EDITURA „NEMIRA”: DOUĂ DECENII DE SCIENCE FICTION (1992-2012) !!!

Pentru că această lună aprilie este prilej de multiple sărbători – atât religioase, cât și personale, pentru mine și pentru Băbutza SF – îmi face o mare plăcere să-mi reamintesc o parte importantă a vieții mele legată de domeniul editorial și anume aceea în care am colaborat cu Editura NEMIRA, la a cărei colecție de SF, devenită un adevărat brand național (și nu numai!) vreau să cred că am contribuit și eu cât de cât… N-o fac din orgoliu personal neapărat (deși, pînă la urmă, oameni suntem, nu-i așa? ), ci doar pentru a aprecia nivelul atins de o marcă editorială dragă sufletului meu – acum și-ntotdeauna.

Într-adevăr, nu mă gândeam niciodată în acel an de început, 1992, când publicam primul număr din colecția NAUTILUS, Vânătorul de recompense (cu subtitlul Visează androizii oi electrice? - de fapt titlul real al cărții, abandonat atunci în favoarea titlului filmului lui Ridley Scott, Blade Runner, mult mai în vogă și mai cunoscut la momentul respectiv), că proiectul amintit avea să dureze atâția ani și că avea să devină unul favorit pentru fanii genului din România.

1992-Dick, Philip K. - VÂNĂTORUL DE RECOMPENSE (VISEAZĂ ANDROIZII OI ELECTRICE?) (Col. Nautilus, 001) (Ed. Nemira)

O primă serie a colecției a avut peste 160 de numere, la care am pparticipat și eu, în bună măsură. Am tradus (Philip K. Dick și Gérard Klein), am redactat (Dune de Frank Herbert, la prima apariție în românește!!!, de pildă, apoi alte titluri din clasicii anglo-saxoni), am coordonat o serie de titluri îngrijite de alții, am alcătuit liste de apariții fezabile sau proiecte utopice pentru care m-am certat cu editorul și am fost dat afară, după care am fost iertat și rechemat „la muncă” – cu alte cuvinte, am făcut tot ceea ce se putea face pentru ca un vis să prindă contur, să se dezvolte și să dureze. Au fost anii în care la Nemira s-a încercat recuperarea principalelor creații din SF-ul mondial, pentru ca cititorul român să știe ce pierduse în anii socialismului victorios și ai „literaturii de anticipație tehnico-științifice” – aberația lingvistică pe care regimul de atunci încerca s-o impună în locul clasicei noțiuni de science fiction. S-a publicat mult, repede, din diverse arii lingvistice (inclusiv din literatura franceză, italiană, poloneză, rusă sau română, lucru devenit rara avis în zilele noastre!), câteodată fără prea multă atenție la calitatea traducerii sau a prezentării grafice, dar întotdeauna cu suflet, cu mult suflet. Și asta este – cred eu – cheia succesului acestei colecții: dedicarea, pasiunea cu care realizatorii săi au tratat fiecare apariție ca și cum ar fi fost un copil de suflet imposibil de înlocuit.

După 2005, Nautilus-ul s-a rebranduit și și-a schimbat oarecum orientarea, devenind o colecție mult mai adecvată spiritului vremii, cu o prezentare grafică modernă și apariții editoriale din ce în ce mai apropiate de termenul primei publicări în limba originală. Prietenul Mihai Dan Pavelescu a făcut o muncă excelentă și a oferit cititorilor autohtoni titluri și serii de excepție, dintre care vă voi prezenta și eu unele, în săptămânile ce vor urma, în cadrul serialului FASCINAȚIA „NEMIRA”,  început deja acum câteva zile, cu seria Jocurile foamei de Suzanne Collins.

Până atunci, vă invit să vă delectați cu copertele cele mai frumoase pe care le-am văzut eu vreodată la o serie de cărți de SF publicate în românește și anume reeditarea volumelor din saga Dune de Frank Herbert…

La 20 de ani de la publicarea primei cărți de science fiction din portofoliul său, nu pot decât să urez Editurii NEMIRA succes și la cât mai multe titluri de valoare, care să-i atragă (și să-i păstreze) pe cititori la fel de fideli ca și până acum. În plus, sunt convins că toți aceia care au contribuit – într-un fel sau altul – la acest proiect admirabil merită pe deplin respectul nostru. De aceea, recunoscându-le efortul, să le urăm tuturor la mulți ani!

GO, NEMIRA, GO!!!

VIITORUL, AȘA CUM A FOST (Serie nouă, ep.1): ”ÎNVĂȚAȚI, ÎNVĂȚAȚI, ÎNVĂȚAȚI!” A ZIS TOVARĂȘUL LENIN. SAU O FI FOST WELLS?!

Am spus întotdeauna că niciodată nu e prea târziu, atunci când e vorba să înveți. Nu mă refer la cei 8/12/16-17 ani de școală pe care-i face toată lumea, la vremea și la vârsta potrivită, fiindcă atunci acest lucru este unul așteptat și în nici un caz de mirare. Mă refer la adulții  care se duc să-și dea bacalaureatul după 50 de ani (sau mai bine) ori la moșuleții care – pe undeva, pe la 75 de ani – descoperă brusc faptul că trebuie neapărat să absolve facultatea pentru care n-au avut timp (sau chef) la tinerețe, dar fără de care nu-și pot considera viața împlinită, oricum s-ar fi desfășurat ea până atunci. De ce fac așa ceva? Deși pare un mister, nu e. Acești oameni sunt cei pe care-i admir cel mai mult (asta nu înseamnă că-i și aprob în toate cazurile!), pentru simplul fapt că au acel caracter aventuros pe care mi-ar plăcea să-l am și eu la vremea senectuții – asta, evident, dacă mă vor ține curelele, ceea ce nu cred că se va întâmpla. Ca să terminăm cu vorbăria, niciodată nu e prea târziu, atunci cînd e vorba să înveți… Cum, am mai spus o dată chestia asta? Nasol! Credeam c-am scăpat de clișee încă de când am început să scriu  pe blog. Mai devreme, nu știu, că eu am făcut școala ”pe vremuri” – adică atunci când chiar se făcea.  Ceea ce azi ”nu se pune”! Păcat! Dar așa sunt vremurile de-acum…

Una peste alta, mă întorc iarăși la persoana mea.

1976-Moshul SF, student la ASE, în vacanța de iarnă a anului 2

Am fumat aproape 24 de ani. Într-o bună-zi, am considerat că ajunge și am spus ”nu”. Învățasem din experiențele celor apropiați mie cât de dăunător poate fi acest obicei. M-am lăsat dintr-odată, fără efort, ca și cum toată viața mi-aș fi dorit să se întâmple una ca asta. Lucru ciudat, dacă stai să te gândești că mă apucasem de toată tărășenia de bunăvoie și nesilit de nimeni – dacă nu punem la socoteală faptul că doream (la momentul ”debutului”) să iau ochii unei parașute din complexul Regie, specializate în recrutarea de tineri studenți din anul întâi. Dar a trecut și asta… Acum, la 11 ani de la momentul respectiv (al lăsării de fumat, nu al despărțirii de parașută, cred că ați înțeles!), dacă stau și fac un simplu calcul economic, îmi dau seama că am fumat vreo două case și aproape trei mașini (și nici măcar dintre cele mai rele!). Așa a fost să fie, ar zice unii. Oare? zic eu. Dacă n-aș fi fost atât de căpos și aș fi acceptat că niciodată nu e prea târziu… bla, bla, bla… (știți restul clișeului, n-o să mai insist, că nu e de bonton sau cool – cum doriți, în funcție de epocă), probabil că acum viața mea ar fi fost diferită – nu știu cu cât, dar în mod sigur diferită.

Mai departe…

Prin 1990-1991, după o perioadă anterioară destul de lungă în care oscilasem între cariera de scriitor și cea de traducător, grație prietenului Marian Truță am ajuns la Editura NEMIRA unde am început o nouă activitate, aceea de coordonator de colecție. Așa a apărut faimoasa ”Nautilus” – poate cea mai cunoscută colecție de SF est-european din anii ’90 – recompensată cu premiul Eurocon în 1994, dar și revista cu același titlu, care – la vremea publicării celor trei numere realizate de mine – se dorea a fi o replică în miniatură la publicațiile similare din ariile franceză și anglo-saxonă. Succesul a fost garantat în mediile cunoscătorilor, până într-atât încât un ilustru personaj al science fiction-ului românesc al epocii (ajuns într-un post politic important), m-a chemat la Cotroceni ca să-mi interzică să mai scot respectiva publicație, pe motiv că e ”meschină” din punct de vedere al formatului și că oricum ”sunt prea multe reviste pe piață” (referirea făcându-se la CPSF Anticipația, Quasar, Helion și Nautilus). Înghesuială mare, într-adevăr, într-o epocă în care internetul reprezenta doar o poveste SF…  Problema venea din faptul că revista cu pricina nu-mi aparținea, era vorba despre o inițiativă privată pe care nici măcar noul regim – votat atunci  în proporție de 86% – n-o putea anula. Apoi, timpul a trecut, colaborarea mea cu Nemira a devenit (din motive extraliterare) tot mai fluidă, ne-am despărțit și ne-am reîntâlnit de mai multe ori pe parcursul anilor, dar îmi place să cred că am păstrat acel minim respect pe care îl presupune conștientizarea faptului  că fiecare dintre cele două părți a avut ce învăța de la cealaltă. Pentru mine, cel puțin, așa a fost…

Revista Nautilus, nr. 1-3/1992

Au urmat alte edituri, alte colecții, plus eticheta de ”mercenar” – pusă la modul foarte grăbit de o serie de ”prieteni” care la vremea respectivă nu înțelegeau nimic din mersul pieții de carte din România. Astăzi, coordonatorii de colecții în domeniul SF practic nu mai există, iar aceia  (foarte, foarte puțini) care mai profesează se mută de colo-colo în funcție de cererea și oferta din domeniu, așa cum este și normal. Cu siguranță, și de aici este ceva de învățat, pentru cei care vor s-o facă. Pentru restul, oricum nu contează…

Mai departe…

Experiența de cenaclu. O activitate absolut fascinantă, dusă la paroxism de uteciștii epocii Ceaușescu, activitate căzută în desuetudine după 1990 și ajunsă în agonie după 2ooo, dacă ne gândim că în loc de 55-60 de cenacluri și cluburi (cifră raportată prin 1987-1988), mai există în prezent cam 5-6 entități active și numărabile fizic, oricum nu prea bine puse la punct. Constatările mele nu sunt deloc încurajatoare. Pe unde am fost, până acum, la diverse ședințe de cenaclu (sau club), atmosfera s-a dovedit a fi una vetustă, învechită, nepotrivită sub nici o formă epocii multimedia în care trăim. Cândva, Eugen Lovinescu prevestea moartea cenaclurilor. Știa el ce știa, chiar dacă nu era sefist! (VA URMA)

********************************

P.S. : După cum vedeți, am hotărât să reiau pe blogul propriu serialul pe care până acum îl susțineam în revista NAUTILUS. Acolo veți găsi circa 15 episoade dedicate strict literaturii SF din România. Aici veți găsi și altceva. Vă aștept!

CRONICA ILUSTRATĂ A FANDOMULUI ROMÂNESC – Ediția 2012

De mai multe zile, SF-ul românesc este bântuit de o dihonie fără precedent, deși n-ar fi prima dată când dinții, ghearele, colții, șpițurile bine aplicate și scuipăturile virtuale sunt folosite pentru rezolvarea problemelor mai importante, în buna tradiție levanto-bizantino-românească (era să zic valahă, dar n-am vrut să nedreptățesc restul provinciilor, care în ultima vreme s-au dovedit a fi la fel de vinovate!). Una peste alta, cum valul crescut de indignare față de măgăriile unora a depășit gardul fermei grijuliu construit de mine pentru a mă ține la adăpost de porcăriile de zi cu zi, și cum unii au strigat cu disperare că trebuie luată atitudine acum și-aici, că altfel dăm cu toții în primire și habar n-avem de ce, m-am gândit să-mi spun și eu părerea despre evenimentele în curs, așa cum mă pricep (sau nu!).

M-am gândit s-o fac sub forma unei cronici ilustrate, mai apropiate de fabulă și de satiră decât de filmul documentar. Pentru cei lipsiți de simțul umorului, încercarea mea este din start inutilă. Pentru ceilalți… om trăi și-om vedea! Să începem cu




1.- PROLOG:

PROLOG: SF-ul românesc și ”ghetto-ul” lui




2.- CUPRINS:

Juniorii SF către Seniorii SF: ”I Have A Dream...” (Martin Luther King)

Est contra Vest în SF-ul românesc

Fanul SF născut după 1990

Cornel Secu: ”Poftă bună, dimineața, la prânz și seara!”

Clubul Helion, între necesitate și dorință

Cenaclul ”H.G.Wells”, așteptând la cotitură

Pîrligrasul cel însorit, cu ”Victor Anestin” rebranduit

Seresefefeii, ușor nedumeriți de ce cu ROMCON-ul fură țepuiți

Millenniumiștii de oțel

Quasar Iași, redivivus taman când ”trebuitus”

ROMCON 2012 (versiunea Helion): Și cum vă spuneam, dragi copii, notați cu atenție nominalizările pentru Eurocon...

ROMCON 2012 (versiunea SRSFF): Dragi prieteni, am pus osul din greu pentru ca aceste nominalizări...

Cititorul român de SF, ca-n Caragiale: Cetățeni, alegători, public... plus fluturi?

Moshul SF, fața în față cu reacțiunea

Ce-și dorește, de fapt, fandomul românesc, în loc să iasă cu bătaie (dacă se poate, dacă nu...!)




3.- ÎNCHEIEREE:

ÎNCHEIERE: Nu mor caii, când vor câinii! (Nu cumva au greșit ăștia poza?)




4.- MORALA:

MORALA: Oricât de tare te crezi, întotdeauna se va ivi unul mai flămând decât tine!




Cam atât pentru astăzi… Înjurăturile, masa și dansul au loc pe blog, dar și la adresa de pe facebook. Enjoy!!!

MOSHUL SF

ÎNCĂ O LIMITĂ DEPĂȘITĂ: 50.000 DE VIZITE PE BLOGUL „MOSHULSF”!!!

Astăzi, în jurul orelor 11:00, am înregistrat pe ”MoshulSF”  vizita cu numărul 50.000. Cum spuneam și altă dată, având în vedere vârsta de nici 15 luni a blogului, precum și caracterul său mai puțin obișnuit (care-i oferă calitățile unei reviste mai curând decât pe acelea ale unui jurnal personal online!), eu sunt foarte mulțumit de ceea ce-am reușit până acum. Chiar dacă n-am fost întotdeauna silitor, prompt sau punctual la întâlnirea cu voi, dragi prieteni, am încercat să vă ofer de fiecare dată suficiente motive care să vă facă să rămâneți alături de mine, fără senzația că ați pierdut timpul. Dacă obiectivul a fost atins ori nu, doar voi puteți spune…

În ceea ce mă privește, vă mulțumesc din inimă pentru atenția pe care mi-ați acordat-o în această perioadă și vă promit că am să fac tot ce-mi stă în putință ca pe viitor să vă ofer lucruri și mai interesante – în așa fel încât blogul ”MoshulSF” să devină un prieten de nădejde al fiecăruia dintre voi… Altminteri, vă doresc o viață lungă și liniștită, plină de bucurii !

ROMÂNIA SUB ZĂPADĂ: FOCȘANI, FEBRUARIE 2012

Dacă ați crezut că apelul meu către cetățenii Uniunii Europene a fost doar un exercițiu de imagine, v-ați înșelat. Grație Băbutzei SF – care trăiește pe pielea ei, de aproape zece zile, coșmarul alb din zona Vrancei, în calitate de înger păzitor al seniorilor Ghidoveanu – aveți acum o imagine reală, necenzurată, a realității de la fața locului. De fapt, e vorba de o întreagă suită de fotografii, pe care vi le prezint sub genericul NO COMMENT. Nu că nu aș avea ce să spun, dar mi se pare inutil. Pentru că în restul județului situația este mult, mult mai rea… Așa că dacă puteți renunța într-o zi la pachetul de țigări sau la sticla de bere ori la paharul de tărie de dinaintea mesei, pentru a dona acestor oameni loviți de soartă o conservă, o pâine și o sticlă de apă minerală, e foarte bine. Costă tot atât și ați făcut o faptă bună. Dacă nu, nu – asta e!

Iată pozele (© CRISTINA GHIDOVEANU):

LETTRE OUVERTE AUX CITOYENS DE L’UNION EUROPÉENNE

Chers amis,

Bien que pendant les dernières semaines la situation climatique en Europe n’a pas été une des très favorable, j’ose à vous retenir l’attention  en ce qui concerne la réalité de certains régions de la Roumanie que le gouvernement actuel préfère les ”oublier”, parce qu’elles ne sont pas controllés par le parti au pouvoir. Il s’agit des departements  Vrancea, Buzau, Ialomitza, Calarasi and Braila, où sont isolés sous les neiges (qui atteint 4-5 metres de hauteur) presque 70.000 des hommes, la plupart d’entre eux étant vieux de plus de 70 ans.

La Roumanie est membre de l’Union Européene, mais cela seulement sur papier. En réalité, la Roumanie resemble plutôt à une république bananière, grâce à son gouvernement que l’on peut denommer ”criminel” si on pense que plus de 70 personnes ont décédés depuis le début de cet hiver qui s’est éprouvé le plus dur depuis 1954 et que le gouvernement en fonction a choisi de l’ignorer pour des raisons electorales.   

Si vous avez la curiosité de voir ce que se passe en realité en Roumanie, il suffit de voir ce que les principales postes de télévision independents vous propose. Notez les adresses où vous pouvez aider les sinistrés de ces 5 départements de Roumanie. Et n’oubliez pas: si vous étiez dans une situation similaire, les roumains (y compris les tzigans roumains, qui sont d’habitude confondus avec la population majoritaire!) n’hésiterons pas de vous aider, à leur tour! Si vous desirez une Europe unie, c’est le moment de le demontrer!

P.S.: Excusez-moi pour mon français aproximatif, mais les impératifs du moment sont beaucoup plus importants!

ȘTEFAN GHIDOVEANU

Pour me contacter, voilà deux adresses: http://moshulsf.wordpress.com, ghidoveanu@yahoo.com

Je vous remercie pour votre intérêt!

P.S. : Vous pouvez voir quelques images édifiants ici.

APOCALYPSE NOW… (Part 2)

În general, sunt un tip căruia nu-i place să-și expună viața personală mai mult decât trebuie. Am făcut-o rareori, și asta atunci când am considerat că pot învăța și alții din experiența mea sau când pur și simplu nu am mai putut rezista presiunii psihice presupuse de unele evenimente, cum sunt cele pe care vreau să vi le relatez în continuare…

Întâi și întâi, presupusa mea ruptură musculară s-a dovedit a fi o DUBLĂ FRACTURĂ A UMĂRULUI STÂNG, chestie care se pare că mă va ține pe tușă circa trei sferturi de an, dacă includem aici și perioadele de gimnastică de recuperare devenite obligatorii după ”isprava” de la Focșani. Chestia interesantă este că – exceptând faptul că acum arăt ca o mumie înfășurată foarte strâns în niște bandaje care aproape că-mi taie răsuflarea și nu-mi dau voie să mă mișc decât cu foarte mare greutate – am devenit expert în a tasta pe calculator cu un singur deget, și anume arătătorul mâinii drepte! Așa se explică efervescența postărilor pe blog din ultima vreme, pentru care (exceptând mouse-ul), principalele comenzi sunt Ctrl + A, Ctrl + C și Ctrl + V (astea, e-adevărat, necesită două degete, dar cum mâna dreaptă are în total cinci – și toate valide – situația e OK . Trăiască așadar tastatura și shortcut-urile ei!

Motivul pentru care scriu această postare nu are însă legătură cu cele de mai sus. De-a lungul vieții mele, am fost în multe situații dificile și de fiecare dată am ieșit la liman – uneori m-am plâns de asta, alteori (de cele mai multe ori!) nu… C-așa-i viața! În prezent însă, am început să cred că există ceva în neregulă în desfășurarea evenimentelor pe care le trăim. Nu sunt credincios (cel puțin în sensul propus de Biserica oficială), nu sunt mistic, nu sunt satanist, nici sectant, nici superstițios, nici adept al consumului de droguri (ușoare sau grele), nu mai fumez de aproape 12 ani, nu cred în destinul propus de tragediile grecești ori franceze, în predestinare sau în seria de filme ”Final Destination”- și totuși anumite întâmplări din viața mea îmi dau de gândit. Și nu puțin!

Iată-le:

1.- La o săptămână după ce eu cădeam pe zăpadă (ca un  prost, trebuie să recunosc!) pe aleea nedeszăpezită dintre blocurile din Focșani, mama mea – în vârstă de 82 de ani – pățea exact același lucru, iar diagnosticul sună cam așa: FRACTURĂ A UMĂRULUI STÂNG (!) care – datorită osteoporozei presupuse de vârsta înaintată – necesită implantarea unei tije care să susțină osul!!! Respectiva tijă  (ce nu poate măsura mai mult de 25 de centimetri, căci altminteri ar depăși lungimea antebrațului!) costă nici mai mult, nici mai puțin decât… 3700 de lei (adică 37 de milioane de lei vechi!!!), sumă aflată – nu-i așa? – la dispoziția majorității pensionarilor din Rominia lui băsescu. Din ce-o fi făcută, Dumnezeu știe! Probabil vreun aliaj de navetă spațială, căci alfel nu se justifică suma… Dar nici măcar asta n-ar fi fost o problemă – spre deosebire de noi, bătrânii au fost învățați să se gândească la viitor și-și strâng din timp bani pentru evenimente neprevăzute sau neplăcute (eufemisme pentru boală sau moarte, alegeți voi echivalențele). Credeți însă că-i suficient? Ei bine, vă spun eu: NU! Internată în spital pe data de 30 ianuarie 2012, în ideea unei operații rapide, de rutină, care să rezolve problema, bătrâna doamnă Ghidoveanu nici până astăzi nu a ajuns la operație și asta nu neapărat din vina medicilor care s-au purtat cu ea mai mult decât admirabil. Explicația stă în altă parte: VREMEA! Nu editura, nu ziarul, nu orice altceva, în afara sensului cel mai propriu legat de meteorologie. Timp de o săptămână, orașul Unirii a fost smuls din arealul său obișnuit, situat la granița dintre Muntenia și Moldova, și aruncat într-un univers paralel, plin de zăpadă care pe alocuri a ajuns la nivelul etajului 3 al unui bloc și în care – după cum am văzut la televizor – unii locuitori se duceau la cumpărături la supermarket pe schiuri!!! Să mai spună cineva că Rominia nu e o țară SF… Cât despre tijă (care trebuia,  nu-i așa?, să vină neapărat de la București), poate va ajunge la Focșani pe parcursul acestui an. Sperăm…

2.- Vorbesc mai dăunezi cu un colaborator foarte apropiat al blogului MoshulSF, căruia am vrut să-i mulțumesc pentru colaborarea de-a dreptul excepțională din ultima perioadă… Când colo, ce credeți că aflu? Pe 15 ianuarie i-a murit o rudă foarte, foarte apropiată, de genul încadrabil în categoria rubedeniilor de gradul întâi.

3.- V-am amintit despre modul în care a murit actorul EMIL HOSSU, unul dintre interpreții mei preferați din teatrul românesc. Glorios, e-adevărat, cum probabil că și-ar dori cei mai mulți dintre slujitorii Thaliei (deși nici măcar asta nu e foarte sigur, după mărturisirile televizate ale unor ”vedete” contemporane din domeniu!). Ușor și curat, rapid în orice caz – așa cum probabil ne-am dori majoritatea dintre noi. Dar credeți că e atât de simplu?

4.- Ieri, la orele 8:30, a decedat -  după o grea suferință – mama celei de-a doua mele soții, adică – pentru a nu mai băga lumea în ceață – bunica junioarei Ghidoveanu. Inutil să vă mai spun în ce stare e copilul SF… Cât despre mine, eu tocmai m-am întors de la un șir de asemenea evenimente, prin urmare mai este cazul să mă mire ceva? Un amănunt demn de luat în seamă: bătrâna nu poate fi înmormântată sâmbătă sau duminică, pentru că fie preoții sunt prea ocupați sâmbătă cu parastase și pomeni ale unor decedați la o dată anterioară, fie calendarul oficial al Bisericii nu permite înmormântarea în ziua de duminică, 12.02.2012! Cu alte cuvinte, vrei să mori, programează-te, nene!!! Ca urmare, va fi înmormântată astăzi, la orele 14, la mi puțin de 36 de ore de la deces. Nu știu ce legi se încalcă aici, dar aceea a bunului simț cu siguranță!

Stau și mă întreb cu groază ce va urma. Căci mai sunt cinci zile până la jumătatea lunii februarie… Cât despre decembrie, scapă cine poate!

APOCALYPSE NOW…

Nu știu dacă 2012 va fi sau nu anul sfârșitului lumii, așa cum o cunoaștem noi. Cel puțin la nivel global…

Pentru mine și familia mea însă apocalipsul a început deja, în luna ianuarie. Vă povesteam într-o postare anterioară că am pierdut pe cineva foarte drag, un văr care nu avea decât 3 ani mai mult ca mine și pe care l-am iubit și l-am apreciat foarte mult. Era un om extrem de vesel, modest, muncitor și foarte generos. El mi-a demonstrat faptul că ideea mea preconcepută despre cei bogați – prin definiție, spuneam eu, egoiști și hrăpăreți – este una greșită. M-a ajutat în cele mai grele momente ale vieții mele, inclusiv financiar, și la fel a făcut și cu restul clanului Ghidovenilor. Care este unul destul de mare… Și – am constatat acum – foarte unit!

Acest om a dispărut dintre noi în doar 3 săptămâni. Ultima dată am vorbit la telefon pe 1 ianuarie. Pe 11 ianuarie era deja mort, grație și uriașelor bâlbe ale sistemului medical românesc, bâlbe cu care – nu-i așa? – ne-am obișnuit deja, chiar și cu prețul morților noștri. Am plecat imediat după emisiunea din 14 ianuarie la Gura Humorului, acolo unde vărul meu se stabilise de mai bine de 40 de ani și unde-și croise o carieră de om de afaceri de succes în domeniul construcțiilor și în acela al turismului. Am ajuns la destinație duminică, la orele 5,30, am dormit vreo 2-3 ore, apoi m-am dus la catedrala orașului, unde fusese depus deja, de câteva zile, corpul vărului meu. Atunci am văzut ce înseamnă să te dedici în viață, cu adevărat, comunității. Pe parcursul câtorva ore doar, sute de oameni s-au perindat pe lângă sicriul lui, s-au adunat mormane de flori și zeci de coroane – și rețineți că eu ajunsesem acolo doar de câteva ore, iar trupul său fusese depus în biserică  de 3 zile deja! N-am fost de prea multe ori prin Gura Humorului, dar senzația că marea majoritate a populației și-a adus propriul omagiu, fiecare în felul său, pentru ceea ce acest om a făcut pentru orașul care-l adoptase cândva, prin anii 70, a fost una uluitoare. Dovadă și faptul că pe ultimul drum, pe un viscol care s-a întețit din ce în ce mai mult, pe măsura apropierii de cimitir, au fost prezenți sute de oameni care nici o clipă n-au dat semn că ar fi prezenți la fața locului din obligație, dimpotrivă. Concluzia pe care-am tras-o în acea zi de duminică: expresia cu mama și cu facerea de bine este pură prostie! Sau – într-o traducere mai apropiată – nici un gest bun nu va rămâne neobservat, mai devreme sau mai târziu!

A fost frumos, chiar dacă trist, și povestea s-ar fi putut sfârși aici, dar… Căci întotdeauna trebuie să mai existe și un ”dar”, nu?

Uneia dintre mătușile noastre de la Bârlad i s-a făcut rău și a trebuit să fie dusă de urgență la spital, la Iași, unde a și murit de altminteri, absolut pe neașteptate și fără vreo alternativă, în cursul zilei de duminică, 15 ianuarie. Așa că seara, la hotelul unde fusese cazat în Gura Humorului, clanul Ghidovenilor s-a întrunit și a hotărât să se se mute – cu arme și bagaje – cum se spune, la Bârlad, pentru a participa la o nouă ceremonie de înmormântare!!! Viața bate filmul, spuneați? Ha, ha, ăsta-i un simplu clișeu, domnilor, credeți-mă pe cuvânt…

Totul s-a terminat joi, 19 ianuarie, așa că vineri mergeam țanțoș prin Focșani, cu două plase de cumpărături destinate părinților mei, gândindu-mă la un weekend binevenit înainte de întoarcerea la București, când o piatră ascunsă sub zăpada proaspăt căzută a făcut ca situația să se schimbe la 180 de grade. O căzătură urâtă, o ruptură de mușchi și mâna stângă complet inutilizabilă vreme de mai multe luni este bilanțul acestui scurt popas în orașul natal. Băbutza SF a trebuit să vină de urgență și să mă ”remorcheze” la București. Unde, în aceste momente, mă chinuiesc să tastez la calculator cu o singură mână – sarcină extrem de dificilă, după cum se pare…

În plus, băsescu a anunțat că nu demisionează iar actorul Emil Hossu a murit brusc, ”sur la planche”, cum se spune, cu doar câteva minute înainte de începerea spectacolului de la Teatrul ”Nottara”, unde juca alături de soția lui, Catrinel Dumitrescu. Dumnezeu să-i odihnească pe toți morții mei și să-i ocrotească pe toți aceia rămași încă în viață! În ceea ce mă privește, nu-i nevoie să vină sfârșitul lui 2012 ca să mă întâlnesc cu apocalipsa. Căci am trăit deja, pe propria-mi piele, APOCALYPSE NOW… Doamne ajută!

RESTUL E TĂCERE…

Știu că v-am promis că voi relua activitatea pe blog începând cu data de 10 ianuarie 2012, dar din păcate n-a fost și nu va fi așa nici în continuare, probabil până luni sau marți. Un eveniment tragic petrecut în familie va face să fiu departe de București, de calculator și de internet câteva zile de acum încolo. Oricum, și dacă n-aș pleca, nu sunt în stare să scriu nimic… Vă cer scuze pentru acest caz de forță majoră.

Restul e tăcere…

GATA CU VACANȚA! ÎNCEPÂND CU 10 IANUARIE 2012, ECHIPA BLOGULUI ”MOSHULSF” SE ÎNTOARCE LA TREABĂ!!!

HO, HO, HO, se întoarce Moshul SF!!! Bine v-am regăsit, dragi prieteni!

După o pauză de două săptămâni, iată că începând de mâine, 10.01.2011, echipa Moshului va trece din nou la treabă, încercând să vă ofere și în acest an materiale interesante și pline de miez, la fel cum s-a străduit și de-a lungul lui 2011. Vom continua cu rubricile obișnuite, vom inaugura altele noi, vom comemora împlinirea unui an de la moartea maestrului Ion Hobana și vom sărbători împlinirea a 30 de ani de existență cvasineîntreruptă a emisiunii Exploratorii lumii de mâine – cel mai vechi program radiofonic din Europa dedicat SF-ului. Vom vorbi despre cărți, filme, jocuri, traduceri, despre prietenii noștri necuvântători care ne umplu zilele și nopțile cu devotamentul și afecțiunea lor, despre istoria science fiction-ului românesc așa cum a trăit-o Moshul SF, dar și despre multe, multe alte lucruri, atunci când va veni vremea. Desigur, vom continua publicarea ”scornelilor” literare care știu că v-au plăcut atât de mult în 2011, dovadă cifrele de audiență primite din partea WordPress.com pentru anul ce-a trecut.

Și pentru că nu avem nimic de ascuns, puteți vedea statisticile respective aici.

Până mâine, toate cele bune și o felicitare care să vă amuze…