FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (8) – Poşta din 08.10.1986

Revin la una dintre rubricile cele mai dragi mie, din perioada când eram doar colaborator la emisiunea pe care-o realizez de mai bine de 22 de ani și anume EXPLORATORII LUMII DE MÂINE – cel mai vechi program de science fiction radiofonic din Europa, difuzat în prezent pe Radio România Cultural. Cei despre care vă voi povesti n-au rupt niciodată gura târgului cu creațiile lor, dar – la urma urmei – cine intră în cușca leilor nu trebuie să se mire… Vă ofer așadar

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (8) – Poșta din 08.10.1986

« Întrebat de un reporter care este cheia succeselor sale literare, scriitorul american JOHN VARLEY, de mai multe ori laureat al premiilor Hugo și Nebula, a răspuns: „Nimic mai simplu! Am urmat cele 5 sfaturi ale lui Robert A. Heinlein, în legătură cu reușita în SF: 1) Să scrii; 2) Să termini ce-ai început; 3) Să revii cât mai puțin la ceea ce ai terminat; 4) Să trimiți ceea ce ai finalizat; 5) Să trimiți iarăși, în clipa în care ești respins.” Desigur, acest răspuns este unul glumeț, el dovedindu-se o definire plină de umor a muncii adesea ingrate a scriitorului de science fiction. Căci este evident pentru oricine că în lipsa talentului, a înzestrării native pentru literatură, cele 5 reguli nu-și găsesc nici un fel de aplicare.

„Steaua Polară” – 08.10.1986, pag. 1

De ce am insistat asupra amănuntelor de mai sus? Pentru motivul că mulți dintre tinerii noștri corespondenți, interpretând în felul lor libertatea de a scrie și a publica, trimit încontinuu mormane de texte, fără să-și facă nici un fel de probleme asupra calității sau a impactului pe care l-ar putea avea ele la întâlnirea cu cititorii. Mai mult, și acest lucru este de-a dreptul trist, majoritatea celor ce ne scriu consideră drept o opțiune facultativă folosirea corectă a limbii române literare, lucrările lor abuzând de greșeli de ortografie și de exprimare, de improprietăți de limbaj, asocieri nefericite de cuvinte ori de figuri de stil neinteresante și nepotrivite. O serie de texte primite în ultima vreme la redacție ilustrează această afirmație, care, din nefericire, tinde să devină regulă.

Astfel, în două plicuri semnate ALISAVETEI CLAUDIU, din Suceava, se află un număr de opt texte care vă mărturisesc sincer că m-au uimit. Nu, nu prin calitățile lor literare, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci prin cantitatea imensă (acesta este cuvântul!) de greșeli de tot soiul, de inepții și enormități pe care le cuprind.

Să luăm câteva dintre „texte”, la întâmplare…

„Steaua Polară” – 08.10.1986, pag. 2

În HWB, prescurtare de la „hiperworldbinarul” (cu această ocazie, aștept din partea autorului o explicație asupra înțelesului cuvântului menționat), are loc o ciudată urmărire prin cosmos între două entități care nu se prea știe ce sunt, ele transformându-se în diverse lucruri, după bunul plac. În final, autorul ne „servește” explicația, ca pe o plăcintă la tavă: este vorba despre cometa Halley, care trece pe deasupra atolului nuclear (sic!) și din această cauză își modifică brusc spectrul nucleului (sic!). O cometă înzestrată cu rațiune s-a mai văzut în SF, dar n-am înțeles ce voia urmăritorul lui Halley și, mai ales, cine era el. În fine, chiar dacă aș fi dispus să trec peste neclaritatea ideilor din text, punând totul pe seama lipsei de experiență a autorului, nu același lucru pot să-l fac și în ceea ce privește exprimarea literară. Iată câteva mostre semnificative pentru „stilul” autorului:

„Urmărirea continua. Hiperworldbinarul oscilă o clipă între cele două existențe spațiale. Timpul însă nu-i permitea ezitări, așa că în câteva secunde trecu definitiv în Cosmos. Adversarul îl urmă, cu supunerea și inflexiunea unei umbre. Precis dispune de un transformator, gândi HWB, încercând să se înscrie, fără succes, într-o curbură a spațiului, gravitația, în limbajul său vulgar.”

Pentru cei care nu știau, apare o nouă echivalență în fizică: gravitație = traducerea în termeni vulgari a noțiunii de curbură a spațiului! Interesant! Ce să-i faci, mai învățăm și noi câte ceva!

„Steaua Polară” – 08.10.1986, pag. 3

Un alt paragraf, încă și mai abscons decât primul, provine din aceeași povestire:

„Ciudat, dispune de un transformator universal, orice aș deveni, m-ar imita, deci din punct de vedere fizic suntem egali. Va trebui să lucrez asupra rațiunii. Ea, după cum am aflat de la predecesorul meu, este controlată și controlează prin intermediul unor curenți puternici, care devin, prin caracterul mișcării mele, inerțiali. Concentrarea lor într-un spațiu redus de difuzare-receptare ar duce la scăderea intensităților necesare transmisiilor și, deci, la reducerea masei energetice inerțiale.”  Elocvent, nu?

Într-o altă schiță, intitulată El, nu era pulbere de stele (între subiect și predicat, prietene, după cum spune manualul de gramatică, nu se pune niciodată virgulă, decât dacă e vorba de o construcție intercalată!), în schița amintită deci întâlnim construcții cum ar fi: „întrucât” scris „întru-cât”, „o stație de fonofiltre ce are cuplate cei 50 de senzori electronici” (este vorba de fapt despre senzori cuplați, nu-i așa?). Apoi: „întreaga gamă a ciclelor cauză-efect” (forma corectă pentru genitivul plural al cuvântului „ciclu” este „ciclurilor” și nu „ciclelor”); și altă eroare: „dat fiind amploarea” în loc de „dată fiind amploarea” etc.

Nu cred că are rost să mai continuăm. Voi mai cita doar două perle extrase din schița Legătura. Prima:

„ — Cine ești? întrebă ea aspră.

— Eu, blegule, eu! se înfurie soldatul.

— Care eu? Eu sau tu? stărui ipocrit santinela.

— Noi, amărâtule, răcni soldatul.

— Da, atunci, intrați pe rând! concluzionă celălalt.”

„Steaua Polară” – 08.10.1986, pag. 4

Și a doua:

„Fără premeditare, se aplecă la rădăcina gardului și îl smulse cu putere. Pe distanță de 1 km., gardul țâșni din pământ(!), la un metru de pământ(!), rămânând suspendat, într-o caraghioasă poziție.

Santinela căzu în șanț și cu mâna la cap îngăimă:

— Bine, omule, ce-ai de gând?

— Nimic, răcni soldatul, de se cutremurară sateliții pe orbită.”

Mă opresc aici în ceea ce privește „textele” lui Alisavetei Claudiu. Nu-l cunosc pe corespondentul nostru, nu știu cine este, ce vârstă are și cu ce se ocupă, dar cu toate acestea îmi permit să-i dau un sfat prietenesc: să lase scrisul și să se apuce de altceva. Eventual de citit… Întâi manualele de școală (cu prioritate absolută pentru gramatică), apoi literatură de specialitate și beletristică. Numai așa va ajunge, poate, corespondentul  nostru să realizeze cât de ridicol poate suna câteodată un text, fie el și propriu, când nu ți-ai propus altceva decât să scrii de dragul de a scrie, să înșiri niște cuvinte pe hârtie. Am mai spus și altă dată, o repet și acum: creația literară este un act responsabil, bazat pe respectul față de tine, ca autor, și față de cititor, ca beneficiar al operei literare. În absența acestei atitudini, totul devine un joc fără finalitate, o farsă de prost gust.

În încheierea radiocenaclului nostru de astăzi, câteva răspunsuri pe scurt:

„Steaua Polară” – 08.10.1986, pag. 5

— SORIN NOUR, Chiscani, jud. Brăila. Spuneți că preferați să rămâneți învăluit în mister. Ar fi bine, întrucât povestirea pe care ne-ați trimis-o nu a trezit nici un fel de interes, la nimeni dintre cei ce au citit-o. Și o precizare: când afirmați că „Numai roboții nu plâng reprezintă doar un capitol dintr-o trilogie (care se poate transforma și într-un roman!)” aveți cumva în vedere o inovație în domeniul conceptelor folosite de teoria literaturii? Fie că da, fie că  nu, vă recomand studierea „Dicționarului explicativ al limbii române”, la articolele „trilogie” și „roman”.

— CORVIN ANDRONIC, București, șos. Cățelu, nr. 82, sect. 3. Folosirea de citate celebre în deschiderea unei lucrări nu e de nici un folos dacă textul în sine este slab. Și Ultima rachetă, și Jocul cu moartea sunt niște texte submediocre, cu pasaje „împrumutate” sau „inspirate” din alte cărți (ce mult s-ar bucura Radu Honga dacă ți-ar citi schița „Jocul cu moartea”!). Oricum, treci pe la cenaclul „Solaris”. Îți va fi de folos.

Vă mulțumesc pentru atenție, la revedere! »

Și nu uitați: avem

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (7) – Poşta din 24.09.1986

Revin astăzi cu serialul dedicat perioadei când mă ocupam de rubrica de radiocenaclu a emisiunii Exploratorii de mâine, adică anii 1986-1989. Am avut atunci câțiva corespondenți foarte talentați, despre care n-am mai auzit nimic apoi, ceea ce mă face să cred că au renunțat la scris din diverse motive. Păcat, dar asta e. Haideți să vedem ce la spuneam la vremea reapectivă…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (7) – Poșta din 24.09.1986

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 1

« Aminteam, în treacăt, acum câteva săptămâni, de numele unui corespondent al nostru din Timișoara, căruia atunci, din lipsă de spațiu, nu i-am putut răspunde. Este vorba de MARTIN BARTALIȘ, autor al unor „short-short stories” — texte foarte scurte, adesea de numai câteva rânduri, terminate în general cu o poantă greu previzibilă și care răstoarnă la 180 de grade înțelesul întregii lucrări. Schițele se numesc, în ordine, Experiență nucleară, La munte, Salt, Avertizare, Condamnare la moarte și Întâlnire de gradul trei. Câteva cuvinte despre fiecare dintre ele…

Experiență nucleară relatează întâlnirea, în deșertul, australian, a unui trib de aborigeni cu un OZN aflat în misiune de cercetare. Încercând să-i atace pe ocupanții navei, unul dintre băștinași provoacă în mod accidental distrugerea OZN-ului. Explozia atomică produsă cu acest prilej dă naștere pe plan internațional la o serie de complicații politice majore, avându-se în vedere că un tratat de interzicere a experiențelor nucleare fusese semnat nu cu mult timp înainte. Un text în care poanta este „vândută” de la început, datorită mizei mici pe care autorul o pune în joc. Incredibilă mi se pare, de asemenea, cauza exploziei OZN-ului: bumerangul lansat de un băștinaș asupra unui extraterestru, greșind ținta, lovește pupitrul de comandă, declanșând sistemul de autodistrugere.

În aceeași măsură, puțin convingătoare, sunt construite și alte câteva schițe, în parte inspirate de modele celebre ale genului. Este vorba despre Avertizare, Condamnare la moarte și Întâlnire de gradul trei, în care autorul nu depășește ștacheta unor speculații banale, chiar dacă pe planul scriiturii în sine se descurcă onorabil (mai puțin în ceea ce privește folosirea logică a timpurilor verbului).

Există totuși două lucrări interesante: La munte — descriere sobră, reușită, a unui viitor în care natura distrusă din pricina poluării a fost refăcută în mod artificial, și Salt — povestire pe temă temporală, cu vagi rezonanțe paleoastronautice, dar lipsită de o explicație coerentă a faptelor și, din acest motiv, apropiată mai mult de fantastic decât de SF.

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 2

În aceste lucrări, Martin Bartaliș demonstrează că are calitățile necesare abordării cu succes a genului science fiction, cu condiția să persevereze în căutarea de noi idei, tratate în manieră originală — condiții indispensabile, în special în cazul prozei de mici dimensiuni. Și încă o precizare: se impune o mai atentă pregătire științifică. În finalul schiței Condamnare la moarte, autorul lansează o „perlă” cât toate zilele, inadmisibilă la un om care anul acesta termină totuși liceul. Se afirmă — nici mai mult, nici mai puțin — că radiațiile nucleare ar „lucra” selectiv, afectând doar unele organisme vii și lăsând neatinse altele. Aceasta ar fi, după părerea autorului, cauza dispariției reptilelor uriașe din preistoria Pământului! Desigur, ipoteze în această problemă au fost, sunt și vor fi multe, dar toate s-au bazat și sunt convins că se vor baza și în continuare pe elemente științifice certe, nu pe enormități bune — în cel mai rău caz — a fi publicate la rubrica de umor a cine știe cărei reviste. Deci mai multă atenție, în orice caz!

Un alt autor, aflat foarte aproape de îndeplinirea exigențelor genului, este MIRCEA COSTINESCU (Constantin Buiciuc) din Lugoj. Lucrările sale, demonstrând obișnuința scrisului și asimilarea atentă, prin filtrul propriei sensibilități, a lecturilor de orice fel, au o trăsătură aparte. Fără a fi spectaculoase (atunci când corespondentul nostru încearcă să fie totuși spectaculos, el nu reușește decât să-și strice propriul efort), textele trimise demonstrează preocuparea lui Mircea Costinescu pentru universul uman conceput ca element predominant al povestirii. Asemenea lui Mircea Opriță sau Lucian Ionică, autorul practică o introspecție psihologică de fin nivel, sprijinită și de ritmul lent al celor relatate, în cazul său această manieră nederanjând în nici un fel. Concursul, de exemplu, avertizează cu umor (și nu fără o nuanță de amărăciune) asupra pericolului tehnicizării și cibernetizării excesive a societății, procese care îl fac pe om să-și piardă obișnuința gesturilor simple, firești, care-i definesc personalitatea și-l deosebesc de ceilalți semeni ai săi. În cazul de față, o defecțiune a aparaturii de înregistrare și redare a răspunsurilor la un concurs îl fac pe erou să piardă locul întâi (foarte important pentru el) întrucât nu știe să folosească hârtia și creionul oferite de cel mai bătrân membru al juriului!!!

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 3

Al doilea text, intitulat Ei știau fără să vadă, este și mai ambițios decât primul. Singur pe o navă cosmică în care toate activitățile sunt îndeplinite de roboți, Vil, un tânăr rămas orfan de la vârsta de aproape un an și crescut apoi de mașinile electronice, este obsedat de ideea cunoașterii propriului chip, pe care nu și l-a văzut niciodată din pricina unei stranii „maladii” care a atins toate suprafețele lucioase ori reflectorizante de pe navă. Obsesia capătă forme acute și Vil evadează de pe astronavă, încercând să asolizeze pe o planetă aflată în drum, unde există bălți de mercur ce ar putea servi foarte bine drept oglinzi. Dar, în momentul culminant, stând aplecat asupra mercurului lichid, Vil observă cum suprafața lucioasă se tulbură treptat, devenind, în final, opacă. Maladia începe să afecteze și corpurile vii…

Parabolă a cunoașterii, povestirea lui Mircea Costinescu dobândește valoarea unei meditații filozofice asupra condiției umane în epoca spațială. Următorul dialog, purtat între Vil și roboții educatori esste edificator în acest sens:

„Roboții educatori îi spuneau:

— Cu științele naturii stai bine. Dar lucrurile strict umane le vei înțelege mult mai bine când vei ajunge între oameni. Atunci vei cunoaște și vei înțelege complet și corect societatea umană, structura ei, psihicul uman, activitățile oamenilor, morala, arta, și multe altele…

— Dar ca să-i cunosc corect pe oameni nu trebuie să mă cunosc pe mine însumi?

— Desigur. Dar poți să te cunoști pe tine însuți numai printre oameni. Cele două procese sunt într-o strânsă legătură, de fapt sunt două laturi inseparabile ale aceluiași proces. [...]

— Bine, dar eu nici chipul nu mi-l știu…

— Chipul nu are prea multă impotanță, lumea interioară contează. [...]

— Dar cunoscându-mi chipul, exteriorul, nu este acesta primul pas — indispensabil — pentru cunoașterea interiorului? Când am intrat într-un sistem solar, nu am venit din afară spre înăuntru?

— Nu e același lucru. Lumea umană este cu totul altceva. De altfel, dacă mă gândesc bine, oamenii și-au cunoscut propriul colț de Univers dinspre interior spre exterior, dinspre Pământ spre sistemul solar și apoi spre alte stele. Dar, repet, nu este același lucru. Răbdare, până ajungem pe Pământ!”

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 4

Mircea Costinescu este incontestabil un autor talentat, stăpân pe mijloacele de expresie și pe procedeele specifice literaturii SF. I-aș reproșa un singur lucru: alegerea uneori neinspirată a evenimentelor pe care le relatează pe parcursul lucrărilor. Descrierea modalității prin care Vil evadează de pe navă este, din acest punct de vedere, edificatoare și ar putea lipsi fără nici o problemă din cuprinsul povestirii. În rest, totul este promițător și sunt convins că în următoarele sale încercări literare Mircea Costinescu va marca un progres cert, justificat de altfel de calitățile cu care este înzestrat. Aștept din partea sa noi texte, la un nivel însă și mai bun. Căci se poate… »

Mă simt dator să mai fac unele precizări…

La vremea când scriam aceste comentarii, elementele de comparație din literatura străină (fie ele traduse ori nu) erau aproape inexistente. Lipseau cărțile fundamentale, toată lumea care știa cât de cât engleză se mulțumea cu ce putea prinde, indiferent dacă respectivele scrieri erau niște știfturi sau nu, singurii cu care intram în competiție erau propriii noștri compatrioți, care și ei erau publicați cu mare zgârcenie de către autoritățile timpului. Pentru a putea fi înțelese eventualele exemple din literatura străină ar fi trebuit ca ele să fie cunoscute de marele public, ceea ce nu era cazul. Așa că sfaturile pe care le puteam da „pretendenților” în a deveni scriitori de SF nu se puteau baza decît pe bunul simț, experiența personală și lecturile teoretice din literatura generală. Am făcut acest lucru pe cât am putut de bine și zău dacă-mi pare rău! Veți vedea mai tîrziu de ce…

Până data viitoare, sănătate și cât mai multe lecturi plăcute!

„Steaua Polară” - 24.09.1986, pag. 5

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (6) – Poşta din 10.09.1986

Luna septembrie a anului 1986 a fost pentru mine, proaspăt lansat pe orbita cenaclurilor radiofonice, una extrem de rodnică. Am avut ocazia să citesc o serie de producţii literare meritorii, scrise de autori interesanţi, ba – mai mult – mi s-a întâmplat “să devin profet în ţara mea”  (lucru despre care toată lumea ştie că e imposibil!), pariind ” în orb” pe un cal câştigător – cum se spune la curse! Desigur, este doar o figură de stil, scriitorii neavând nimic în comun cu caii de curse (decât poate că, în majoritatea cazurilor, alţii fac bani pe spinarea lor! ), totuşi mă mir şi acum ce intuiţie am avut.  Nu vreau să mă laud în nici un fel, pentru că exceptând aprecierile din materialul următor, nu am mai avut nici un fel de contribuţie la devenirea artistică a respectivului autor, dar nu pot să nu mă felicit şi acum pentru premoniţia mea. Citiţi rândurile de mai jos, iar la sfârşit o să revin cu amănunte…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (6) – Poşta din 10.09.1986

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 1

« Dintre multele scrisori primite în ultima vreme la redacţie, am ales pentru astăzi câteva aparţinând unor tineri autori din Bucureşti, pe care sper că-i voi întâlni după data de 15 septembrie a.c. în cadrul şedinţelor cenaclului de anticipaţie “Solaris”, desfăşurate în fiecare duminică, începând cu orele 12:00, la Casa de cultură a studenţilor “Grigore Preoteasa” din Calea Plevnei, nr. 61, sector 5.

Cine sunt aceşti tineri autori? Ei se numesc CRISTIAN LISANDRU, PAUL LUNGU, CĂTĂLIN CIOCAN, BOGDAN GHEORGHIU, DAN STARCU, ELIZA POPA şi – bineînţeles că fără un pseudonim nu se putea! – SIDERA ASTRA. Enumerarea am făcut-o în ordine absolut întâmplătoare, vă asigur, textele însă nu le-am ales la întâmplare. Ele se constituie într-o radiografie a nivelului literar atins de corespondenţii cenaclului nostru, într-o demonstraţie a calităţilor şi defectelor acestor fani cu apetenţă pentru SF. Să vedem, aşadar, cum stau lucrurile în cazul celor mai sus citaţi…

CRISTIAN LISANDRU este cel mai “cuminte” dintre toţi. Când spun asta, mă gândesc la creaţiile sale, Lacul şi Crudul adevăr, care, deşi bine scrise, nu se deosebesc prin nimic de un anumit gen de texte publicate la noi prin anii ’60 în “Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”. Tema ambelor lucrări este aceea a contactului dintre pământeni şi extratereştri, dar tratarea ei se face la un mod cât se poate de tradiţional, aş zice chiar “bătrâneşte”. Cristian Lisandru pare marcat de prea multele lecturi ale unor lucrări apărute în perioada copilăriei SF-ului românesc. El se află încă la stadiul când contactul în sine este mai important decât implicaţiile acestuia asupra societăţii, ceea ce nu poate decât să impieteze asupra calităţii povestirilor sale. A doua dintre ele, cel puţin, în care nişte extratereştri – printr-un procedeu discutabil de proiecţie psihică – îl avertizează pe erou de urmările unui posibil război nuclear, este de un tezism extrem şi nu trezeşte în sufletul cititorului efectul scontat. Poate că întâlnirea cu atmosfera unui cenaclu puternic, aşa cum este “Solaris”-ul bucureştean, îl va convinge pe Cristian Lisandru că nivelul SF-ului românesc actual este cu totul altul, determinându-l să-şi schimbe maniera de concepere a textelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât, repet, scriitura sa este bună, poate cea mai bună dintre cele luate în discuţie astăzi.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 2

PAUL LUNGU se situează la polul opus. În scrisoarea care însoţeşte cele două lucrări ale sale, Mounin şi Thor, el afirmă: “Literatura SF ar trebui să surprindă pur şi simplu firescul celorlalte lumi, apelând cât mai puţin la emoţiile sufocante ale epicului basmului popular (care devin dăunătoare seninătăţii şi sigur nu duc la înţelepciunea cu care trebuie să fie investită până la urmă orice fiinţă umană).”  În concordanţă cu această aserţiune strict personală şi cu care nu este neapărat necesar să fiu de acord, Paul Lungu practică o literatură i-aş spune eu “de consemnare”, de înregistrare seacă, obiectivă, a realităţii, un fel de fotografiere a acesteia, realizată cu mijloacele folosite prin anii ’50-’60 de scriitorii “noului roman” francez. Mounin şi Thor dau impresia unor tablouri, descrierile sunt numeroase şi amănunţite, viu colorate, dar… Căci există şi aici un “dar”! Paul Lungu, deşi vrea mult, se mulţumeşte cu puţin. Textele sale se termină înainte de a începe, autorul neavând răbdarea – sau poate curajul – de a merge până la capăt. Ceea ce este păcat, pentru că tânărul nostru corespondent ştie să creeze universuri insolite, deosebite de ceea ce întâlnim de obicei în prozele debutanţilor. Îl invit, prin urmare, şi pe el la şedinţele cenaclului “Solaris”, unde va avea prilejul să-şi cristalizeze mai bine ideile şi concepţiile asupra creaţiei literare din domeniul SF-ului.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 3

Al treilea şi poate cel mai bun dintre corespondenţii de astăzi este CĂTĂLIN CIOCAN, elev în clasa a XII-a la Liceul industrial “Gheorghe Şincai”. Povestirile sale, Concluzia şi Faţa ascunsă a Marelui Preot, sunt interesante, destul de bine scrise şi, chiar dacă pe alocuri mai au şi zone de umbră, cea mai mare calitate a lor mi se pare a fi implicarea autorului în propria sa creaţie. Foarte puţine dintre lucrările citite până acum în cadrul radiocenaclului mi-au sugerat această participare conştientă, care ar trebui să fie, de fapt, determinantă în definirea unui text drept valoros. Din acest punct de vedere, Cătălin Ciocan este în mare câştig faţă de colegii săi de generaţie, căci a fi implicat într-un text este şi o dovadă de maturitate, de asumare deliberată a responsabilităţii în faţa actului artistic. Cele două lucrări menţionate stau mărturie tocmai acestui fapt: Concluzia ne propune destinul tragic al unui Explorator extraterestru, de dimensiuni microscopice, care îşi va vedea curmată existenţa în tentativa de a cerceta o uriaşă alcătuire vie de pe planeta-ţintă a călătoriei sale. Tragismul provine din constatarea Exploratorului că uriaşa alcătuire nu este altceva decât o fiinţă raţională, croită pe alte dimensiuni, căreia în final cercetările sale îi vor distruge trupul, ucigând-o. Celălalt text, Faţa ascunsă a Marelui Preot, este o space-opera onorabilă, înfăţişând lupta locuitorilor planetei Skuna împotriva străinilor invadatori conduşi de Marele Preot – prototipul dictatorului fanatic şi nemilos, pentru care ura faţă de semenii săi de pretutindeni este şi scop, şi mijloc de existenţă în acelaşi timp. Din păcate, această a doua povestire are mai multe puncte slabe decât prima, probabil şi datorită lipsei de experienţă a autorului în a concepe şi a conduce texte ceva mai lungi. Un creator care, în orice caz, cred că va progresa foarte mult după un stadiu de ucenicie în cadrul unui cenaclu…

Iată, acum, şi o mică revelaţie, având în vedere vârsta sa destul de fragedă: BOGDAN GHEORGHIU, elev în clasa a VII-a la Şcoala generală nr. 169 din capitală. Schiţele sale, E.T. şi Bunicul, sunt nişte mici bijuterii îmbinând talentul cu ingeniozitatea, imaginaţia cu concizia. Bogdan Gheorghiu, aflat încă la vârsta jocului şi a basmelor cu Feţi-Frumoşi, face dovada unei capacităţi de înţelegere a literaturii SF ieşite din comun, dacă ţinem cont de faptul că încă nu a avut ocazia să-i studieze sistematic pe marii autori ai literaturii generale şi că nu are noţiunile necesare de teoria literaturii şi de tehnica scrisului, în general. Cu toate acestea, graţie talentului şi imaginaţiei, el reuşeşte să creeze un efect deosebit prin schiţele sale cu poantă, nu de puţine ori străbătute şi de o undă de umor absurd. Cred că bine îndrumat din exterior şi cu o muncă asiduă din partea lui, Bogdan Gheorghiu se va putea număra în anii ce vin printre exponenţii “schimbului de mâine” al anticipaţiei noastre.

"Steaua Polară" - 10.09.1986, pag. 4

În fine, ultimii trei autori de astăzi, DAN STARCU, ELIZA POPA şi misterioasa SIDERA ASTRA (după cum vedeţi, extratereştrii sunt deja printre noi!) au în comun aceeaşi calitate şi anume ingenuitatea. Ceea ce este puţin pentru a face literatură, dar destul de mult pentru a trezi în cititor acea satisfacţie sufletească pe care fiecare dintre noi o căutăm în momentul în care ne apropiem de creaţia artistică, indiferent de domeniul de realizare al acesteia. Cei trei mai au încă de învăţat, nu ştiu să-şi aleagă subiectele, să le scrie fără a cădea în banal şi convenţional, nu ştiu să-şi filtreze emoţiile şi sentimentalismul (în special fetele), dar în ciuda tuturor acestor inconveniente s-ar putea ca viitorul să ne rezerve destule surprize în ceea ce-i priveşte. Prin urmare, nu ne rămâne decât să aşteptăm…

Îi aştept şi eu, peste două săptămâni, la şedinţele cenaclului “Solaris”! »

*********

Acum vă veţi întreba, probabil, despre cine vorbeam în introducerea acestui articol. E foarte simplu, dacă v-aţi uitat deja în josul acestui ecran cred că v-aţi lămurit. Numele “tinerei speranţe” despre care spuneam în 1986 că va deveni un reper important pentru SF-ul românesc (fără să am habar atunci când anume se va întâmpla asta!) este BOGDAN GHEORGHIU. Recitiţi pasajul respectiv şi vă veţi convinge… Iată mai jos coperta volumului de debut al fostului elev de la Şcoala generală nr. 169 din Bucureşti:

2003-Gheorghiu, Bogdan - HAX GRID (Ed. Nemira, Col. Nautilus nr. 187)

Şi iată şi coperta unui alt volum, un soi de “monument” al science fiction-ului mondial, apărut în limba română graţie aceluiaşi om, Bogdan Gheorghiu, în calitate de TRADUCĂTOR, de această dată!

2008-Sterling, Bruce (ed.) - CYBERPUNK (Ed. Millenium Press). Traducere de Bogdan Gheorghiu

În încheiere, nu pot să spun decât câteva cuvinte: habar n-am dacă spusele mele, rostite grăbit, la un microfon, despre încercările literare ale unui puşti de clasa a VII-a au avut sau nu vreun impact asupra lui la vremea respectivă, dar mă bucur FOARTE, FOARTE TARE pentru devenirea sa ulterioară. Îmi pare rău doar pentru faptul că în ultima vreme scrie atât de rar.

În rest, vorba prietenului Ursu, “me happy”…

Later edit: După cum am aflat de la domnii Horia Nicola Ursu şi Michael Haulică, cu excepţia materialului pe care-l puteţi vedea mai sus în versiunea sa olografă (mamă, ce tare sună cuvântul ăsta!), restul comentariilor făcute de mine sunt complet false şi lipsite de temei. Ca urmare, Bogdan Gheorghiu ale cărui încercări literare le-am analizat eu în 1986 NU ESTE ACELAŞI cu autorul volumului Hax Grid, apărut la Nemira în 2003, şi cu atât mai puţin traducătorul antologiei  editate de Millennium Press, în 2008. Asta e, cine nu verifică informaţiile din mai multe surse să nu se mire dacă trage ponoasele! Este o lecţie pe care-am învăţat-o cam brutal, din care am tras învăţămintele de rigoare, dar care vă asigur că n-o să mă transforme într-un soi de detectiv literar, capabil să stea cu ochii pe oricine, ca să vadă ce are să devină peste ani! Imaginaţi-vă însă în ce situaţie suntem: să ai cel puţin doi (dacă nu trei!) pasionaţi de SF la nivel de performanţă, pe care să-i cheme la fel: BOGDAN GHEORGHIU! Mă întreb cum ar fi fost ca – la debuturile lor – să fi existat doi sau trei Vladimir Colin, doi sau trei Sergiu Fărcăşan sau – mai modest – doi sau trei scriitori cu acelaşi nume din anii ’90… Nu-i aşa că ar fi fost incredibil… de frumos?

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (5) – Poşta din 20.08.1986

Uitându-mă în urmă, la anii în care realizam rubrica de radiocenaclu la Exploratorii lumii de mâine, îmi dau seama cât de multe am învăţat în acea perioadă, alături de corespondenţii ale căror texte le citeam şi le analizam săptămână de săptămână. Ca să fac lucrurile cât mai bine cu putinţă, eram nevoit să citesc tot felul de cărţi, din domenii diverse, într-o vreme în care titlurile disponibile  în româneşte erau foarte puţine. Aşa am reuşit să-mi educ spiritul critic, pornind de la ideea că aspectele bune trebuie păstrate şi ulterior dezvoltate, iar cele negative trebuie corectate şi – în final – îndepărtate. Este o concepţie pe care mi-am păstrat-o de-a lungul anilor şi care mi-a permis să descopăr sau să reconfirm o mulţime de talente în domeniul de care mă ocup.  Au trecut 25 de ani de la ceea ce citiţi în acest serial, dar trebuie să vă mărturisesc faptul că până acum nu am găsit nimic de care să-mi fie ruşine, vizavi de atitudinea mea din acea perioadă. Asta că tot ne-au făcut unii nevolnici, pe noi cei din anii ’80, “dinozauri comunişti”! Iată mai jos un exemplu despre cum gândea un asemenea “dinozaur”…

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (5) – Poşta din 20.08.1986

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 1

« Mi-aş permite să încep comentariul de astăzi cu un citat dintr-o carte de Solomon Marcus, intitulată Timpul şi apărută la Editura Albatros în anul 1985: „Timpul face parte din acea stranie categorie de entităţi pe cât de familiare, pe atât de impenetrabile.Pe cât de uşor îl intuim, pe atât de greu îl conceptualizăm. Nimeni n-a fost în stare să-l definească. De fapt, definiţii sunt multe, dar fiecare se referă nu la un timp pur şi simplu, ci la un anumit fel de timp. [...] Aceasta este problema timpului. Ea face parte dintre acele provocări ale vieţii sociale la care nu se poate răspunde decât prin colaborarea tuturor compartimentelor culturii, a tuturor strategiilor pe care le-au elaborat gândirea şi acţiunea umană.”

Am ales acest citat — aparent neavând nici o legătură cu obiectul rubricii de faţă — dintr-un motiv pe care cred că vi l-aţi imaginat cu toţii: textele pe care vi le propun spre discuţie astăzi sunt texte referitoare la problema timpului. Mai precis, la un aspect singular al acesteia şi anume: călătoria în timp.

Vă mărturisesc faptul că am fost plăcut surprins de descoperirea la tinerii noştri colaboratori a unor asemenea lucrări. De ce? Este foarte simplu: călătoria în timp — şi la un nivel mai general — paradoxurile născute de aceasta sunt considerate a forma una dintre cele mai dificile teme ale literaturii S.F. De aceea, când la nişte autori încă neafirmaţi apare fie şi numai dorinţa de abordare a acestui domeniu „interzis”, lucrul este cu atât mai salutar cu cât cunosc destui autori consacraţi care n-au îndrăznit încă s-o facă.

Acestea fiind spuse, trebuie arătat că scriitorii de S.F. nu au avut întotdeauna o atitudine uniformă în privinţa Timpului. Dacă pentru fiecare dintre aceştia el este o componentă indispensabilă, pentru unii poate deveni tema centrală (cunoaştere sau previziune asupra viitorului), ba câteodată chiar şi subiect al povestirii (Timpul drept sursă de paradoxuri).

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 2

Povestirile lui Jules Verne, de exemplu, implică o distanţare către viitor, fără ca prin acest simplu fapt el să apară drept îndepărtat. În acelaşi mod, autorii sovietici procedează ca şi cum evenimentele pe care le relatează ei ar putea să se desfăşoare în zilele noastre, cu singura diferenţă că în alt loc: deplasarea temporală este implicită, autorul nu vorbeşte despre ea. Lucrările de space-opera, iar, astăzi, povestirile epice procedează un pic diferit: evenimentele relatate se derulează nu mai târziu, ci altundeva. Este vorba, pentru autorii lor, de a pune timpul între paranteze, nu de a-l nega.

Să vedem însă cum stau lucrurile în cazul textelor trimise de corespondenţii noştri…

Schiţa lui IUSTIN HUŢANU din Paşcani, intitulată Ultimul rol, este interesantă ca idee: înfăptuirea justiţiei prin folosirea călătoriei temporale în urmărirea şi pedepsirea vinovatului. Anterior, aceeaşi idee a fost tratată de Isaac Asimov într-un short-short story (povestire foarte, foarte scurtă) purtând titlul Verdictul şi apărută la noi în Almanahul „Luceafărul” 1984, în traducerea lui Mihai Bădescu. Fără a face comparaţii net defavorabile corespondentului nostru, trebuie să spunem că numai faptul de a avea o idee nu este suficient pentru un autor de literatură S.F. Cu atât mai mult cu cât o acţiune secundară (conceperea întregii situaţii relatate ca un mare spectacol în care urmăritul şi urmăritorul joacă roluri precise şi nu sunt decât nişte actori) transformă schiţa într-un amalgam greu descifrabil, adesea nebulos. Pentru ca un scriitor să-şi merite cu adevărat apelativul, el trebuie să creeze întâi şi întâi literatură, ceea ce Iustin Huţanu nu prea face. Căci altfel cum ar fi putut lăsa în propriul lui text formulări nefericite de genul: „într-un mod reflex de apărare sau altceva, mâna îi alunecă la şold”. Sau: „cuţitul rece străpungea senzaţiile”. Ori: „cadavrul se cuibărise în nisipul fin al plajei; era mort şi el”.

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 3

Aici aş vrea să remarc un lucru general observabil la colaboratorii rubricii „Steaua polară” şi în special la cei mai tineri dintre ei. Este vorba despre graba de a scrie şi de a trimite texte, fără prea mari procese de conştiinţă privind calitatea acestora ori modul lor de prezentare. Apare foarte des formularea: „vă rog să-mi scuzaţi scrisul şi eventualele greşeli de ortografie”. Avem de-a face, de fapt, tot cu o problemă de timp: timpul celui ce scrie dar şi timpul celui care citeşte vrând, nevrând, tot ceea ce i se trimite. De aceea, dragi prieteni, vă rog — la rândul meu — să-mi iertaţi lipsa de interes pentru astfel de lucrări. Pentru că este de neconceput ca un autor de literatură (subliniez, de literatură!) să nu ştie să se exprime corect în limba română literară. În acest caz, el încetează de a mai fi un creator de act artistic, activitatea sa căpătând un caracter mai curând distructiv. Se distruge limba, lucru pe care nu-l putem accepta în nici un fel. Oricum, pe viitor, textele pline de greşeli de ortografie sau de gramatică vor fi excluse automat din discuţie. Asta pentru a lăsa mai mult spaţiu celor care merită cu adevărat atenţie, celor care au realmente chemare pentru literatură.

Revenind, acum, în cazul lui Iustin Huţanu există loc de mai bine. Autorul are unele calităţi ce trebuie subliniate: o oarecare uşurinţă de combinare a planurilor epice şi de folosire a dialogurilor; tendinţa de a evita subiectele comune, de a căuta nuanţe de originalitate şi de a le trata neconvenţional; încercarea de a aborda, fără complexe, temele dificile ale science fiction-ului. De la aceste observaţii de fond trebuie să plece corespondentul nostru în realizările sale viitoare. Mai e mult de lucru, dar eu, personal, cred că merită efortul…

Un alt autor ale cărui încercări le voi discuta astăzi se numeşte VLAD TEODOSIU. Am primit de la el două schiţe intitulate Salt în timp I şi Salt în timp II, care se vor de fapt a fi variante ale aceleiaşi idei: călătoria în timp. Tehnic vorbind, lucrările nu sunt rele, scriitura este acceptabilă, pe alocuri dezinvoltă, adesea ingenioasă. Cu toate acestea, păcatul cel mare al textelor este faptul că în ele nu se întâmplă nimic, ambele rămânând la stadiul de simplă demonstraţie, de afirmară primară a ideii. Desigur, paradoxurile temporale sunt fascinante pentru orice autor de science fiction, tentaţia abordării unei asemenea teme este mare, dar tocmai de aceea şansa de a da greş este şi ea la fel de mare. Iar Vlad Teodosiu adoptă maniera cea mai puţin convenabilă, deşi cea mai grea, e-adevărat, a textului eseistic bazat pe numeroase sofisme şi raţionamente abil conduse, dar care, în final, din lipsă de mijloace adecvate, nu dau rezultatul dorit.

"Steaua Polară" - 20.08.1896, pag. 4

Convertite în substanţă epică, ideile lui Vlad Teodosiu ar fi, neîndoielnic, mult mai interesante. Rămânerea la nivel de demonstraţie, de teorie, transformă însă într-o materie aridă un înveliş literar şi-aşa destul de fragil. Vlad Teodosiu ignoră un fapt major al transmiterii mesajului artistic: în cazul unor idei cu grad mare de abstractizare, necesitatea de transpunere în exemple concrete, palpabile, devine o cerinţă stringentă pentru autor, dacă acesta vrea să să-şi vadă receptate respectivele idei. Să luăm, de exemplu, Seniorii războiului de Gérard Klein. Paradoxurile temporale expuse în această carte, deosebit de complicate, sunt în mod strălucit îmbrăcate în haina epicului, astfel că nicăieri nu vom întâlni pagini întregi de explicaţii pentru a le face accesibile, aşa cum se mai întâmplă, din păcate, în textele multor corespondenţi de-ai noştri aflaţi la primii lor paşi pe tărâmul literaturii S.F. În cazul lui Vlad Teodosiu, nerecurgerea la explicitarea epică face ca însuşi raţionamentul, jocul ideilor să rămână la un  stadiu confuz, nu de puţine ori greu de receptat. Ceea ce este păcat, pentru că Vlad Teodosiu are mijloacele  necesare pentru a se autodepăşi şi a ne da în continuare numai lucrări de bună valoare. În ceea ce mă priveşte, aştept să-mi facă o surpriză plăcută cât mai curând.

La revedere! »

Cam atât pentru astăzi… Cu speranţa că mi-am demonstrat punctul de vedere, vă aştept în curând la un nou episod din serialul dedicat rubricii de radiocenaclu din cadrul emisiunii Exploratorii lumii de mâine, rubrică susţinută de subsemnatul între anii 1986-1989. S-auzim de bine!

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (4) – Poşta din 06.08.1986

În vara anului 1986 am început să primesc şi plicuri colective din partea cenaclurilor de SF de la noi, unde erau adunate la un loc mai multe lucrări ale membrilor respectivei grupări şi pe care le-am analizat (iar pe unele dintre ele le-am şi difuzat) pe post, în lectura unor mari nume ale teatrului românesc de atunci.

Iată un exemplu edificator:

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” (4) – Poşta din 06.08.1986

"Steaua Polară" - 06.08.1986, pag.1

« Promiteam, în urmă cu câteva săptămâni, că voi reveni asupra unei scrisori conţinând texte ale membrilor cenaclului „Jules Verne” din Ploieşti. Fac astăzi acest lucru, nu mai înainte de a vă prezenta — foarte pe scurt — activitatea şi rezultatele mai importante ale acestui grup de tineri creatori de S.F.

Cenaclul „Jules Verne” a luat fiinţă în 1980. În acelaşi an, o serie de membri ai săi a participat la Consfătuirea naţională a cenaclurilor de anticipaţie de la Timişoara, apoi, în anii care au urmat, la ediţiile desfăşurate la Iaşi, Sibiu, Bucureşti, Lugoj. Primele rezultate pe plan naţional sunt obţinute chiar în anul înfiinţării (1980), când Emil Bogos este recompensat cu premiul III pentru grafică la consfătuirea de la Timişoara. Au urmat apoi alte premii pentru pictură şi grafică, obţinute în 1982, la Sibiu, de către Emil Bogos şi Dan Coroiu, precum şi pentru creaţie literară, acestea din urmă fiind atribuite lui Cătălin Ionescu, la concursurile organizate de revista „Ştiinţă şi Tehnică” pe parcursul anului 1983. Lucrări ale membrilor cenaclului „Jules Verne” au fost publicate în almanahurile „Anticipaţia” şi „Scânteia Tineretului”, în revistele „Ştiinţă şi Tehnică”, „Cronica” şi „Argonaut”, în diferite fanzine, precum şi în antologiile „Avertisment pentru liniştea planetei” (Ed. Albatros, 1985) şi „Povestiri despre invenţiile mileniului III” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986). În 1985, doi dintre graficienii grupului (Emil Bogos şi Cătălin Ionescu) au participat cu lucrări de grafică şi colaj la Expoziţia internaţională de creaţie tehnico-ştiinţifică de la Plovdiv (R.P. Bulgaria). Cei interesaţi pot participa la şedinţele cenaclului „Jules Verne” în zilele de miercuri (de regulă, în săptămânile a II-a şi a IV-a din lună), de la orele 18,30, în sala nr. 2 a Casei de cultură a sindicatelor din Ploieşti, Bd. Republicii nr. 65, telefon 2.65.79.

"Steaua Polară" - 06.08.1986, pag.2

Să revenim acum la texte. Ele aparţin unui grup de şase autori, de vârste şi profesii diferite, deosebindu-se între ei atât prin formaţia culturală, cât şi prin maniera de a înţelege şi scrie literatura S.F. Ce remarcă pot să fac în legătură cu stilul „colectiv” adoptat (mai devreme sau mai târziu) în interiorul oricărui cenaclu şi vizibil în creaţiile membrilor săi — cu voia sau fără voia lor? În cazul autorilor de la „Jules Verne”, caracteristică este scriitura directă, frustă, cu puţine figuri de stil, bazată pe epic şi pe limbajul argotic, în maniera S.F.-ului anglo-saxon de acţiune.

Acest fir general este valabil şi în cazul celor mai reuşite texte dintre cele expediate pe adresa redacţiei — Convenţia Gladiator de Cătălin Ionescu şi Păsări de pradă de Petrică Sârbu.

CĂTĂLIN IONESCU este un nume binecunoscut amatorilor de S.F. de la noi. Câştigător al mai multor concursuri literare, publicat cu asiduitate în reviste şi almanahuri, graţie stilului simplu, alert, cu dese reverberaţii psihologice, Cătălin Ionescu rămâne o figură aparte în peisajul S.F.-ului românesc prin aerul de căldură sufletească şi profundă umanitate al textelor sale. În Convenţia Gladiator, de exemplu, este urmărit destinul unui grup de oameni după un război nuclear. În aşteptarea morţii lente, provocate de iarna nucleară şi de radiaţii, personajele îşi petrec vremea jucând cărţi, luptându-se pe viaţă şi pe moarte pentru o bucăţică de uraniu devenit acum singura sursă de căldură sau încercând să intre în Cupolă — zonă strict interzisă, adăpostind laboratoarele „secrete” ale uneia dintre părţile beligerante. Povestirea, relatată la persoana întâi, radiografiază implicaţiile pe plan moral şi social ale stării de conflict. Personajul principal, Michael, este prototipul eroului damnat, destinul său tragic căpătând în final măreţie, graţie sacrificiului de sine prin care oamenii vor continua să-şi păstreze intactă speranţa. Speranţa că va apărea Soarele, că totul va reveni la normal, că specialiştii din Cupolă vor îndepărta orice pericol ivit din partea adversarului. Muzica veche şi mesajele de încurajare lansate din Cupolă întreţin această iluzie pentru care Michael va şi muri, de altfel. Ca lumea să nu afle adevărul, să nu afle că totul a fost un bluff, o înşelătorie. Căci Cupola este de mult timp părăsită. Pretinsa imunitate la radiaţii, experienţele pentru împrăştierea prafului radioactiv, apariţia Soarelui — toate sunt doar o legendă. O legendă care întreţine însă viaţa, dorinţa de viaţă a oamenilor, şi care nu trebuie să moară. Şi-atunci Michael ia singura hotărâre posibilă: să arunce în aer Cupola. Dar acest lucru nu se poate face decât din interior…

"Steua Polară" - 06.08.1986, pag.3

Un text frumos, tandru şi crud în acelaşi timp, construit cu meşteşug. Singurul defect pe care l-aş menţiona este abuzul de termeni din jocul de cărţi şi compararea obsedantă a situaţiilor din viaţă cu acelea intervenite la cărţi. În rest, totul e perfect…

Al doilea text interesant se numeşte Păsări de pradă. Autor: PETRICĂ SÎRBU. Acest tânăr de 25 de ani, pe care am avut ocazia să-l ascult citindu-şi povestirile la recenta ediţie a „Zilelor cenaclului Henri Coandă” din Craiova, se anunţă o promisiune certă pentru genul S.F. Încercările sale literare, înrudite ca tehnică narativă cu scenariile de film, se disting prin sobritate, poezie şi siguranţă în crearea de atmosferă; nu de puţine ori — prin stranietate. Cum este şi cazul cu aceste Păsări de pradă, creaturi fantastice bântuind prin preajma locuinţei povestitorului, pe care-l vor transforma în cele din urmă într-un semen de-al lor. Citez, pentru o demonstraţie a stilului, fragmentul final: „Aburii se ridică lent, ca nişte ziduri albicioase în continuă mişcare. Pe marginea mlaştinii, zgomotele sunt aceleaşi dintotdeauna. Îmi simt gâtul umflat şi parcă bile de foc mi-l inundă, încercând să treacă prin pielea care lansează în aer irizări verzi. Mâinile mi s-au transformat în aripi, pe care le scutur înfrigurat.

În spate, se aud scrâşnetele jeep-urilor şi bocancii afundaţi în noroaie. Tresar. Focul mă înconjoară şi plumbii se îneacă în jurul meu. Încet, neînchipuit de încet, aripile basculează aerul şi zbor fericit spre locul unde guanele, etalându-şi undele luminoase, mă cheamă…”

"Steaua Polară" - 06.08.1986, pag.4

O schiţă interesantă, mai ales prin ideea neobişnuită (existenţa unor lumi paralele în care inteligenţa cuplurilor se modifică într-un interval cu sumă constantă), semnează VLAD GEORGESCU, elev în clasa a VI-a la o şcoală generală din Ploieşti. Titlul lucrării: Balanţa inteligenţei. Ideea menţionată mai înainte este expusă de autor cu destulă pricepere, iar poanta finală serveşte foarte bine povestirea, dând o lucrare plăcută, tensionată şi surprinzătoare. Doar cu stilul stăm mai rău, dar la 12 ani nici nu se poate cere mai mult. Oricum, aştept să văd ce se va întâmpla cu această — deocamdată — mare promisiune care este Vlad Georgescu.

Celelalte texte sunt mai puţin reuşite, aşa că mă opresc aici. La revedere, până peste două săptămâni! »

********

Nu vreau să spun că autorii menţionaţi mai sus au fost descoperiţi la Radiocenaclul “Steaua Polară”, dar mă bucur să văd că aprecierile mele de atunci au fost corecte şi că în timp s-au materializat în volume concentrând cele mai bune scrieri ale  respectivilor. Iată mai jos dovada:

Cărţi de Cătălin Ionescu şi Petrică Sîrbu (pseudonim: Don Simon)

Cu PETRICĂ SÎRBU (înainte de a-şi lua pseudonimul Don Simon, sub care s-a consacrat) am avut onoarea de a scrie împreună o povestire, Termotul, care a fost publicată în Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice “Anticipaţia” la începutul anilor ’90. CĂTĂLIN IONESCU a fost  editorul multcontroversatei reviste online ProScris, până la dispariţia acesteia, nu cu multă vreme în urmă.  Aveţi în blogroll-ul “moshuluisf” un link către această extrem de interesantă iniţiativă editorială online din SF-ul românesc.

La revedere, până la episodul următor!

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (3) – Poşta din 23.07.1986

Vara anului 1986 a fost una benefică pentru cei care se pregăteau să devină scriitori de science fiction.  S-au scris multe povestiri bune, dintre care o parte au venit şi la Radiocenaclul “Steaua Polară”, unde le-am citit şi comentat în cadrul rubricii respective. Aşa cum am procedat şi în precedentele episoade, voi pune şi astăzi scanările paginilor originale ale comentariului, scrise de mână (după v-aţi obişnuit deja), căci la vremea aceea ideea de print era una de-a dreptul ştiinţifico-fantastică! Iată ce spuneam atunci:

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” – Poşta ediţiei din 23.07.1986

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.1

« Dragi prieteni, bună ziua! Întrucât numărul lucrărilor interesante sau demne de luat în seamă, primite la redacţie în cursul lunii iunie, a fost mult mai mare decât de obicei, daţi-mi voie să continuu în emisiunea de astăzi prezentarea celor mai reuşite dintre ele.

Dacă în precedenta poştă a radiocenaclului v-am supus atenţiei un tânăr autor din Codlea – este vorba despre SERGIU SOMEŞAN –, astăzi vom face un mic salt în spaţiu, oprindu-ne la Sibiu. De aici, din acest adevărat focar de cultură românească, am primit la redacţie două scrisori expediate de SORIN NEGRU, o mai veche cunoştinţă a radiocenaclului nostru. Scrisorile conţin patru texte intitulate: Ploaia, Bibliotecarii, Trei zile de repaos, Deşertul sunt eu. Toate – lucrări excelente, lucru destul de rar în cazul unui autor care abia dacă a împlinit vârsta de douăzeci de ani, dar pe care mediul cultural al Sibiului se pare că-l stimulează din plin. Căci Sorin Negru practică o proză matură, de sorginte intelectuală, bazată pe jocul contrapunctic dintre absurd şi real, dintre grotesc şi tragic, dintre idee şi elementul epic, folosindu-le pe rând – ca mijloc, nu ca scop în sine. Modalitatea preferată de exprimare a lui Sorin Negru este aceea a parabolei, a îmbrăcării marilor probleme ale existenţei umane într-o haină aparent simplă, dar nu mai puţin înşelătoare pentru un cititor superficial. Personajele sale sunt indivizi de excepţie, analişti lucizi şi ironici ai societăţii în care trăiesc şi care îi respinge tocmai datorită calităţilor lor situate deasupra mediei. Asemenea damnaţilor din proza romanticilor, oamenii lui Sorin Negru sunt nişte neînţeleşi ai timpului de astădată viitor, existenţa lor consumându-se în cercul sufocant al unor structuri sociale de tip distopic. Spre deosebire însă de contrautopia clasică, în genul celei practicate de Huxley sau Orwell, în povestirile tânărului autor sibian Omul (scris cu „O” mare) are întotdeauna o şansă de a se salva, de a-şi regăsi demnitatea şi statutul de fiinţă superioară, înzestrată cu raţiune. În schiţa Trei zile de repaos, de pildă, personajul central, generic numit Reparatorul, se va salva de la moartea psihică lentă datorată inactivităţii forţate, la care este condamnat de conducerea unei societăţi totalitare situate în viitor, prin asumarea responsabilităţii sociale, prin tentativa de a trezi la viaţă conştiinţa semenilor săi. Are loc o răsturnare de valori, o inversare a sensurilor până acum bine stabilite: în societatea respectivă munca – o muncă de sclavi, îndeplinită în mod automat, mecanic – este singura condiţie a supravieţuirii, dar, după, cum lasă să se întrevadă autorul, este în acelaşi timp şi un mijloc de supunere şi exterminare. Reparatorul va reuşi însă, în cele din urmă, să-şi găsească menirea, alegând calea luptei revoluţionare, a sacrificiului de sine în favoarea colectivităţii. La fel, eroul din Bibliotecarii, într-o epocă în care cărţile şi-au pierdut rolul de instrumente ale cunoaşterii, încearcă – într-un final puţin cam forţat totuşi – să redeschidă gustul oamenilor pentru lectură, pentru regăsirea propriei identităţi, a propriei lor condiţii de fiinţe cugetătoare. Mesajele lansate de Sorin Negru sunt clare şi profunde; semnalele sale de alarmă ne pun întotdeauna pe gânduri. Acesta este, de altfel, rostul marii literaturi. Un rost pe care tânărul autor sibian îl ştie foarte bine şi către care tinde – spre cinstea lui – în toate textele pe care le scrie. Mărturisesc cu deosebită plăcere că aştept nerăbdător noi lucrări semnate SORIN NEGRU…

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.2

Un alt autor interesant, remarcat în ultima perioadă, este CONSTANTIN JURCUŢ, din  Arad. Din partea sa am primit două texte scurte, Întâlnire insesizabilă şi Invazia, bine scrise (păcat de unele greşeli de folosire a sensului unor cuvinte, altfel destul de cunoscute), texte care din punct de vedere al genului S.F. sunt însă cel puţin ciudate. Desigur, autorul încearcă să aducă ceva nou, numai că… nu prea reuşeşte. Ideile sale, când nu sunt nebuloase, iau calea viziunilor onirice, îndepărtându-se până şi de noţiunea clasică de fantastic. În final, rezultatul este un conglomerat de tip suprarealist, în genul unor Dali sau De Chirico, fără a avea însă profunzimea şi amploarea viziunii acestora din urmă. Comparaţia cu marii artişti ai artei suprarealiste poate părea forţată, dar în ceea ce mă priveşte consider că o asemenea modalitate de lucru este binevenită atunci când încercăm să abordăm un anumit curent artistic distinct. Căci, pentru a putea discerne căile originale de drumurile prea bătute, în artă ca şi în oricare alt domeniu al activităţii umane, este necesar să cunoaştem foarte bine tot ce s-a făcut în acel domeniu până la noi. Abia după aceea putem încerca să inovăm, să abordăm puncte de vedere noi, să creăm în adevăratul sens al cuvântului. Referirea la „vârfuri” rămâne însă, întotdeauna, un „rău” necesar, o condiţie sine qua non a progresului. În caz contrar, suntem condamnaţi la stagnare, la mimetism, la kitsch.

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.3

Revenind acum la lucrările lui Constantin Jurcuţ, mai interesantă mi se pare a fi Invazia – text în manieră experimentală, colaj de trei fragmente din care doar primul şi ultimul pot forma un ansamblu coerent. Scriitura, aşa cum aminteam, este bună, firească, pe alocuri poate prea intelectualizată, dar ăsta nu e un defect, ci doar o problemă de gust. Oricum, în clipa în care CONSTANTIN JURCUŢ  îşi va găsi propria-i turaţie şi un stil propriu de a scrie, sunt convins că talentul său va izbucni pe deplin. Până atunci, rămâne un nume de urmărit…

Ultimul corespondent căruia aş vrea să-i răspund astăzi este MIHAI G. MIHAI din Brăila. Dintre schiţele sale, intitulate Evadarea şi M-a zărit copacul, mult mai interesantă este cea de-a doua, în care un om a cărui meserie (tâmplăria) a dispărut de mult din pricina robotizării încearcă să obţină o bucată de lemn dintr-un copac, în ideea de a o sculpta şi de a o vinde – aceasta fiind, în condiţiile povestirii, singura alternativă prin care eroul îşi poate întreţine familia, după o lungă perioadă de şomaj şi inadaptare. Textul e înduioşător, pe alocuri devine chiar patetic, dar nu în exces, ritmul este bun, suspansul de asemenea… Scriitura însă e în mare suferinţă, multele greşeli de exprimare şi erori de folosire a cuvintelor punându-şi amprenta, în mod nedorit, asupra impresiei generale lăsate de povestire. Se impune deci o rapidă re-lecturare a manualului de „Gramatică a limbii române”, în caz contrar şansele de progres sunt nule.

"Steaua Polară" - 27.07.1986, pag.4

Închei poşta radiocenaclului de astăzi, mulţumindu-vă pentru atenţie, la revedere, peste două săptămâni! »

******

Cum spuneam şi cu alt prilej , cu excepţia celor care făceau parte din fandomul pe-atunci organizat sub “aripa binevoitoare” a Uniunii Tineretului Comunist, n-am avut ocazia să cunosc personal pe nici unul dintre corespondenţii rubricii “Steaua Polară”. De aceea, m-am bucurat de la distanţă de succesele lor de peste ani, aşa cum am făcut şi în cazul lui SORIN NEGRU, autor al unui volum de povestiri extrem de original şi de profund, după opinia mea, apărut în 1997, la Editura Clusium din Cluj-Napoca. Iată mai jos coperta:

1997-Negru, Sorin - DESPRE EXOD SAU DESPRE CE SE ÎNTÂMPLĂ (Ed. Clusium - Cluj-Napoca)

Neştiind înfăţişarea autorului, nu am riscat să iau de pe net vreo poză care să fie de fapt a altcuiva, deşi mi-ar fi plăcut să văd cum arată acum unul dintre cei mai promiţători scriitori descoperiţi de mine la Radiocenaclul “Steaua Polară”. Nu ştiu, de asemenea, nici dacă a mai scris altceva decât volumul menţionat, dar poate că se va nimeri vreodată pe acest blog şi îmi va da un semn, eventual sub forma unui un e-mail.  Mărturisesc deschis că mi-ar face mare plăcere…

Până data viitoare, rămâneţi cu bine!

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (2) – Poşta din 02.07.1986

În cel de-al doilea episod al serialului dedicat rubricii Radiocenaclul “Steaua Polară”, pe care am susţinut-o în emisiunea EXPLORATORII LUMII DE MÂINE între 1986-1989, veţi avea ocazia să cunoaşteţi nume devenite importante mai târziu pentru ficţiunea speculativă românească. Nu vă spun acum nimic în plus, voi reveni după ce veţi citi transcrierea comentariului făcut pe data de 2 iulie 1986. (Pentru cei sceptici, există în cuprinsul textului şi scanările paginilor olografe originale de la vremea respectivă. Asta ca să nu spună cineva că am găsit o nouă găselniţă publicitară! Deşi, sincer să fiu, nu cred c-am avea nevoie vreodată de aşa ceva…)

Citiţi deci

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” – Poşta ediţiei din 02.07.1986

«Aş începe poşta emisiunii de astăzi cu o constatare: dacă în urmă cu două săptămâni textele analizate erau departe de cerinţele literaturii (şi ale literaturii S.F., în special), iată că în ultimele zile am primit o serie de scrisori care au mai „salvat” – ca să spunem aşa – „onoarea” radiocenacliştilor, propunându-ne spre lectură un număr destul de mare de lucrări interesante, unele chiar foarte bune.

"Steaua Polară" 02.07.1986 - Pag.1

Între acestea se remarcă cele trimise de SERGIU SOMEŞAN din Codlea, jud. Braşov, SORIN NEGRU din Sibiu, CONSTANTIN JURCUŢ din  Arad şi MARTIN BARTALIS din Timişoara. Aceşti patru autori (dintre care primii doi sunt cunoştinţe mai vechi ale emisiunii noastre) ies în evidenţă printr-o cunoaştere suficient de bună a domeniului literar pe care îl abordează, în speţă anticipaţia tehnico-ştiinţifică, dovedind de asemenea talent şi inventivitate, uneori chiar profunzime – ceea ce nu poate fi decât îmbucurător.

Cele mai reuşite mi se par a fi lucrările lui SERGIU SOMEŞAN. O cască albă şi un copil în ploaie, precum şi Şansa noastră s-a numit Adam sunt texte mature, cu o scriitură elaborată şi idei interesante, lăsând să se întrevadă un autor de viitor, cu perspective promiţătoare. Primul text menţionat, având drept temă un îndepărtat război al viitorului, purtat între două armate de androizi ce se disting între ele prin culoarea albă şi culoarea neagră a căştilor purtate de componenţii lor, reuşeşte să zugrăvească un tablou viu al ororilor născute de confruntările militare indiferent de epoca în care au ele loc. În cazul de faţă, „clou”-ul povestirii îl dă destinul umilitor al umanităţii, redusă la stadiul ei cel mai de jos, după o ipotetică înfruntare nucleară: „Oameni nu mai întâlnim deloc. La început, când ieşeam în patrulare, se întâmpla să mai întâlnim câte unul-doi. Erau înfometaţi, zdrenţăroşi şi treceau pe lângă noi fără să-i băgăm în seamă. Uneori, aruncau cu pietre în noi, dar erau prea slăbiţi pentru ca loviturile lor să ne facă vreun rău. Ultima dată când am întâlnit oameni, s-a întâmplat să fie o familie. Erau adunaţi pe lângă un pom, femeia şi cei doi copii stăteau pe vine şi scânceau de foame şi de frig, iar bărbatul încerca să doboare cele două mere sfrijite din vârful pomului, aruncând cu pietre. Văzând că nu reuşeşte, l-a popidit un plâns uscat şi sec. Când ne-a văzut, a început să arunce cu pietre în noi.

- Scârbele dracului, a strigat el furios. Noi vom crăpa şi aştia vor rămâne să cutreiere pământul…

- Taci, taci, s-a ridicat speriată femeia. Taci din gură, să nu-i stârneşti!

Am trecut nepăsători, ca şi altădată, mai departe. Puteau spune orice, vorbele lor nu ne deranjau. Noi eram programaţi numai să-i nimicim pe cei ce purtau cască albă.”

"Steaua Polară" 02.07.1986 - Pag.2

Această implacabilă şi absurdă programare va genera de altfel şi deznodământul, când unul dintre androizii-cercetaşi va împuşca din greaşeală un om ce purta o cască având culoarea armatei adverse. În acest punct, schiţa atinge momentul culminant, iar simbolurile devin tot mai ample şi mai profunde, dând universului înfăţişat naturaleţe şi pregnanţă. Atitudinea autorului faţă de problemele păcii şi războiului, condamnarea firească a acestuia din urmă, nu prin lamentaţie, ci prin notaţia seacă, indirectă, răzbat şi mai bine în finalul povestirii, în care Sergiu Someşan îşi arată cel mai bine măsura talentului.

Cel de-al doilea text al lui Sergiu Someşan este, spre deosebire de primul, unul umoristic. Adam B., prototip al eroului ghinionist, filosof de ocazie, dar nu mai puţin simpatic, întâlneşte într-o seară, într-unul dintre parcurile oraşului în care locuieşte, o navă extraterestră al cărei echipaj este în căutare de energie. Şi o găseşte, sub forma energiei degajate de… râsul uman! Această premiză, o dată lansată de autor, oferă prilejul unei subtile şi fine ironii vizavi de natura umană şi de laturile ei negative, aducându-ne dinainte un tablou – în mic, al societăţii umane, în general. O societate care a uitat valoarea terapeutică a râsului, preocupată cum este de micile ei ambiţii deşarte, lipsite de importanţă din punct de vedere social. Urmând exemplul lui Frederic Brown, din schiţa Un om exemplar, publicată şi în româneşte, în Almanahul „Ştiinţă şi tehnică” 1982, Sergiu Someşan îl învesteşte pe Adam B. cu statutul de salvator al omenirii, într-un final care, deşi ironic, este mai degrabă trist: „Tehnicianul apropie sonda aparatului de măsură de Adam şi acesta scoase un hohot anemic de râs.

- Opreşte, opreşte! sări în sus, alarmat, tehnicianul.

- Ce s-a întâmplat? se apropie şeful de el.

- Extraordinar, făcu acesta, aşa ceva nu am mai pomenit. Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde, pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare.

Privind înspăimântat spre Adam, îl trase pe şef puţin mai într-o parte şi-i spuse:

- Rugaţi-l să nu mai râdă până plecăm, altfel nu mai decolăm niciodată de aici.

Şeful se scărpină încurcat în cap, gest absolut asemănător cu al pământenilor aflaţi în aceeaşi situaţie (…).

- Ascultă, se dădu el aproape de Adam, fă un efort şi nu mai râde până plecăm noi!

(…) Adam îşi reveni numai după ce nava extraterestră se pierduse undeva, printre stele:

- La revedere, şopti el trist, în urma lor.

"Steaua Polară" 02.07.1986 - Pag.3

Sunt sigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a acţionat, învinuindu-l că din pricina unor motive personale a ratat contactul cu o civilizaţie extraterestră. Nu ştiu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-şi petreacă restul zilelor undeva, prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închişi într-o cameră unde să li se proiecteze zi şi noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune.”

Grotescul, umorul negru împins uneori până la absurd, ca şi înlănţuirea uneori aberantă de false situaţii-limită sunt procedee pe care Sergiu Someşan le stăpâneşte cu destulă dezinvoltură, dându-ne certitudinea unui autor lipsit de complexe, matur şi cu o bună pregătire literară. Mărturisesc că sunt curios să-i urmăresc evoluţia în continuare, dându-i totodată şi un sfat: mai multă atenţie la scriitura în sine. Nu de alta, dar aşa cum spuneam şi în emisiunea trecută, un autor de texte literare trebuie să cunoască la perfecţie structurile gramaticale şi regulile de ortografie ale limbii în care se exprimă, în caz contrar rezultatul muncii sale va fi din start lipsit de valoare.

În încheiere, cu promisiunea că peste două săptămâni voi reveni la ceilalţi trei autori menţionaţi, câteva răspunsuri pe scurt:

"Steaua Polară" 02.07.1986 - Pag.4

- ILEANA VASILESCU. Am primit lucrările tale, dar nu le voi lua în considerare decât în momentul în care îmi vei trimite toate datele în ceea ce te priveşte.

- POPA ADRIAN (Bucureşti). Dintre textele trimise, S.T. – Călători în spaţiu-timp s-a „salvat”. Celelalte însă nu au rezistat analizei. Mai trimite!

- ASLAN FORTUNA (Baia Mare), GUMINSKI TRAIAN, jr. (Rm. Vâlcea), STÎNGU FLORIN (Piatra Neamţ). Din ceea ce am citit, o singură concluzie: sunteţi abia la început de drum. Răspunsul este deci: deocamdată, nu!

La revedere!»

*****

Asta este ceea ce s-a spus în emisiune, în iulie 1986…

La un an distanţă, în 1987, SERGIU SOMEŞAN lua Premiul I la concursul organizat de Clubul “Helion” şi de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile (să vezi şi să nu crezi!) O cască albă şi un copil în ploaie, respectiv Şansa noastră s-a numit Adam!!! Să mai spună cineva că nu sunt bun de scouter…

Restul n-a mai depins decât de autor, ca de obicei. Aşa cum răspunsul primit de mine cândva, la “Poşta redacţiei” din celebra Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice, mi-a determinat viitorul, aşa îmi place  să cred că cele citite mai sus au avut contribuţia lor la devenirea scriitorului Sergiu Someşan. Nu-mi aduc aminte să ne fi întâlnit vreodată faţă în faţă, nici să fi corespondat în vreun fel sau altul, dar poate că memoria mea nu mai e ce-a fost. Cu siguranţă pot însă confirma că la un moment dat am primit – prin intermediari – una sau două cărţi cu autograf, purtând semnătura Sergiu Someşan. Una sau două dintre multele pe care le puteţi vedea mai jos:

Cărţi de Sergiu Someşan (2000-2003)

Cărţi de Sergiu Someşan (2004)

Cărţi Sergiu Someşan (2007-2010)

N-am să insist mai mult de-atât, căci nu este cazul. Sergiu Someşan – după opinia mea – ar fi devenit scriitor indiferent cui ar fi trimis primele lui încercări şi indiferent de răspunsul primit. Şi asta pentru că are în el chemarea,  apetitul pentru literatură şi în special pentru fantastic. Desigur, mi-ar fi plăcut ca volumele sale să conţină numai lucrări inedite şi nu reluări care să umple materialul pentru o carte nouă, uneori în proporţie de aproape 50% – dar asta e o altă poveste, fiecare procedează cum vrea, atunci când e vorba de promovarea propriilor cărţi (Rodica Bretin a practicat sistemul ăsta în anii ’90 cu mare succes şi nimeni n-a comentat, aşa că de ce i-am acuza pe alţii pentru folosirea procedeului respectiv?)

Evident, fanii săi aşteaptă şi romanul care să-l confirme definitiv ca autor de succes, după cum se poate vedea şi din comentariile de pe blogul personal. În plus, “maestrul” – cum a ajuns să fie alintat de către admiratori – a publicat prin 2006 un Ghid al scriitorului de SF, cu ale cărui concluzii sunt – în mare parte – de acord chiar şi acum, la cinci ani distanţă, căci ne aflăm (să nu uităm) în eterna şi fascinanta Românie unde nimic nu s-a schimbat, nu se schimbă şi nu se va schimba vreodată (de la daci şi, din nefericire, şi de la romani!) încoace.

Îmi pare rău că – din 2007 începând – n-am mai avut ocazia să citesc nimic nou scris de Sergiu Someşan. Mi-ar fi plăcut, pe cuvânt! Dar, cine ştie… Dacă-i veţi citi biografia de pe blog, vă veţi da seama că acest om este capabil de multe, multe surprize. A, dar am uitat să vă arăt şi o poză de-a lui, una “cu ştaif”, cum se spune. Iat-o, şi la revedere!

Sergiu Someşan

FILE DE ISTORIE: RADIOCENACLUL “STEAUA POLARĂ” (1) – Poşta din 18.06.1986

Încep astăzi un serial care pentru mine are o rezonanţă aparte…  Este vorba despre transcrierile pe hârtie ale unor materiale pe care le-am difuzat în emisiunea Exploratorii lumii de mâine pe vremea când eram doar colaborator, în cadrul a două rubrici relativ permanente (adică la interval de două săptămâni, mai exact), care s-au numit Radiocenaclul “Steaua polară” şi, respectiv, “Uzina de vise”. Cel de-al doilea a fost “reînviat” ceva mai de mult în cadrul revistei “Galileo Online” şi faptul că în prezent este “suspendat” nu înseamnă că nu-l voi mai continua într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat – fie în acelaşi loc, fie la mine pe blog, nimic nu este încă sigur. Deocamdată însă vreau să mă ocup de primul titlu anunţat, care mi se pare mult mai important şi pentru mine, şi pentru SF-ul românesc.

Când Dan Ursuleanu, pe atunci redactorul “legendar” al emisiunii pe care o ascultam încă de la începuturi, când se numea Radiobiblioteca SF (cea mai veche ediţie găsită de mine în arhivele Radioului Naţional fiind cea din 27 ianuarie 1982), mi-a propus să preiau această rubrică extrem de prestigioasă, am rămas mut de uimire. Nu de alta, dar înaintea mea se ocupaseră de acelaşi lucru nume precum Adrian Rogoz, Victor Bîrlădeanu, Romulus Bărbulescu, Alexandru Mironov (nu mai ştiu ordinea exactă, aşa că-i rog pe cei aflaţi încă în viaţă să nu se supere!), poate şi alţii, de care nu-mi aduc aminte acum, dar pe care vom încerca să-i aflăm în 2012, când EXPLORATORII LUMII DE MÂINE VA ÎMPLINI 30 DE ANI DE EXISTENŢĂ APROAPE NEÎNTRERUPTĂ!!!, devenind astfel una dintre cele mai longevive emisiuni din repertoriul Societăţii Române de Radiodifuziune,  de la înfiinţarea acestei instituţii şi până în prezent. Nu voi insista asupra acestui subiect, pe care vom avea timp să-l dezbatem pe tot parcursul lui 2012, în ediţii speciale la care am început să lucrăm încă de pe acum.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că odată acceptată această provocare, am încercat să fac în aşa fel încât analizele mele să fie nu numai la obiect, ci şi cât se poate de serioase. Epoca era una tulbure, guvernată de cenzură, limitări ideologice, clişee de gândire uneori absurde de-a binelea, laşităţi, trădări şi retractări, turnătorii de tot felul (şi nu vă gândiţi la cele din industrie!), favoruri sexuale cerute sau oferite pentru apariţia unor cărţi (planurile editoriale fiind foarte restrânse iar numărul de “pretendenţi” mult mai mare!) – într-un cuvânt, pentru începători situaţia putea fi caracterizată drept “nasoală”. În două cuvinte: “de rahat”. În mai multe cuvinte: ” poţi să ai tu talentul talentului, aici jocurile se fac altfel”.

De aceea, locuri precum “cenaclurile de anticipaţie tehnico-ştiinţifică” (aşa cum se numeau ele în ultimii ani ai epocii comuniste) sau “poşta redacţiei”, pe la diverse reviste literare (şi erau destule pe vremea aceea, când principiul competitivităţii economice nu conta!), ori chiar poşta vreunui “radiocenaclu” (eu îl ştiu pe cel destinat SF-ului, dar poate c-or fi existat şi pentru mainstream, asta s-o spună alţii mai îndreptăţiţi decât mine) erau locuri unde puteai să-ţi testezi capacităţile literare fără a întâmpina vreun refuz jenant, dictat doar din prejudecata că scriitorii sunt născuţi, nu făcuţi (deşi, la câte “şcoli de literatură” au existat în anii comunismului, cred că situaţia a stat mai degrabă invers!). Sigur, puteai fi refuzat, dar măcar ţi se spunea de ce. Ceea ce era un lucru important, pentru că ştiai la ce mai ai de lucrat şi unde erai “aproape” stăpân pe tine, deci cu şanse pentru viitor. N-aş vrea să mă pierd însă în generalităţi…

De aceea, când mi s-a oferit şansa de a face eu însumi o poştă a redacţiei la Exploratorii lumii de mâine am acceptat fără să ezit. Şi iată ce-a ieşit, de-a lungul a trei ani (1986-1989). Plus-minus, pentru că în acest moment caietul cu transcriptul tuturor ediţiilor se află la prietenul Bebe Librar, de la care am reuşit cu greu să “smulg” primele patru capitole, ca să încep acest serial. Aşa “e” unii, vor să aibă tot despre SF-ul românesc! Glumesc, bineînţeles, pentru că jumătate din startul acestei iniţiative i se datorează (eu am avut ideea, el mi-a dat imboldul final!). Îi mulţumesc şi pe această cale.

Iar ca să nu credeţi că tot ceea ce urmează este o chestie inventată în zilele noastre, pentru publicitate, plecând de la principiul “verba volant” şi că cine ar mai putea verifica adevărul unor spuse de acum 25 de ani, am  să includ în fiecare articol scanările paginilor scrise de mână (ce minunăţie, nu-i aşa?, pe vremea aceea nu numai că nu existau computere, dar şi maşinile de scris erau “rara avis” şi se puteau cumpăra numai cu acordul Ministerului de Interne şi sub supravegherea miliţiei!). Veţi putea vedea astfel că n-am modificat nimic din textul acelor materiale radiofonice. Sigur, există şi unele mici excepţii legate de sistemul grafic actual, de unele erori ale tinereţii în perceperea limbii române, de norme care atunci erau în vigoare şi acum nu mai sunt, de faptul că unele fraze au fost scrise atunci la repezeală, sub presiunea termenelor de predare, iar acum mi s-a părut normal să le îndrept, dar – în general – nu e vorba de nimic important care să altereze fondul materialului.

Nu sunt adeptul spoilerelor de nici un fel, dar trebuie să vă atrag atenţia că în serialul ce urmează veţi avea unele surprize de proporţii în ceea ce priveşte evoluţia unor nume măcar importante din SF-ul românesc. Unele au trecut testul timpului, altele nu. Dar ce să-i faci, aşa e viaţa…

Vă doresc lectură plăcută!

RADIOCENACLUL „STEAUA POLARĂ” – Poşta ediţiei din 18.06.1986

 « Dragi prieteni, bine v-am găsit! Începând cu emisiunea de astăzi, îmi revine plăcuta misiune de a răspunde scrisorilor primite în cadrul rubricii noastre de radiocenaclu, „Steaua Polară”, prilej cu care voi încerca să vă ajut în descifrarea cât mai multor taine ale acestui gen literar pasionant care este literatura S.F.

"Steaua Polară" 18.06.1986 - Pag.1

Pentru început însă, aş vrea să vă reamintesc regulile de „funcţionare” (ca să spunem aşa) ale radiocenaclului nostru: 1) condiţia luării în discuţie a unui autor este de a trimite minimum două texte; 2) textele nu trebuie să depăşească 15-20 de pagini dactilografiate la două rânduri, iar în cazul când sunt scrise de mână scrisul trebuie să fie clar şi citeţ, în nici un caz în creion; 3) sugestiile şi observaţiile, precum şi răspunsurile la textele lansate în celelalte rubrici ale emisiunii „Exploratorii lumii de mâine” vor fi transmise separat, prin alte scrisori, redactorului Dan Ursuleanu, care vă va răspunde în timp util; 4) în sfârşit, autorii sunt rugaţi să indice în mod clar, în cuprinsul scrisorilor lor, numele, vârsta, adresa şi ocupaţia actuale, eventual pseudonimul sub care vor să li se răspundă; aceasta pentru a facilita atât urmărirea autorilor talentaţi, cât şi pentru a putea primi eventualele observaţii scrise din partea redacţiei. V-aş ruga foarte mult să respectaţi întocmai aceste reguli, în caz contrar mă voi vedea pus în imposibilitatea de a răspunde la timp scrisorilor voastre.

Şi-acum, primele răspunsuri…

"Steaua Polară" 18.06.1986 - Pag.2

PETROŞANU OANA – cls. a IX-a, Liceul de informatică Iaşi, ca şi GĂMBĂŞANU DUMITRU – electromecanic în cadrul Trustului IAS Râmnicu-Vâlcea ne-au trimis spre lectură poezii. Aş vrea să fac aici o precizare, utilă şi pentru ceilalţi ascultători: toţi specialiştii S.F.-ului sunt de acord că forma preponderentă de exprimare literară a genului este proza. S.F.-ul este prin excelenţă un gen în proză, eventualele incursiuni în domeniul poeziei sau teatrului fiind accidentale şi, de obicei, nu prea rodnice. Câte poezii celebre, de S.F., cunoaşteţi? În schimb, cred că oricare dintre voi poate enumera, pe nerăsuflate, cel puţin o duzină de cărţi de proză aparţinând aceluiaşi gen, cunoscute de-acum în întreaga lume. Aşa stând lucrurile, poeziile trimise de cei doi corespondenţi ai noştri, deşi conţin elemente de recuzită ştiinţifico-fantastică, nu aparţin totuşi S.F.-ului. Dar chiar dacă le-am judeca din punctul de vedere al literaturii generale, ele nu s-ar ridica la un nivel prea înalt, fie şi datorită faptului că sunt pline de greşeli de ortografie şi de gramatică – lucru inadmisibil în cazul cuiva care vrea să scrie literatură. Ba aş putea chiar spune că prima condiţie a scriitorului este de a cunoaşte la perfecţie limba în care scrie. Abia după aceea urmează restul. Oricum, aşteptăm noi încercări, în proză, ale celor doi autori menţionaţi.

Un grup masiv de corespondenţi, printre care CÂMPAN MARIAN FLORIN – cls. a IX-a, Liceul de matematică-fizică „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, SERGIU SOMEŞAN din Codlea, jud. Braşov, şi alţii, ne-au trimis texte pe tema „războiului stelelor” sau a confruntărilor militare dintr-un îndepărtat viitor distopic. Din păcate, cu excepţia celor doi autori menţionaţi, ceilalţi nu reuşesc să iasă din condiţia modestă a temei ca atare. Textele rămân schematice, nu au nici o miză reală, în afara confruntărilor armate nemaiexistând nimic de reţinut. De altfel, o dată cu apariţia antologiei „Avertisment pentru liniştea planetei”  la Ed. Albatros şi cu difuzarea seriei de filme „Războiul stelelor” se constată la tinerii şi foarte tinerii autori o proliferare a textelor pe această temă. Tratarea este însă mimetică, prea puţin personală; lipsită de scopuri majore şi de finalitate, o astfel de tentativă nu poate conduce decât la emfatic şi grandilocvent, la fraze nefireşti şi de un retorism supărător, de genul celor ce urmează, extrase din povestirea Pe lungimea de undă de 21 cm, aparţinând AVĂDANEI V. VIOLETA din Braşov:

"Steaua Polară" 18.06.1986 - Pag.3

„- Aici Dispeceratul Galactic Central! Transmitem un salut călduros civilizaţiei Terrei.

- Vă mulţumim…

- Conducerea Superioară doreşte să afle veşti noi de pe planetă.

- La noi e linişte şi pace. Pe Terra nu mai e război. Acest cuvânt este foarte rar rostit. Ba, chiar a dispărut şi din dicţionare. Toate armele au dispărut cu desăvârşire. Bombele au fost dezamorsate şi anihilate.  Rachetele, armele atomice şi nucleare, însăşi (sic!) Războiul luat în ansamblu au rămas un vis. Un vis urât, negru, ca un coşmar. Oamenii au învăţat că Înţelegerea şi Pacea înseamnă totul pentru liniştea planetei. Cerul senin al Terrei este survolat numai de porumbei. Datorită înţelegerii şi colaborării între toate popoarele planetei, civilizaţia noastră a atins pragul II de dezvoltare. (…) Ştiţi, în mileniul trecut, cam pe la sfârşitul secolului XX, s-a transmis de la noi un S.O.S. Planeta noastră risca să devină o Terrashimă. Dar intervenţia dvs. a fost promptă… Şi vă suntem recunoscători… Pământul nostru respiră viaţă…

- Mă bucură mult această transformare a Terrei într-o planetă a păcii. Cu cine am onoarea? întrebă Madril.” Madril, dacă nu ştiaţi, este un extraterestru inteligent, însărcinat – el singur – cu supravegherea destinului întregii omeniri! Şi, după cum se vede, perfect cunoscător al regulilor şi etichetei de pe Pământ!

"Steaua Polară" 18.06.1986 - Pag.4

Nici celălalt text, cu temă asemănătoare, trimis de corespondenta noastră din Braşov, text intitulat Frontiera din Vest, nu face faţă cerinţelor impuse de adevărata literatură. Războiului izbucnit între „albaştri” şi „verzi” autoarea îi pune capăt printr-o soluţie puţin inspirată, puerilă şi în conţinut, şi în forma de abordare: o uriaşă navă cosmică aterizează între liniile celor două armate şi o  mulţime de copii îmbrăcaţi în alb se revarsă din ea. Care este scopul lor? Iată-l, în viziunea autoarei: „O fetiţă cu părul blond, numai inele şi ochi ca azurul se îndreptă sfioasă spre generalul Saldryn, iar un băiat alergă zburdalnic, zâmbind larg, la generalul Rankas. Copiii purtau pe umăr un porumbel alb, iar în mâini o crenguţă de măslin şi un buchet de flori pe care le oferiră celor doi comandanţi. Acest gest nevinovat şi gingaş, precum şi prezenţa copiilor în acest spaţiu al morţii, făcu să izvorască din ochii soldaţilor boabe de lacrimi. Cei doi generali rămaseră profund impresionaţi, simţind cum ura şi setea de luptă se scurg lent în spaţiul unui timp fără întoarcere, lăsând locul unui sentiment de fraternitate indestructibil. Atunci, mii de porumbei de un alb imaculat îşi luară zborul din navă şi invadară spaţiul de deasupra, aşezându-se pe capetele şi umerii soldaţilor, lovind îndărătnici cu ciocurile armele. Înţeleseră. Aruncară armele şi echipamentul anex (sic!) care formă un adevărat munte al Distrugerii. Mulţi, foarte mulţi copii ieşiră din astronavă şi fiecare soldat primi buchetul Păcii. „Verzii” şi „albaştrii” se îmbrăţişau scuturaţi de hohote de plâns. Gata. Războiul se sfârşise pentru totdeauna.” Oare chiar aşa de simplu să fie totul, dragă Violeta? În tot cazul, de la cele de mai sus până la literatură este o cale de ani-lumină. Mai încearcă totuşi, după ce te maturizezi. Există, pe alocuri, pasaje care mă fac să cred că talent ai.

În finalul ediţiei de astăzi a radiocenaclului nostru, câteva răspunsuri pe scurt:

"Steaua Polară" 18.06.1986 - Pag.5

- ALINA LOREDANA (Braşov) şi EUGEN B. (Dej). Vă vom lua scrisorile în considerare după ce ne veţi trimite datele complete privind adresă, nume, vârstă, ocupaţie.

- CÂMPAN MARIAN FLORIN (Constanţa), ENE OVIDIU (Braşov), DAN STARCU (Bucureşti), CRISTIAN LISANDRU (Bucureşti). Pentru ca să-mi pot face o idee completă despre posibilităţile voastre, aştept noi texte, în condiţiile expuse la început.

- ZGĂVÂRDICI ALEX CRISTIAN (Buzău), RUSU RAFAEL LEONARDO (Lugoj), PAŞOLEA ADRIAN (Hunedoara), DONEA MATEI (Oţelul Roşu). Textele trimise nu ne permit să tragem vreo concluzie asupra şanselor pe care le aveţi în domeniul literaturii.

- CENACLUL „JULES VERNE” (Ploieşti). Am primit textele voastre şi le voi răspunde într-o emisiune viitoare.

În încheiere, vă spun la revedere, peste două săptămâni! »

Atât pentru acum… Alte amănunte vi le voi da pe parcursul serialului. Deocamdată, sunt interesat să ştiu ce gândiţi despre această iniţiativă şi dacă voi consideraţi că va fi utilă pentru o viitoare istorie extinsă a SF-ului românesc. Eu aşa sper… Veţi vedea în viitor de ce.