de capul tău. E bine, ai trecut clasa, chiar știi despre ce vorbești.

S-a apropiat de mine, învăluindu-mă în parfumul ei Kenzo Singularity, îmbrăcîndu-mă în mătasea pielii, cînd eu de-abia rezistam să nu-mi arunc hainele de pe mine şi poate că într-o lume paralelă aş fi fost deja călare pe ea, şi-a trecut palma peste obrazul meu, mi-a sărutat mărul lui Adam, că pînă acolo ajungea, apoi s-a întors şi mi-a zis:

— Toate la vremea lor.

Buf! De ce nu s-a terminat, doamne, lumea în clipa aia, de ce lumina a rămas lumină și aerul respirabil, de ce n-a dat asteroidul peste noi sau inundațiile ori înghețul? De ce, de ce, de ce?

Toate astea între două cuvinte ale ei. Lumea trăiește între două cuvinte ale ei. Lumea poate să și moară între două cuvinte ale ei. Numai cuvintele ei rămîn. Lor. Mă.

— Mă duc în cabina de machiaj, nu durează mult. Pune-ţi ceva de băut şi relaxează-te, te simt cam încordat.

Încordat?! Poate pe cale de a exploda, cucoană! Cabină de machiaj… Evident că avea şi de-asta! Îţi alegi modelele pentru fiecare părticică a corpului, te bagi în cabină şi nanoboţii lucrează… Îşi bătea joc de mine, clar. Dacă ar mai fi putut creşte ceva în mine, gîndul răzbunării ar fi fost acela.

M-am dus în living, mi-am turnat ca ghiolbanul un pahar plin de Chivas Regal de 18 ani, cu etichetă albastră — ce mă-sa, doar nu beau în fiecare zi aşa ceva! — şi m-am aşezat într-un fotoliu. Cerul gurii mi-era vrăjit, simţeam un aşternut din catifea de ciocolată amăruie prin care respirau note florale… Am stat o vreme aşa, cu ochii închişi, cu toate simţurile concentrate în cerul gurii. Apoi am plutit pe canalele reţelei. Pe canalul de ştiri era anunţat concertul lui Glitcherine. Pe Glitch 24 — Glitcherine. Cele mai recente patru prospături de pe canalul de bloguri vorbeau despre Glitcherine. Glitcherine über alles!

Nu ştiu dacă am aţipit cu paharul în mînă şi cu Glitcherine în urechi. Ştiu doar că am tresărit cînd am auzit-o pe Adela întrebîndu-mă:

— Îţi place?

— Glitcherine? Da, chiar îmi place, are chestii mişto…

Apoi m-am întors spre uşă şi parcă suflul unei explozii m-a aruncat pe pervazul ferestrei (noroc că era închisă), mi-a smuls meşa, mi-a aruncat cît colo placa dentară, mi-a făcut hainele franjuri, mai ceva decît ultimele creaţii Nando Moore. Eram un bărbat umilit, panicat, îngrozit. În pragul uşii, privindu-mă fix în plămîni cu ochii ei de japoneză, dar drepţi, era… Glitcherine. Blondă, dar în rest era ea. Glitcherine.

— Fuck! Fuck, fuckuletz, fuckushor! Tu cine mai eşti?

— Ha, ha, ha! rîse Adela, ea era. Adela. Ea era. Era ea.

Cabina de machiaj…. Dar chiar aşa?

— M-am gîndit că n-ar fi rău s-o fac pe fana… Cosplay! Îm? Ce zici?

— E… E… E bine.

Parcă explozia aia m-ar fi făcut puzzle şi acum mă recompuneam. Amintirea Adelei goală în dressing era o amintire dintr-o altă lume, dintr-o altă viaţă, din alt vis. Nu-mi venea să cred cît de bine o făcuse cabina. Doar părul curcubeu îi lipsea ca să fie identică cu cea pe care o cunoscusem cu o seară înainte.

— Cum… Cum ai…? Lasă, nu vreau să ştiu. Hai să mergem.

— Aşa e. Nu vrei să ştii, zise ea şi îmi făcu loc să ies din casă primul.

Am ajuns în club cu doar cîteva minute înainte de ora începerii spectacolului şi ne-am strecurat cu greu în sală. Am încercat s-o ţin pe Adela aproape de mine, dar n-am reuşit. O grămadă de inşi roiau în jurul ei încercînd s-o pipăie sau măcar s-o atingă, lăudîndu-i machiajul. Mai erau şi alte fete care şi-o luaseră ca model pe Glitcherine cînd îşi aplicaseră machiajul de corp, dar trebuie să recunosc că nici uneia nu-i reuşise atît de bine. Să fi fost doar cabina motivul?

La un moment dat, mi-am dat seama că n-o mai văd, am dat s-o caut, să răzbesc prin mulţime, dar a trebuit să renunţ. Îmi imaginam ce-mi va spune cînd o voi găsi („Am fost cu… Am fost cu nişte fete, mai încolo, mai aproape de scenă“. Ale dracu’ fete! Ce vînătăi feminine ţi-au lăsat pe gît şi pe umeri şi pe… Tare curios sînt pe unde mai ai urme de dinţi!) cînd cineva strigă într-un microfon cu o voce ca a unui cotoi în călduri:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Şi toată sala îi răspunse într-un singur glas:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Nebuni! O droaie de stickuri de toate culorile îşi luară zborul către obişnuita cutie de la marginea scenei, iar din culise îşi făcu apariţia Glitcherine, urmată de patru indivizi cu laptoape şi căşti.

Glitcherine îşi roti ochii prin sală, voind parcă să spună „bună seara“ fiecărui spectator, zîmbi către unii, trimise bezele altora, făcu cu ochiul cuiva din apropierea mea. O Glitcherine-copie leşină, alte două ţipară isterice — de parcă „isterice“ ar mai fi avut vreun înţeles anume în toată hărmălaia aia!

— Bună seara, prieteni!

— Uaaaauuuu!

— Bine v-am găsit!

— Uaaaauuuu!

— S-o facem şi în seara asta!

— S-o! S-o! S-o! S-o!

— Tema din această seară este ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTEEEE!

S-a făcut linişte. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar în sală s-a făcut mai linişte decît era în rezerva în care şi-a petrecut bunicul meu ultimele zile.

Operatorului de imagine îi fugeau deştele pe tastaturi aproape la fel de repede pe cît îi fugeau ochii în cap căutînd felii de poze şi cadre de film care, odată procesate, luau drumul bazei de date a spectacolului. Sunetistul, înconjurat din toate părţile de laptoape, selecta bucăţi de text pe care le arunca în softurile de prelucrare de unde le făcea apoi vînt în aceeaşi bază de date. Vînătorul de glitchuri alerga de pe un canal pe altul cu ochii închişi, cu capul prins în meghina căştilor, salva, proba şi arunca la rîndu-i în baza de date tot ce-i părea bun de luat în seamă, în timp ce al patrulea membru al trupei scormonea prin cutia de la marginea scenei, printre stickurile aruncate de spectatori. Nu ştiu după ce criterii le alegea, dar îl vedeam din cînd în cînd zîmbind, poate le cunoştea după culoare, după… Naiba ştie!

— Ăla roşu, ăla roşu! Are toată ploaia din lume!

— Ia-l pe-al meu, ăla verde, am tot Animal Planet pe el!

În timp ce unii spectatori încercau să-l convingă pe scormonitor să le aleagă stickurile, într-o parte a scenei Glitcherine îşi începuse baletul. Cu ochelarii ei albaştri, cu degetarele pe fiecare dintre cele zece degete de la mîini, în faţa unui ecran imens, semicircular, desfăcea meniuri, scormonea în baza de date, aducea, întorcea, lipea, sfîşia imagini, sunete, text.

Pe ecranul din spatele scenei începu să se deruleze povestea. În rezumat, aceasta e cam aşa: un cuplu decide să-şi descarce cea mai fericită zi, s-o pună la păstrare, pentru ca de fiecare dată cînd vor simţi că lucrurile nu-s tocmai în regulă între ei, să şi-o încarce, s-o retrăiască. Acum îmi pare cunoscută povestea, dar nu ştiu de unde, oi fi citit-o într-un blog, într-un roman… Dar atunci era nouă, m-a prins, iar spectacolul Glitcherinei făcea toţi banii. În punctul culminant, cînd a murit bărbatul, simţeam tensiunea din sală, prin toate piepturile parcă trecea un roi de fluturi, iar cînd s-a auzit, reluat apoi de cîteva ori pe efect de ecou, cum omul şi-a dat, cu ciudă parcă, ultima suflare, era linişte, linişte ca de mormînt: Să-ţi fut cîinii! a zis bărbatul şi chiar a horcăit, parcă înghiţindu-şi cuvintele…

Să-ţi fut cîinii, Adelo, unde eşti, unde eşti să-mi spui cine mai ştia de asta, să-mi spui dacă Glitcherine… dacă tu… dacă ea… dacă tu…

Însă Adela nu era de găsit.

În schimb Glitcherine arunca bezele şi îmbrăţişări în toată sala, spectacolul ei se terminase. Spectatorii se înghesuiau spre scenă, să fie cu un metru mai aproape de ea, s-o vadă mai de-aproape, s-o atingă chiar. Apoi s-a retras, cu un stick Rainbow în mînă, căutînd din ochi pe cineva în mulţime. Oare pe cine? Complice? Prieten? Duşman?

***

N-am mai găsit-o pe Adela în seara aceea, nici în zilele următoare n-a mai apărut pe la Josephine. Glitcherine a plecat a doua zi într-un turneu prin lume şi am auzit că ar fi murit într-un accident de maşină după un concert în Sydney. A fost atît de stîlcită, încît nu s-a mai putut recupera nimic din ea. La o clinică din Viena s-a încercat clonarea ei, dar rezultatul a fost departe de performanţele adevăratei Glitcherine…

„EXPLORATORII LUMII DE MÂINE” din 10.03.2012 – 30 DE ANI DE LA MOARTEA LUI PHILIP K. DICK (1928 – 1982)

Ediția din 10 martie 2012 a emisiunii Exploratorii lumii de mâine este dedicată comemorării a 30 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari scriiitori de science fiction din toate timpurile, și anume PHILIP K. DICK. Motiv pentru care l-am invitat în studio pe scriitorul, traducătorul și cadrul didactic universitar Florin Pîtea – mare fan al operei scriitorului american. Va mai interveni prin telefon domnișoara Gabriela Preda, responsabilă cu relațiile publice din partea Editurii NEMIRA, cea care acordă – de altfel – și cele două cărți nou-nouțe ce alcătuiesc premiul de fidelitate pentru ediția de față a ELM, premiu ce poate fi obținut sunând primii la telefoanele 021-311.12.40 sau 021-319.05.05.

PHILIP K. DICK s-a născut la 16 decembrie 1928 în Chicago. După ce părinții săi au divorțat când el avea numai cinci ani, a intrat în custodia mamei (pe numele de familie Kindred, de la care Dick a împrumutat inițiala K) și s-a stabilit în Berkeley, unde a urmat liceul și a început cursurile universitare, pe care însă le-a abandonat. Prin 1950 s-a apucat să scrie texte scienc-fiction și în 1952 i-a apărut în revista Planet Stories prima povestire. Cu ajutorul lui Anthony Boucher, editor și mentor SF, a început să publice povestiri cu o viteză impresionantă. Între 1955 și 1970, a scris în medie două romane pe an și peste o sută de povestiri în total editate în reviste ca Galaxy, Amazing, Fantasy and Science Fiction și Worlds of If. Cu toate acestea, cariera sa literară nu i-a oferit o situație financiară lipsită de griji. Mare parte a ficțiunilor sale se desfășoarră în California, iar Dick a împrumutat idei din cabala, budism, gnosticism și taoism, dar s-a folosit în același timp și de elementele clasice ale genului — roboți, nave spațiale, extratereștri, precum și de fenomene extrasenzoriale. A fost privit întotdeauna cu respect de fanii SF și de colegii de breaslă, deși n-a ajuns niciodată să egaleze vânzările celor mai populari scriitori science fiction americani ai epocii; Isaac Asimov, Robert Heinlein și Frank Herbert. A fost recompensat cu Premiul Hugo în 1963 pentru romanul Omul din castelul înalt (Editura Nemira, 2006), Premiul John W. Campbell Memorial în 1975 pentru Flow My Tears, The Policeman Said, Premiul British SF în 1979 pentru Substanța M (Editura Nemira, 2007) și Premiul Kurd Lasswitz (Germania) în 1985 pentru VALIS.

În memoria sa, în 1983 a fost înființat premiul care-i poartă numele, pentru cea mai valoroasă lucrare SF inedită publicată pentru prima dată în SUA, în format paperback (inițiatorul premiului, Thomas M. Disch, a dorit să-l onoreze pe Dick care și-a publicat astfel majoritatea romanelor). Premiul este sponsorizat de Philadelphia Science Fiction Society și se acordă anual, în luna martie, la convenția Norwescon.

PHILIP K. DICK  a murit la data de 2 martie 1982, lăsând în urmă o operă compusă din 44 de romane și circa 120 de povestiri (conform Wikipedia), deși în realitate cifrele sunt deja de domeniul legendei, în fiecare an adăugându-se pe listă una sau două lucrări inedite (!). Una peste alta, o operă suficient de vastă pentru ca pentru ca fiecare dintre noi să se afle în calea sa, indiferent de opțiunea ”audio-foto” față de componentele acesteia.

Aspecte asupra cărora voi reveni în decursul săptămânii viitoare, în postări separate.

Până atunci, nu uitați că postul de radio ROMÂNIA CULTURAL și, implicit, emisiunea Exploratorii lumii de mâine (cea mai veche emisiune de SF radiofonic din Europa!) pot fi recepționate și urmărite în regim live-audio, după cum urmează:

# pe internet la adresele http://cultural.srr.ro sau http://srr.ro/stream/rrc.asx;

# la radio, în Bucureşti pe 101,3 FM, iar în ţară, după cum urmează:

*Alexandria – 89,7 FM *Arad – 106,8 FM *Bacău – 101,8 FM *Baia Mare – 100,1 FM *Bârlad – 102,8 FM *Bihor – 105,8 FM *Bistriţa – 101,3 FM *Botoşani – 100,8 FM *Braşov – 105 FM *Valea Prahovei – 104,1 FM *Buzău – 103,7 FM *Câmpulung Moldovenesc – 98,7 FM *Cluj-Napoca – 101 FM *Craiova – 101,1 FM *Deva – 105 FM *Focşani – 101 FM *Galaţi – 101,6 FM *Giurgiu – 102,6 FM *Harghita – 106,8 FM *Iaşi – 103,1 FM *Mangalia – 92,7 FM *Maramureş – 100,8 FM *Miercurea Ciuc – 98,4 FM *Oradea – 96,1 FM *Petroşani – 90,6 *Piatra Neamţ– 100,3 FM *Ploieşti – 104,1 FM *Rm.Vâlcea – 102,5 FM *Satu Mare – 96,1 FM *Sibiu – 103,7 FM *Suceava – 101,6 FM *Tg.Mureş – 104,9 FM *Tg.Jiu – 89,5 FM *Timişoara – 100,7 FM *Tulcea – 102 FM *Turnu Severin – 105,8 FM *Vaslui – 102,4 FM *Vatra Dornei – 107,7 FM *Zalău – 105 FM.

Vă așteptăm cu drag!

CRONICA ILUSTRATĂ A FANDOMULUI ROMÂNESC – Ediția 2012

De mai multe zile, SF-ul românesc este bântuit de o dihonie fără precedent, deși n-ar fi prima dată când dinții, ghearele, colții, șpițurile bine aplicate și scuipăturile virtuale sunt folosite pentru rezolvarea problemelor mai importante, în buna tradiție levanto-bizantino-românească (era să zic valahă, dar n-am vrut să nedreptățesc restul provinciilor, care în ultima vreme s-au dovedit a fi la fel de vinovate!). Una peste alta, cum valul crescut de indignare față de măgăriile unora a depășit gardul fermei grijuliu construit de mine pentru a mă ține la adăpost de porcăriile de zi cu zi, și cum unii au strigat cu disperare că trebuie luată atitudine acum și-aici, că altfel dăm cu toții în primire și habar n-avem de ce, m-am gândit să-mi spun și eu părerea despre evenimentele în curs, așa cum mă pricep (sau nu!).

M-am gândit s-o fac sub forma unei cronici ilustrate, mai apropiate de fabulă și de satiră decât de filmul documentar. Pentru cei lipsiți de simțul umorului, încercarea mea este din start inutilă. Pentru ceilalți… om trăi și-om vedea! Să începem cu


1.- PROLOG:

PROLOG: SF-ul românesc și ”ghetto-ul” lui


2.- CUPRINS:

Juniorii SF către Seniorii SF: ”I Have A Dream...” (Martin Luther King)

Est contra Vest în SF-ul românesc

Fanul SF născut după 1990

Cornel Secu: ”Poftă bună, dimineața, la prânz și seara!”

Clubul Helion, între necesitate și dorință

Cenaclul ”H.G.Wells”, așteptând la cotitură

Pîrligrasul cel însorit, cu ”Victor Anestin” rebranduit

Seresefefeii, ușor nedumeriți de ce cu ROMCON-ul fură țepuiți

Millenniumiștii de oțel

Quasar Iași, redivivus taman când ”trebuitus”

ROMCON 2012 (versiunea Helion): Și cum vă spuneam, dragi copii, notați cu atenție nominalizările pentru Eurocon...

ROMCON 2012 (versiunea SRSFF): Dragi prieteni, am pus osul din greu pentru ca aceste nominalizări...

Cititorul român de SF, ca-n Caragiale: Cetățeni, alegători, public... plus fluturi?

Moshul SF, fața în față cu reacțiunea

Ce-și dorește, de fapt, fandomul românesc, în loc să iasă cu bătaie (dacă se poate, dacă nu...!)


3.- ÎNCHEIEREE:

ÎNCHEIERE: Nu mor caii, când vor câinii! (Nu cumva au greșit ăștia poza?)


4.- MORALA:

MORALA: Oricât de tare te crezi, întotdeauna se va ivi unul mai flămând decât tine!


Cam atât pentru astăzi… Înjurăturile, masa și dansul au loc pe blog, dar și la adresa de pe facebook. Enjoy!!!

MOSHUL SF

E GATA „ZOE’S TALE” DE JOHN SCALZI !!!

Ei bine, iată c-am făcut-o și pe asta: ieri după-amiază am predat editurii Millennium Books versiunea românească a volumului al patrulea din saga RĂZBOIUL BĂTRÂNILOR de John Scalzi, volum intitulat POVESTEA LUI ZOE. El reprezintă completarea trilogiei inițiale Old Man’s War, din care fac parte Old Man’s War War (2005), The Ghost Brigades (2006), The Last Colony (2007), la care s-a adăugat ulterior nuveleta The Sagan Diary (2007), însoțită de un număr de alte câteva povestiri.

ImageÎn acest fel, după cele șase volume Dune (prequels-urile semnate de Brian Herbert & Kevin J. Anderson), editura Millennium Books reușește finalizarea unui nou proiect ambițios, publicarea integrală a unuia dintre cele mai premiate și omagiate cicluri romanești SF din ultimii ani, Războiul bătrânilor de John Scalzi. Pentru acest fapt, editura și colectivul ei merită toate felicitările noastre. În ceea ce ne privește, eu și cu Băbutza SF suntem mândri că mare parte a acestor realizări au putut fi posibile și cu ajutorul nostru nemijlocit, în calitate de traducători și redactor de carte.

Volumul are puțin peste 545.000 de semne, adică circa 275 de pagini dactilo standard, cuprinde 25 de capitole + o anexă cuprinzând ”mulțumirile” autorului, iar traducătorul este CRISTINA GHIDOVEANU. Coperta ediției românești o puteți vedea mai jos:

Image

 POVESTEA LUI ZOE va fi probabil oferită spre vânzare publicului la Târgul de carte SF & Fantasy FINAL FRONTIER, ce se va desfășura în București, în zilele de 17-18 martie 2012. Până atunci, cu acceptul editorului, vă oferim în avanpremieră un fragment din capitolul 17 al cărții:


John Scalzi 

POVESTEA LUI ZOË

În românește de Cristina Ghidoveanu


« Toți patru am intrat cât de tăcut am putut în pădure, pornind din locul în care Gretchen îi văzuse pe Magdy, Enzo și cei doi prieteni ai lor trecând de lizieră. Ascultam, căutând sunetele pe care le scoteau; nici unul dintre ei nu fusese antrenat să se miște fără zgomot. Nu era prea bine pentru ei, în special în cazul în care creaturile se hotărau să-i vâneze. Era mai bine pentru noi, pentru că voiam să le dăm de urmă. Am încercat să-i descoperim pe prietenii noștri cu urechile lipite de pământ, am privit și-am ascultat căutând mișcare în copaci. Știam deja că, orice-ar fi fost ființele acelea, ne puteau urmări. Speram să fim în stare să le urmărim și noi.

În depărtare, am auzit foșnete, provenind parcă de la niște mișcări rapide, grăbite. Ne-am îndreptat în direcția aceea, eu și Gretchen în avangardă, Hickory și Dickory repede în urma noastră.

Gretchen și cu mine ne antrenam de luni de zile, învățând cum să ne mișcăm, cum să ne apărăm, cum să luptăm și cum să ucidem, dacă era necesar. În noaptea asta, orice parte din ceea ce învățaserăm putea fi folosită. Se putea să fie nevoie să luptăm. Se putea să fie nevoie chiar să ucidem.

Eram atât de speriată încât, dacă m-aș fi oprit din alergat, cred că m-aș fi prăbușit în forma unei mingi și nu m-aș mai fi sculat niciodată.

Nu m-am oprit însă din alergat. Am mers mai departe. Încercând să-i găsesc pe Enzo și pe Magdy înainte s-o facă altcineva. Încercând să-i găsesc și să-i salvez.

*****

— După ce-a plecat Gutierrez, Magdy a crezut că n-are nici un rost să mai țină povestea secretă, așa că s-a apucat să trăncănească prietenilor săi, îmi spusese Gretchen. Îi lăsa pe ceilalți să creadă că el chiar înfruntase creaturile alea și că reușise să le țină la distanță, în timp ce noi ceilalți fugeam.

— Idiotul, am exclamat.

— Când părinții tăi s-au întors fără vânători, câțiva dintre prietenii lui au venit la el ca să organizeze o căutare. Ceea ce era de fapt doar o scuză pentru unii dintre ei să umble prin pădure cu arme. Tatăl meu a prins de veste și a încercat să-i potolească. Le-a adus aminte că cinci adulți s-au dus în pădure și n-au mai ieșit vii de-acolo.  Am crezut că asta însemna sfârșitul, dar acum aud că Magdy a așteptat doar până când tatăl meu s-a dus în vizită la al tău, pentru ca pe urmă să adune niște idioți cu aceleași idei ca și ale lui și să plece în pădure.

— I-a observat cineva plecând? am întrebat.

— Le-au spus celorlalți că se duc să exerseze puțin trasul la țintă la ferma părinților lui Magdy. Nimeni n-avea să se plângă că făceau asta în situația de față. O dată ce au ajuns acolo însă, și-au luat zborul. Restul familiei lui Magdy e aici, în sat, ca și toți ceilalți. Nimeni nu știe că lipsesc.

— Atunci tu cum ai aflat despre asta? am întrebat. Magdy nu ți-ar fi spus așa ceva tocmai acum.

— Micul lui grup a lăsat ceva în urmă. Isaiah Miller trebuia să meargă cu el, dar tatăl lui nu l-a lăsat să ia pușca pentru „exerciții de tras la țintă”. L-am auzit plângându-se despre asta și-apoi am scos restul de la el prin intimidare.

— A mai spus și altcuiva?

— Nu cred. Acum, că a avut timp să se gândească la cele întâmplate, nu cred că vrea să intre în încurcătură. Dar noi ar trebui să spunem cuiva.

— Am provoca panică dacă am spune, am zis. Șase oameni au murit deja. Dacă spunem oamenilor că încă patru oameni — patru băieți — au plecat în pădure, toți or s-o ia razna. Și o să avem și mai mulți oameni înarmați plecând, și mai mulți oameni murind, fie din cauza acestor creaturi, fie împușcându-se între ei din greșeală pentru că sunt atât de nervoși.

— Atunci ce vrei să faci? întrebă Gretchen.

— Ne-am antrenat pentru asta, Gretchen.

Gretchen făcu ochii foarte mari.

— O, nu! exclamă. Zoë, te iubesc, dar asta-i o prostie! Cu nici un chip n-o să mă duci acolo, să servesc din nou drept țintă chestiilor ălora, și cu nici un chip n-o să te las pe tine să te duci.

— N-o să fim numai noi… Hickory și Dickory…

— Hickory și Dickory or să spună și ei că ești nebună. Tocmai au petrecut luni de zile învățându-te cum să te aperi, iar tu crezi c-or să fie câtuși de puțin bucuroși că tu te duci acolo pentru ca vreo creatură să te folosească drept țintă pentru sulițe? Nu prea cred.

— Hai să-i întrebăm.

— Domnișoara Gretchen are dreptate, îmi spuse Hickory după ce i-am chemat, pe el și pe Dickory. E o idee foarte proastă. Maiorul Perry și locotenentul Sagan sunt cei care ar trebui să se ocupe de problema asta.

— Tăticul trebuie să-și facă griji pentru toată colonia în momentul ăsta, am replicat. Iar mămica e la infirmerie, vindecându-se după ce a avut de-a face cu intrușii data trecută.

— Nu crezi că asta spune ceva? observă Gretchen.

M-am întors spre ea, puțin supărată. Ridică o mână.

— Îmi pare rău, Zoë. Asta n-a ieșit cum trebuie. Dar gândește-te: mama ta a fost soldat al Forțelor Speciale. Era meseria ei să lupte cu tot felul de chestii. Și dacă ea a ieșit din confruntarea asta cu o rană destul de urâtă încât să ajungă să-și petreacă noaptea în infirmerie, înseamnă că orice-ar fi acolo e o treabă serioasă.

— Da? Și-atunci, cine să facă asta? am întrebat. Mămica și tăticul au plecat singuri după vânători cu un motiv — ei au fost antrenați să lupte și să se ocupe de asemenea întâmplări. Oricine altcineva ar fi fost ucis. Dar nu se mai pot duce după Magdy și Enzo — nu chiar acum. Iar dacă altcineva se aventurează după ei, se va afla într-un pericol la fel de mare ca și cei doi și prietenii lor. Suntem singurii care-o putem face.

— Nu te supăra pe mine pentru că spun asta, vorbi Gretchen. Dar mi se pare că ești prea entuziasmată. Ca și cum ai vrea să te duci acolo și să te bați cu ceva.

— Vreau să-i găsesc pe Enzo și pe Magdy, am insistat. Asta-i tot ce vreau.

— Ar trebui să-l informăm pe tatăl tău, spuse Hickory.

— Dacă-l informăm pe tăticul, o să ne spună nu. Și cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât o să ne ia mai mult să ne găsim prietenii.

Hickory și Dickory își apropiară capetele și păcăniră încetișor vreme de câteva minute.

— Nu-i o idee bună, zise Hickory în sfârșit. Dar vă vom ajuta.

— Gretchen? am întrebat.

— Încerc să mă hotărăsc dacă Magdy merită.

— Gretchen! am repetat.

— E o glumă. De genul pe care-l faci când ești pe cale să faci în pantaloni.

— Dacă o să facem asta, interveni Hickory, trebuie s-o facem pe baza presupunerii că o să intrăm în luptă. Ați fost antrenate cu arme de foc și cu arme albe. Trebuie să fiți pregătite să le folosiți, dacă este nevoie.

— Înțeleg, am răspuns.

Gretchen dădu din cap.

— Atunci să ne pregătim, vorbi Hickory. Și hai s-o facem fără zgomot.

*****

Orice urmă de încredere că aveam cea mai mică idee despre ce fac mă părăsi în clipa în care am intrat în pădure — când alergarea printre copaci mă purtă înapoi, către ultima oară când alergasem printre ei noaptea, cu una sau mai multe creaturi necunoscute ținând pasul cu noi, invizibile. Diferența dintre atunci și acum era că în ultima vreme mă antrenasem să lupt. Și credeam că asta va avea vreo importanță în felul în care mă simțeam.

Nu avea. Eram speriată. Și nu doar un pic.

Sunetul foșnit, în rafale, pe care-l auziserăm, se apropia venind de-a dreptul spre noi, pe sol, deplasându-se repede. Toți patru ne-am oprit, ne-am ascuns și ne-am pregătit să ne ocupăm de orice-ar apărea în fața noastră.

Două siluete umane se năpustiră din tufișuri și alergară în linie dreaptă pe lângă locul unde ne ascundeam Gretchen și cu mine. Hickory și Dickory îi înșfăcară în timp ce treceau pe lângă ei; băieții țipară îngroziți când Hickory și Dickory îi doborâră la pământ. Puștile lor alunecară pe sol.

Gretchen și cu mine ne-am repezit la ei și am încercat să-i liniștim. Prindea bine să fii uman.

Nici unul nu era Enzo sau Magdy.

— Hei, i-am spus, cât de liniștitor puteam, celui mai apropiat de mine. Hei… Liniștește-te… Ești la adăpost… Liniștește-te…

Gretchen făcea același lucru cu celălalt. În cele din urmă i-am recunoscut cine erau: Albert Yoo și Michel Gruber. Atât Albert cât și Michel făceau parte dintre cei pe care-i clasificasem de multă vreme în categoria „cam neghiob”, așa că n-am petrecut cu ei nici un pic de timp în plus față de ceea ce trebuia. Ei îmi întoarseră favoarea.

— Albert, i-am vorbit celui mai apropiat de mine. Unde sunt Enzo și Magdy?

— Ia-ți chestia de pe mine! exclamă Albert.

Dickory îl imobiliza încă.

— Dickory, am zis.

Îi dădu drumul lui Albert.

— Unde sunt Enzo și Magdy? am repetat.

— Nu știu, răspunse Albert. Am fost separați. Chestiile alea din copaci au început să psalmodieze către noi, iar Michel și cu mine ne-am speriat și am fugit.

— Să psalmodieze? am întrebat.

— Sau să cânte, sau să păcănească sau ce-o fi, răspunse Albert. Mergeam singuri, căutând creaturile, când toate zgomotele astea au început să vină din copaci. Ca și cum încercau să ne arate că se strecuraseră pe lângă noi fără măcar să ne dăm seama.

Asta mă îngrijoră.

— Hickory? am întrebat.

— Nu-i nimic semnificativ în copaci, răspunse el.

M-am destins puțin.

— Ne-au înconjurat, continuă Albert. Și Magdy a tras în ei. Apoi lucrurile au devenit de-a dreptul zgomotoase. Michel și cu mine am plecat de-acolo. Am fugit pur și simplu. N-am văzut unde s-au dus Magdy și Enzo.

— Cu câtă vreme în urmă s-a întâmplat asta? am întrebat.

— Nu știu. Zece minute, cincisprezece… Cam așa ceva.

— Arată-ne de unde-ați venit, i-am cerut.

Albert arătă cu degetul. Am dat din cap.

— Scoală-te, am spus. Dickory o să vă ducă pe tine și pe Michel înapoi la lizieră. Vă puteți întoarce de acolo.

— Nu mă duc nicăieri cu lucrul acela, vorbi Michel, prima lui contribuție din seara aceea.

— În ordine, atunci aveți două opțiuni, am explicat. Rămâneți aici și sperați că o să ne întoarcem după voi înainte ca ființele acelea să apară, sau să sperați că o să ajungeți la lizieră înainte să vă ajungă din urmă. Sau îl puteți lăsa pe Dickory să vă ajute și poate o să supraviețuiți. Alegerea voastră.

Am vorbit puțin mai energic decât trebuia, dar eram enervată că idiotul ăsta nu voia ajutor ca să rămână în viață.

— De acord, consimți el.

— Bine, am zis.

Le-am cules puștile de pe jos, i le-am dat lui Dickory și am luat-o pe-a lui.

— Du-i la lizieră lângă casa lui Magdy. Nu le da înapoi puștile până când nu ajungeți acolo. Întoarce-te și găsește-ne cât de repede poți.

Dickory dădu din cap, îi făcu să se miște pe Albert și pe Michel, intimidați, și se îndepărtă.

— Nu mi-au plăcut niciodată, vorbi Gretchen în timp ce plecau.

— Îmi dau seama de ce, am comentat și i-am dat lui Hickory pușca lui Dickory.

— Hai. Să mergem mai departe.

*****

I-am auzit înainte să-i vedem. De fapt, Hickory, al cărui auz se extinde mai mult decât cel uman, i-a auzit — fredonând, ciripind și psalmodiind.

— Chiar cântă, observă Hickory încetișor, și ne conduse pe Gretchen și pe mine către ei.

Dickory sosi, fără zgomot, chiar înainte să-i găsim. Hickory îi întinse pușca.

În micul luminiș se aflau șase siluete.

Enzo și Magdy fură primii pe care i-am recunoscut. Îngenuncheau pe jos, cu capetele plecate, așteptând indiferenți ce urma să li se întâmple. Lumina nu era destul de bună ca să văd expresia de pe chipurile oricăruia dintre ei, dar nu trebuia să le zăresc fețele ca să știu că erau speriați. Orice li s-ar fi întâmplat celor doi, mersese rău, iar acum nu așteptau decât să se termine. Oricum s-ar fi terminat…

Am măsurat cu privirea silueta îngenuncheată a lui Enzo și mi-am adus aminte îndată de ce-l iubeam. Era acolo pentru că încerca să fie un bun prieten pentru Magdy. Încerca să-l împiedice să intre în necazuri sau măcar să-i împărtășească necazurile. Era o ființă umană cumsecade, ceea ce este destul de rar, dar e de-a dreptul un miracol când e vorba de un băiat adolescent. Venisem aici pentru că îl iubeam încă. Trecuseră săptămâni de când ne spuseserăm mai mult de un „bună” la școală — când te desparți într-o comunitate mică trebuie să păstrezi puțin distanța — dar nu conta. Încă eram legată de el. O parte din el rămânea în inima mea, și-mi închipuiam că avea să rămână pentru tot restul vieții.

Da, era un loc și un moment cu adevărat inoportun ca să-mi dau seama de toate astea, dar asemenea lucruri se întâmplă când se întâmplă. Și nu făceau nici un zgomot, așa că era în regulă.

M-am uitat la Magdy, și acesta e gândul care mi-a venit în minte: Când toate astea or să se termine, o să-i bătătoresc serios fundul.

Celelalte patru siluete…

Vârcolaci.

Era singurul mod de a-i descrie. Arătau sălbatici, puternici, carnivori și coborâți dintr-un coșmar, și la toate astea se adăugau mișcările și sunetele care arătau limpede că exista un creier înăuntru, care să meargă mână-n mână cu tot restul. Aveau aceiași patru ochi ca ai tuturor animalelor de pe Roanoke pe care le văzuserăm până atunci, dar în afară de asta ar fi putut sosi direct din folclor. Erau, cum am spus, vârcolaci.

Trei dintre aceștia erau ocupați să-i sâcâie și să-i împungă pe Magdy și pe Enzo, fiind limpede că se jucau cu ei și-i amenințau. Unul dintre ei ținea o pușcă pe care-o luase de la Magdy și-l împingea cu ea. M-am întrebat dacă mai era încărcată și ce s-ar întâmpla cu Magdy sau cu vârcolacul dacă s-ar descărca. Altul ținea o suliță și-l înțepa din când în când pe Enzo cu ea. Cei trei ciripeau și păcăneau unii la alții; nu mă îndoiesc că discutau ce să facă cu Magdy și Enzo și cum s-o facă.

Cel de-al patrulea vârcolac stătea separat de ceilalți trei și se purta diferit. Când vreunul din restul vârcolacilor se ducea să-l împungă pe Enzo sau pe Magdy, se apropia și încerca să-i împiedice s-o facă, stând între oameni și semenii lui. Din când în când, intervenea și încerca să vorbească cu unul dintre ceilalți vârcolaci, făcând semn către Enzo și Magdy pentru a sublinia ce avea de spus. Încerca să-i convingă pe ceilalți de ceva. Să-i lase liberi pe oameni? Poate. Orice-ar fi fost, ceilalți trei nu erau câtuși de puțin de acord. Cel de-al patrulea vârcolac insista oricum.

Asta îmi aduse aminte brusc de Enzo, prima oară când îl văzusem, încercând să-l împiedice pe Magdy să intre fără nici un fel de motiv într-o bătaie idioată. De data aceea, nu mersese; Gretchen și cu mine fuseserăm nevoite să intervenim și să facem ceva. Nu mergea nici acum. »

(VA URMA)

JOHN SCALZI la una dintre lansările cărților sale

Mai multe detalii veți găsi probabil pe blogul editorului, în revista Galileo online și pe linkul către site-ul lui John Scalzi, link aflat în dreapta acestei pagini.

Vă dorim lectură plăcută!

O STEA PLECATĂ-N DEPĂRTĂRI… (VI): A TRECUT UN AN DE LA DISPARIȚIA DINTRE NOI A MAESTRULUI ION HOBANA!

”Aș vrea să spun ceva mai ales pentru cei care – sper – ne ascultă. Și anume un lucru pe care îl consider extrem de important: am scris totdeauna pentru aici și pentru acum. Spun asta pentru că vreau să precizez că nu mă obsedează ideea posterității. Asta nu însemnează că nu m-aș bucura foarte mult dacă și în viitor câteva măcar dintre cărțile mele ar mai fi citite și comentate. Cred, de pildă, că pentru cei care vor scrie – și sper să fie încă mulți – despre Jules Verne, cărțile mele pe care le-am dedicat marelui scriitor vor fi cel puțin pomenite. Cred, de asemenea, că și cei care vor scrie despre Wells se vor referi la cartea mea Un englez neliniștit – Universul SF al lui H.G. Wells. Și acuma, în ceea ce privește a doua precizare din formularea mea inițială, când spun ”aici” nu însemnează că nu m-au bucurat în timp și cărțile (nu multe), dar mai ales foarte numeroasele studii și articole care-au apărut în străinătate. Am știut însă întotdeauna cu… mă rog, cu înțelepciunea cuvenită că ele reprezentau niște picături într-un ocean. Așa încât cu adevărat importante sunt lucrurile pe care le-am făcut aici și care au apărut în limba română. Poate părea o afirmație ușor desuetă, dar este adevărul și țin să-l afirm totdeauna.”

ION HOBANA, în cuprinsul emisiunii ”Exploratorii lumii de mâine” – ediția din 23 ianuarie 2010


Incredibil, dar adevărat: pe nesimțite, iată că a trecut un an de la moartea unuia dintre cei mai mari teoreticieni, critici și istorici literari din istoria SF-ului românesc din toate timpurile. Traducător, scriitor, exeget al fenomenului anticipației românești și universale,  promotor de colecții și personaj principal într-o mulțime apreciabilă de emisiuni radio/tv (inclusiv ELM, chiar de la începuturile acesteia, în 1982), autor de prefețe, postfețe  și tabele cronologice de o rigoare desăvârșită, realizator de antologii cunoscut atât în țară cât și peste hotare, ION HOBANA va rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut grație atitudinii prietenoase, zâmbetului blajin și aerului de adevărat ”aristocrat” al literelor românești pe care le-a promovat de-a lungul a mai bine de 50 de ani de carieră.

Acum, la împlinirea a 12 luni de la dispariția sa fizică, resimțim poate mai mult ca oricând golul lăsat de acest adevărat spirit enciclopedic al science fiction-ului românesc. La fel cum sunt convins că și iubitorii ozenologiei – dar și colegii săi din respectivul domeniu – duc dorul analizelor pertinente și al rigorii informaționale care-l consacraseră pe Maestru drept un nume de frunte în literatura de gen europeană – și nu numai!

Personal, am încercat în serialul de față să ofer cât mai multe amănunte despre personalitatea acestui om extraordinar, cu care am avut ocazia să colaborez în condiții de-a dreptul impresionante – atît din punct de vedere al varietății, dar mai ales al calității subiectelor – vreme de peste 20 de ani. Un om care mi-a acordat onoarea de a mă număra printre prietenii domniei-sale, din al cărui siaj mă revendic (chiar și la modul foarte modest, din punct de vedere al realizărilor) și a cărui amintire am să încerc s-o mențin vie cât mai mult timp posibil. Drept pentru care voi continua să scriu despre el, despre opera sa, singur ori cu ajutorul prietenilor, după caz.

Mă bucură însă și faptul că la acest sfârșit de săptămână numele lui ION HOBANA va fi evocat și în alte părți ale țării, în cadrul unor manifestări extrem de interesante, dintre care vă voi prezenta câteva (foarte pe scurt), în cele ce urmează…


1. – MUZEUL ”VASILE PÂRVAN” din BÂRLAD propune o serată literară cu tema Ion Hobana și triumful visătorilor, care se va desfășura astăzi, 24.02.2012, începând cu orele 18,00, la sediul Muzeului, situat în spatele Teatrului ”Victor Ion Popa”. Invitația, pe care vi-o prezint în continuare față-verso, dă suficiente amănunte despre ceea ce urmează să se întâmple:

Ar mai fi trebuit să se numere printre invitați scriitorul Liviu Radu și subsemnatul, dar din motive obiective, legate de starea de sănătate, nici unul dintre noi nu vom fi prezenți. Vor exista însă niște mesaje din partea noastră, ce vor fi citite la fața locului de către organizatori. De asemenea, în timpul discuțiilor vor fi proiectate imagini de la manifestările anterioare din cadrul Muzeului (vernisaje, sesiuni de comunicări științifice, lansări de carte, aniversări) la care domnul Hobana a fost invitat în mod constant din anul 2004 și până în 2009. În funcție de timp, de interesul publicului și de bunăvoința organizatorilor este posibil să ascultați și fragmente din diferite ediții ale emisiunii radiofonice Exploratorii lumii de mâine, realizate de mine, cu ajutorul Maestrului, pe postul Radio România Cultural. Un pps realizat pe baza fotografiilor furnizate de echipa blogului moshulsf.wordpress.com, va permite publicului să ia contact cu toată creația dedicată domeniului SF de către scriitorul, traducătorul, antologatorul, eseistul și istoricul literar Ion Hobana.

Manifestarea este supervizată din partea Muzeului ”Vasile Pârvan” de către domnișoara Alina Butnaru, căreia îi aducem – pe această cale – mulțumirile noastre pentru interesul arătat de-a lungul a aproape un deceniu fenomenului science fiction și scriitorilor de gen din România…


2 . – PREMIILE NAȚIONALE ”VLADIMIR COLIN” pentru literatura SF și fantastică (ediția a V-a, anii 2008-2010)

Fără îndoială, în domeniul de care ne ocupăm este evenimentul principal al acestei săptămâni. El se va desfășura în București, astăzi, 24.02.2012, la Librăria ”Bastilia” din Piața Romană nr. 5, cu începere de la orele 19,00. Iată și afișul:

Dacă vă întrebați ce legătură are această manifestare cu Ion Hobana, vă spunem noi: premille respective au fost inițiate de Maestru împreună cu scriitorul francez Gérard Klein, în memoria celui mai mare scriitor de SF român din toate timpurile – Vladimir Colin – și este destinat să recompenseze reușitele de excepție ale genului, aparținând autorilor autohtoni. Cum o lungă perioadă de timp fondurile destinate premierii proveneau din cedarea de către Gérard Klein a onorariilor cuvenite pentru traducerea în limba română a operelor sale (traduceri destul de sporadice, de altminteri, și care la un moment dat s-au cam epuizat), periodicitatea acestei manifestări a avut de mult de suferit. La un moment dat, banii au fost donați de o serie de edituri românești, situație care – în linii mari – pare să se mențină și anul acesta (vezi afișul, unde sponsor apare TexaRom LLC).

După decesul lui Ion Hobana, președinția juriului a fost preluată de domnul Mircea Opriță, care i-a mai avut alături, pentru desemnarea căștigătorilor, pe Lucian-Vasile Szabo, George Ceaușu, Liviu Radu și Cătălin Badea-Gheracostea. Aceștia au hotărât că premiile merită a fi acordate următorilor:

# la categoria roman: SEBASTIAN CORN, pentru Vindecătorul (Ed, Cartea Românească, 2008);

# la categoria proză scurtă fantastică: DORU STOICA, pentru culegerea Între bariere (Ed. Millennium Press, 2009);

# la categoria proză scurtă SF: SILVIU GENESCU, pentru culegerea Rock me Adolf Adolf Adolf (Ed, Bastion, 2009)

# la categoria non-ficțiune: DODO NIȚĂ și ALEXANDRU CIOBOTARIU pentru volumul Istoria benzii desenate românești (Ed. Vellant, 2010)

În fine, sâmbătă vom avea


3 . – ”EXPLORATORII LUMII DE MÂINE”, Ediția din 25.02.2012: IN MEMORIAM ION HOBANA (1931-2011)

Tema e clară, invitați vor fi CĂTĂLIN BADEA-GHERACOSTEA (critic literar) și MICHAEL HAULICĂ (scriitor, publicist, editor) – în studio, și LIVIU RADU (scriitor, traducător, publicist) – prin telefon.

Primii doi ascultători care vor suna la 021-311.12.40 sau la 021-319.05.05, între orele obișnuite (13,15 – 13,45) vor primi ca premii de fidelitate cărți oferite de editurile Millennium Books și Bastion.

Vă reamintesc faptul că transmisiile postului RADIO ROMÂNIA CULTURAL pot fi recepționate (și văzute) astfel:

# pe internet la adresele http://cultural.srr.ro sau http://srr.ro/stream/rrc.asx;

# la radio, în Bucureşti pe 101,3 FM, iar în ţară, după cum urmează:

*Alexandria – 89,7 FM *Arad – 106,8 FM *Bacău – 101,8 FM *Baia Mare – 100,1 FM *Bârlad – 102,8 FM *Bihor – 105,8 FM *Bistriţa – 101,3 FM *Botoşani – 100,8 FM *Braşov – 105 FM *Valea Prahovei – 104,1 FM *Buzău – 103,7 FM *Câmpulung Moldovenesc – 98,7 FM *Cluj-Napoca – 101 FM *Craiova – 101,1 FM *Deva – 105 FM *Focşani – 101 FM *Galaţi – 101,6 FM *Giurgiu – 102,6 FM *Harghita – 106,8 FM *Iaşi – 103,1 FM *Mangalia – 92,7 FM *Maramureş – 100,8 FM *Miercurea Ciuc – 98,4 FM *Oradea – 96,1 FM *Petroşani – 90,6 *Piatra Neamţ– 100,3 FM *Ploieşti – 104,1 FM *Rm.Vâlcea – 102,5 FM *Satu Mare – 96,1 FM *Sibiu – 103,7 FM *Suceava – 101,6 FM *Tg.Mureş – 104,9 FM *Tg.Jiu – 89,5 FM *Timişoara – 100,7 FM *Tulcea – 102 FM *Turnu Severin – 105,8 FM *Vaslui – 102,4 FM *Vatra Dornei – 107,7 FM *Zalău – 105 FM.

Vă așteptăm cu drag!

ÎNCĂ O LIMITĂ DEPĂȘITĂ: 50.000 DE VIZITE PE BLOGUL „MOSHULSF”!!!

Astăzi, în jurul orelor 11:00, am înregistrat pe ”MoshulSF”  vizita cu numărul 50.000. Cum spuneam și altă dată, având în vedere vârsta de nici 15 luni a blogului, precum și caracterul său mai puțin obișnuit (care-i oferă calitățile unei reviste mai curând decât pe acelea ale unui jurnal personal online!), eu sunt foarte mulțumit de ceea ce-am reușit până acum. Chiar dacă n-am fost întotdeauna silitor, prompt sau punctual la întâlnirea cu voi, dragi prieteni, am încercat să vă ofer de fiecare dată suficiente motive care să vă facă să rămâneți alături de mine, fără senzația că ați pierdut timpul. Dacă obiectivul a fost atins ori nu, doar voi puteți spune…

În ceea ce mă privește, vă mulțumesc din inimă pentru atenția pe care mi-ați acordat-o în această perioadă și vă promit că am să fac tot ce-mi stă în putință ca pe viitor să vă ofer lucruri și mai interesante – în așa fel încât blogul ”MoshulSF” să devină un prieten de nădejde al fiecăruia dintre voi… Altminteri, vă doresc o viață lungă și liniștită, plină de bucurii !

ROMÂNIA SUB ZĂPADĂ: FOCȘANI, FEBRUARIE 2012

Dacă ați crezut că apelul meu către cetățenii Uniunii Europene a fost doar un exercițiu de imagine, v-ați înșelat. Grație Băbutzei SF – care trăiește pe pielea ei, de aproape zece zile, coșmarul alb din zona Vrancei, în calitate de înger păzitor al seniorilor Ghidoveanu – aveți acum o imagine reală, necenzurată, a realității de la fața locului. De fapt, e vorba de o întreagă suită de fotografii, pe care vi le prezint sub genericul NO COMMENT. Nu că nu aș avea ce să spun, dar mi se pare inutil. Pentru că în restul județului situația este mult, mult mai rea… Așa că dacă puteți renunța într-o zi la pachetul de țigări sau la sticla de bere ori la paharul de tărie de dinaintea mesei, pentru a dona acestor oameni loviți de soartă o conservă, o pâine și o sticlă de apă minerală, e foarte bine. Costă tot atât și ați făcut o faptă bună. Dacă nu, nu – asta e!

Iată pozele (© CRISTINA GHIDOVEANU):

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.