MI SE SPUNE „PITICU’”. „PITICU’ S.F.”… (I)

Pentru că tot vă amenință Moshul S.F., de când și-a făcut blogul, c-o să vă arate o prezentare a mea menită să rupă gura târgului (ce-o fi însemnând asta, nu știu, da-mi place cum sună!), m-am gândit să vă arăt eu niște poze care să mă reprezinte, căci știți zicala aia a bipezilor; „ce faci cu mâna ta (pardon, laba în cazul de față!) e bun făcut”. Așa că ia uitați-vă ce frumusețe de portofoliu mi-am tras eu mai jos, să moară toți de necaz – c-or fi ei motani, mâțe sau bipezi… Nu-i așa că-s frumos?

Cam prostălău, după cum spun stăpânii mei (doar am reușit să cad de la etajul doi de bunăvoie și nesilit de nimeni, drept pentru care am stat înfășurat în cârpe și sârme aproape două luni ca să-mi „repar” botul și laba sfărâmate, da’ până la urma s-a rezolvat, după cum se vede și din poze), cam leneș, cam afemeiat, cam somnoros, cam mort după măsline, cutii de toate mărimile și locuri înalte de unde să pot supraveghea pe toată lumea, cam… mă rog, ce-o mai fi pe-acolo. Plus că iubesc la nebunie laptopurile și tot ce înseamnă cabluri și alimentatoare electrice pe care dorm cu cea mai mare plăcere, până simt că mi se electrizează blana (sau o fi doar o impresie de-a mea?). Una peste alta, ăsta sunt: un motan roșcat în vârstă de zece ani și jumătate, rasa Maidanez Imperial, răsfățat și mofturos, pișăcios cât încape, fomist așijderea, dar iubitor și plin de afecțiune mai ales față de stăpâna cea mare (de aia mică fug de obicei, fiindcă mă trage de mustăți și ține cu orice preț să mă curețe în urechi!). Cât despre Moshul, are palma grea și o lovitură de picior de o precizie diabolică, aplicată în fundul meu de fiecare când fac pipi pe covorașul de la intrare în loc să fac la locul cuvenit, în tăviță. Da’ mie nu-mi pasă, așa viața e mai palpitantă, cu atât mai mult cu cât n-am mai călcat pe pământul sfânt al patriei de când m-am născut (v-am spus că locuim la etajul doi!). Mă uit însă pe geam și văd o lume mare, mare și probabil plină de mistere. N-am de unde să știu. Căci eu mă simt bine la mine acasă…

Și – apropo! – numele meu este Piticu’. Piticu’ S.F… Dar puteți să-mi spuneți și Țăptălache. Sau Mutză-tare’n-cutiutză. Sau Nevăstuică. Sau don Țăptălone. Sau monsieur Piticois. Sau cum vreți voi… Eu sunt și voi rămâne același.

Ne mai vedem și cu alt prilej! Enjoy!

CASA PISICILOR sau CRIZĂ IMOBILIARĂ? POATE PENTRU BIPEZI…

Este un fapt de notorietate, de-acum, acela că sefiștii care își iau animale de companie își iau de obicei pisici. Cunosc un singur amator de SF (și încă unul înrăit, care cumpără cam tot ce se poate cumpăra de pe Book Depository – na, că le-am făcut și reclamă gratis! ) „dotat” cu una bucată cățelușă (foarte simpatică, de altminteri), dar pe care cum credeți că o cheamă ? Ia să vedem, ghiciți? Bineînțeles, PISI !!! Q.e.d….

Așa că  blogul de față fiind un blog ce aparține unui sefist, mă veți ierta că insist asupra acestor superbe animale care ne fac viața mai ușoară și chiar mai… încântătoare! Spuneam deci că relația SF + pisici  este una  ce tinde să capete caracter de regulă… Dar ce ziceți de modul în care micuțele feline sunt percepute în Japonia, de exemplu? Acolo ele fac parte din familie mai mult decât oriunde în lume și se bucură de același statut pe care-l au și odraslele  respectivilor părinți (dacă nu chiar mai mult, las’ că știm noi cum e, să vă povestească nevastă-mea ce amor e între ea și Piticu, motanul necontestat al clanului Ghidoveanilor, care tocmai a împlinit zece ani în vară, așa că acum – în ani omenești – e mai bătrân ca mine. Da, și ce folos???) .

Atât de mult își iubesc japonezii pisicile, încât sunt în stare de orice pentru ele. Ce criză economică mondială, ce criză imobiliară, nimic nu e prea bun pentru cotoii și mâțele japoneze! S-a ajuns până acolo încât unele firme de construcții din Țara Soarelui Răsare oferă locuințe „la cheie”, optimizate pentru o conviețuire perfectă între oameni și pisici. Acestea sunt dotate cu tot confortul necesar stăpânilor micilor feline, dar țin cont și de necesitățile inerente ale neamului pisicesc. Există așadar rampe ce urcă și coboară în toate punctele importante din casă, pasarele pe care patrupedele se plimbă ca pe Corso, mici „apartamente” amenajate sub scările ce leagă subsolul de parter sau parterul de etaj(e), scări în terasă ori cu trepte pe unde se poate ajunge la pasarelele dorite de mâțoși, terase și esplanade la fiecare fereastră sau ieșire din casă, protejate cu plase de sârmă menite să împiedice căderea sau evadarea exemplarelor mai curioase din fire, ușițe de acces decupate în fiecare ușă de la încăperile casei, locuri igienice special amenajate pentru feline în fiecare baie etc. Până și materialele folosite la finisaje și decorațiuni sunt „prietenoase” față de pisici!

Iar dacă nu mă credeți pe cuvânt, urmăriți în continuare imagini surprinse într-o locuință numită Plus-Nyan House, construită de unul dintre cei mai importanți  dezvoltatori imobiliari din Japonia, pe numele său Asahi Kasei. Veți vedea ceva care pentru România – deocamdată – chiar înseamnă SF! Iar „deocamdată” cred că e un cuvânt destul de blând…

Să pornim, așadar, să facem turul CASEI PISICILOR, însoțiți de simpaticul nostru ghid Inoshiro (nu Honda, stați liniștiți, ăla se ocupa de Godzilla, nu de mâțe. Deși, după cum arată pisicul, nu se știe niciodată!).

Bine-ați venit în casa noastră purrrrfectă!

Ca să vă lămuriți (mai mult sau mai puțin) asupra traseului pe care-l veți urma, vi se oferă și o hartă a locuinței create de  Asahi Kasei, în care sunt evidențiate foarte clar elementele necesare conviețuirii dintre oameni și pisici. Iat-o:

Iaca și-un plan de vizitare, pen' cine are nevoie (evident că e vorba de bipezi, numai ei merg pe jos!)

Observați că există și zone în care mâțoșii – câtă frunză și iarbă, după cum se va vedea – nu au acces. E vorba de birourile de lucru ale stăpânilor, ceea ce nu mă miră deloc, având în vedere că ai nevoie de liniște, nu glumă, ca să poți munci să întreții ditamai trupa de blănoși! De aici încolo însă, vă las pe cont propriu. Merită!

Așa băieți, în ordine, de data asta toată lumea coboară... Tu, ăla din spate, vezi că aterizatul pe țap e interzis!

 

Alo, băi juniorilor, ne mișcăm și noi mai cu talent, că mai am puțin și ies la pensie așteptând s-ajungeți voi sus!

 

Ați încurcat-o, că de-aici am vedere panoramică, v-am ginit pe toți!

 

Frumos efort, da' să știi că ajungea să folosești rampa din camera alăturată...

 

Cam înaltă grădina, plus că puteau să pună și ei un gazon mai acătării!

 

Apartamentul ăsta de două camere pare destul de micuț, și mai e și la parter...

 

Ce naiba tot arată ăștia cu bățul, de parc-ar fi la hartă? N-au mai văzut zgardă până acum?

 

Asta e ca la go, m-am instalat într-un punct strategic și nu mă mișc de-aci nici mort!

 

Băieți, iar au întârziat bipezii cu masa!

 

Sorry, suntem la ora de soileală, vă rugăm să reveniți!

 

Unde-o fi stăpânul, zicea nu'ș'ce de-un concurs „cine udă colacul ultimul”...

 

Șase, băieți, iar a apărut stăpâna în bikini!

 

Rampă, dulce rampă, mai ales c-au dat-o și cu ceară, iar nouă nu ne-au spus!

 

Ups, sper că asta nu e o cameră din 'Cubul'!

 

Tigratule, uită-te pe fereastră, îi vezi pe Grișka și pe Piticu, sau iar ne-au pus ăștia să-i așteptăm aici ca proștii...?

După ultima poză, Piticu și Grișka au bătut în secret câte o labă prietenească – chiar și virtuală – și după ce-au tras câte un  miorlăit de genul „mai dă-i în mă-sa pe imperialiștii aștia cu ochi strâmbi, că noi știm mai bine!” au plecat să facă fiecare lucrul „pe care-l știe cel mai bine”: Piticu – somn, somn, somn…, Grișka – hm, cățărări, cățărări, cățărări… Cel puțin așa au declarat! Dar eu nu-i cred… Și știți de ce? Sincer? Au de ce să fie invidioși!

Sayonara!!!

P.S.: Comentariile pozelor îmi aparțin. Nu de alta, da’ să moară și capra (pardon, motanul lor!) de necaz…

DE CE IUBIM PISICILE? (PART 1)

Vreți să aflați răspunsul la această întrebare? Aveți răbdare până ajungeți la finalul acestei postări. Acolo vă veți lămuri…

V-a plăcut ce-ați văzut? Atunci înseamnă că ați aflat și răspunsul la întrebarea din titlu. E foarte simplu:

UITE DE-AIA!!!

Până data viitoare, aveți grijă de voi și de pisoii voștri…

GATA CU PAUZA… URMEAZĂ CRĂCIUNUL S.F.!!!

V-ați întrebat, probabil, de ce-am tăcut în ultima săptămână. Ei bine, explicația este una simplă: am muncit din greu (la telefon, dar și pe teren!), la pregătirea emisiunii „Exploratorii lumii de mâine” , ediția de Crăciun. Mai precis, am încercat să obținem toate cărțile necesare pentru a putea oferi în bune condiții, celor mai fideli ascultători ai noștri, premiile anuale, al căror motto ar putea fi „de la un prieten, către un alt prieten”.  Și – pot să spun cu mândrie – am reușit. Evident că nu singur… Prietenii de la principalele edituri de gen de la noi au înțeles apelul echipei ELM și au demonstrat că una dintre condițiile luptei cu crizele de orice fel în România este generozitatea. Așa se face că am primit pachete consistente cu cărți SF de la editurile Alexandria, Leda, Millenium Books și Nemira (ordinea este una pur alfabetică) ca și de Librăria Nautilus (acestea urmează să vină mâine și vi le voi arăta într-un post separat). Ca să mă credeți pe cuvânt, iată și niște poze:

De la stânga la dreapta, așadar, premii consistente de la Leda, Millenium Books și Nemira – fiecare în punga sa, ușor de recunoscut. Doar la editura Alexandria n-am avut o pungă personalizată, așa că am scos „la înaintare” ultima lor apariție, volumul IV din ciclul Earthsea de Ursula K. Le Guin (cu „modestie” vă anunțăm că traducerea ne aparține!). În dreapta vedeți și cele 10 mențiuni care vor fi trimise începând de mâine altor ascultători merituoși, „materialul” de lectură fiind asigurat de Ursul cel Rău, încă de la Târgul de carte Gaudeamus, lucru pentru care-i mulțumim încă o dată.

Dar să nu credeți că va fi o sarcină ușoară expedierea acestor premii. De cum am terminat de pregătit pachetele, cine credeți voi că a pus laba pe ele – și la propriu, și la figurat? Evident, Piticu!  „De premii voiți, la mine veniți!” a mieunat el, cu ochi strălucitori, desprinși parcă din Hiperboloidul inginerului Garin. Iacă dovada:

Negociarăm noi cât negociarăm („Zât, fir-ai tu de mâță proastă!”/„Îmi dați Kitekat sau nu?”?/„Cristino, adu dragă mătura aia încoace!”/„Ei, nu trebuie să te enervezi, am încercat și eu… Oricum plecam, nu-mi place că miroase a cerneală!”), după care – reintrați în posesia drepturilor de a face poze și de a ne lăuda cât cuprinde – ne-am gândit să arătăm și câte o traducere de-a noastră apărută la fiecare dintre editurile menționate și aflată în fiecare dintre pachetele-supriză. Hype cât cuprinde deci, în următoarele DOUĂ fotografii (dacă-i bal, bal să fie!):

Și ca să nu muriți de curiozitate în legătură cu fundalul, vă spunem noi despre ce-i vorba: e o parte din videoteca noastră, „vinovată” pentu faptul că în ultimii 10 ani am fost la cinematograf doar de trei ori! Asta e, nimeni nu-i perfect…

Vă aștept, prin urmare, sâmbătă, 25 decembrie 2010, în ziua de Crăciun, între orele 13:15-13:45, pe lungimile de undă ale postului de radio România Cultural, la ultima ediție din acest an a emisiunii ”Exploratorii lumii de mâine”. Veți afla atunci cine au fost cei mai fideli ascultători din 2010, vom intra în dialog cu o mulțime de lume (cam câți încap în 30 de minute, evident!) și – sper eu – ne vom distra, pentru că o să avem și unele suprize. Până atunci, la mulți ani!!!

P.S.: Nu putem încheia însă fără frumoasa noastră DJ-iță din anii 50 (mulțumim, Cristian Tamaș, pentru poză!)

HELLO, WORLD!

După cum vedeți, m-am încumetat până la urmă și mi-am făcut celebrul blog cu care-i ameninț pe mulți, de mult.  Ce-o ieși, om vedea… Oricum, nu dați prea tare cu parul că – vorba cântecului – suntem în probe și ne-am hotărât să facem cincinalul în patru ani și jumătate.   Pentru asta, mi-am luat și un ajutor, după cum se vede din fotografia de mai jos. Ahoe!!!