EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE NARCISA STOICA

Încep astăzi cel de-al doilea „tur” al „scornelilor Moshului SF” cu o lucrare pe care eu o consider extraordinară în principal din punct de vedere al stilului, dar trebuie să mărturisesc faptul că nici conținutul nu mă lasă indiferent. Sunt extrem de emoționat, pentru că dacă până în acest moment aveam doar bănuiala descoperirii unui mare talent, acum am și confirmarea definitivă a acestei intuiții. Autoarea povestirii ce urmează este NARCISA STOICA, iar istoria întâlnirii noastre pe plan literar am relatat-o pe larg în prezentarea primei părți din ciclul „marțafoilor” – ciclu care s-a bucurat de mare succes la vremea respectivă și care, iată, revine astăzi cu o continuare de zile mari. Deși la prima vedere lucrarea ce urmează pare a nu se încadra în nici un fel în domeniul ficțiunii speculative, trebuie spus că ea face parte intrinsecă din universul amintit, pe care-l completează și în afara căruia nu poate fi înțeleasă pe deplin, univers aflat la limita dintre fantastic și real, post-ceva și  cumva oniric – despre ce este vorba rămânând să stabilească cititorii.

Mă bucur să observ că tânăra generație de autori români de ficțiune speculativă este din ce în ce mai stăpână pe sine, pe propriile mijloace de exprimare, că atacă la modul cel mai curajos teme și mijloace de exprimare literare din ce în ce mai complicate, apropiate de cerințele literaturii mainstream, și sunt convins că roadele acestei evoluții vor putea fi culese într-un timp nu foarte îndelungat.

Până atunci, sper ca Narcisa Stoica să-și vadă apărut romanul Taxidermia, propus editurii Millennium Books anul trecut (și inclus în planul editorial!) și în acest fel să confirme faptul că este una dintre autoarele de mare talent, a căror evoluție trebuie urmărită pas cu pas, pentru că… merită!!!

În rândurile următoare, vă propun să fiți pregătiți pentru întâlnirea cu cele mai tari




Sirena din port anunţa miezul zilei, când gagiu cu cel mai mişto parpalac din piele de malacă din câte văzusem până atunci a intrat în şandramaua lu’ Jimmy Caşalotu. Era înalt, poate şi din cauza cizmelor scumpe de antilopă, cu tocuri de 10, şi-a pălăriei din acelaşi material, care-i umbrea jumătatea de sus a figurii, şi suficient de lat în spate cât să blocheze lumina care-ar fi trebuit să intre de-afară, prin uşa deschisă.

Nu ştiu de ce, dar m-a luat cu fiori când şi-a trecut privirea peste mine, înainte să şi-o fixeze în dreapta mea, pe Lilly, care zdrăngănea fără niciun chef şi fără să-l bage în seamă, la o lăută câştigată de curând, de la nişte smardoi puturoşi, atât de duşi, că scoteau abur şi pe urechi, nu doar pe nas.

Fuseseră patru gagii, nu prea deosebiţi de lumetu care intra în „Lanu’ de Porumb” — şandramaua lu’ Jimmy Caşalotu — zi de zi, aşa că, la început, nici nu ne-am uitat atent la ei. Lilly îi dezbrăca pe unii la Poker, iar eu tocmai câştigasem o partidă de Faraon şi Curvois mă ajuta să-mpart prada: două bile categoria II mie, două pentru Jimmy, una pentru „Lanu’ de Porumb” şi încă una pentru sectorist — taxa ca să nu ne deranjeze nimeni. Problema era că nu câştigasem decât cinci bile şi-o centură din aia cu ţinte de aramă, foarte frumos colorată, dar care făcea pe puţin cinci-şase bile de categoria I sau chiar Super, depinde cui i-o vindeai. Curvois zicea să i-o dau lui s-o schimbe, după program, şi p-ormă să mai facem o dată împărţeala, dar nu prea-mi venea să mă despart de ea, pur şi simplu pen’ că-mi plăcea.

— Cordelia, făi sucito, e centură dă gagiu, îmi tot zicea Curvois, n-ai cum s-o porţi! O să te râdă toată lumea!

„De parcă m-ar fi oprit asta vreodată să fac ce am chef”, îmi venea să-i râd în faţă, da’ nu prea îndrăzneam. Nu în faţa lui. Era cu două capete mai înalt ca mine şi tot pe-atâta de lat, iar ca forţă, ce să zic, făcea flotări în două deşte cu mine suită-n cârcă. În rest, era băiat prea sufletist ca să mă cert cu el, mai ales că avea grijă de mine şi de Lilly. Şi nu doar când eram la lucru (că doar pentru asta îl plăteşte Caşalotu), ci, mai ales, când ne ridicam de la mesele de joc.

Dincolo de uşa „Lanului de Porumb” ne aşteptau marţafoii pe care-i băteam la Poker, Faraon sau Baccarat, ori smardoii care n-aveau destule credite s-o viziteze pe Castillia şi arzoaicele ei, da’ care erau gata să-nghesuie într-o fundătură două dame bine şi să ia de la noi, cu forţa, de preferinţă, ce le lipsea lor cel mai mult în clipa aia.

— Mă, tu n-auzi că n-o dau? Ia toate bilele şi-mparte-le cum vrei tu, da’ centura e a mea, să fie clar!

— Făi, păi tu pă cine crezi că prosteşti aicea? Te zic lu’ Jimmy C. că vrei să-l tragi în piept!

Ştiam prea bine că Jimmy C. nu rata nimic din ce se petrecea sub acoperişu’ lui. De fapt, cred că era la curent cu tot ce se întâmpla şi-n afara şandramalei lui, în general, da’ lu’ Curvois îi plăcea să facă mare caz de cât e el de cinstit şi cât ţine la interesu’ lu’ Jimmy. Să fie sănătos, dacă-şi imaginează că Jimmy Caşalotu nu ştie de bilele pe care le palmează, de două ori pe săptămână sau mai des, ca să le-mpartă cu marţafoii lui din port! Ştie, da’ preferă să închidă ochii, că nu-i face pagubă mare şi-n plus, cred io, îi e şi milă de amărâţii ăia care se visează mari vânători dă malace.

În fine, taman când eram gata să-i cer lu’ Lilly câteva bile cu împrumut, ca să i le dau lu’ Curvois  în schimbul centurii, vine unul din cei patru smardoi lângă masa mea şi-ncepe vrăjeala:

— Auzi, frumoaso, nu vrei mai bine să-mi vinzi mie centura? E bună-rău, la fel ca tine! Uite, îţi dau trei bile şi zău dacă nu te las şi să mi-o pui cu mâna ta! Normal, mai întâi tre’ să mi-o scoţi p-asta de-o am acu’ pă mine!

După ce-a zis asta, a râs gros şi a ridicat cămaşa, până deasupra buricului, ca nu cumva să-nţeleg greşit. Văzusem smardoi şi mai jigăriţi la viaţa mea, dar nu cu mult. Cel puţin, ăsta avea lenjerie pe el, care  părea şi cât de cât curată.

— Văd c-ai venit cu vorbele după tine, i-am răspuns, da’ ai greşit localu’! Arzoaicele Castilliei sunt peste drum, în şandramaua cu poartă roşie. Mergi şi întreabă de Odette–Mână Lungă, numai ea mai primeşte smardoii buni de gură, de când a fugit Alietta, iarna trecută, cu un căpitan din Ulm. Dacă n-ai credite, te ia şi pentru două-trei bile de întăritor, da’ vezi măcar să fie de categoria I.

Tovarăşii smardoiului au început să hohotească şi să strige de răsuna tot „Lanu’ de Porumb”. Unu, care căra după el o lăută babană, vopsită în degrade, cu verde şi albastru, a-nceput chiar să-i ciupească corzile, fără pic de talent:

— Păi dă la Odette venim… Castillia l-a dat afară pă Jukeru cu mâna ei. A zis c-aşa nevolnic n-a-ntâlnit dă când a intrat ea-n câmpu’ muncii! Ha, ha, ha…

— Ha, ha, i-a ţinut altul isonul, Prostu’ a rămas şi pă uscat, şi fără 6 bile dă categoria I, parpalac şi …

— Ia mai tăceţi băi, că acu’ fac rost de-o centură mai mijto dăcât aţi avut voi la un loc, în toate vieţile voastre! le-a răspuns, înciudat, ăsta de lângă masa noastră. Se înnegrise tot la faţă, iar Curvois şi-a dat seama că e cazul să se ridice să-l calmeze.

— Ce-ar fi să-ţi vezi de băutura ta, flăcău, şi să ne laşi pe noi. Centura nu-i de vânzare pentru un amărât ca tine!

— Da’, ce? Bilele mele nu-s dăstul dă bune pen’ tine?

Şi ne-a lăsat pe toţi mască când a deşertat în faţa noastră un săculeţ pe care-l purta atârnat de gât. Masa s-a umplut de un morman de bile negre şi câteva roşii, adică din alea scumpe rău – categoria Extra-lux şi Superior. Nu mi-a fost frică că le amestecă cu ale noastre nicio clipă, că doar alea de categoria II sunt gri, ca jegoşii care au parte de ele.

— Da’ dă unde are un smardoi ca tine aşa o comoară? l-am auzit pe Jimmy strigând nemulţumit din spatele barului. Ia loaţi-vă jucăriile şi plecaţi, că n-avem chef dă scandal p-aici! Haida, repede! Curvois, arată-le drumu’ şi-ai grijă să nu să-mpiedice dă prag, l-a mai îndemnat el pe ăsta, care încremenise cu gura căscată lângă mine. Nici mie nu-mi venea să-mi iau ochii de pe masă, că nu mai văzusem atâtea bile scumpe la un loc, şi, mai ales, atât de aproape de mine.

— Stai băi nene, ce te-agiţi aşa? a sărit smardoiul cu lăuta în picioare, atât de brusc, c-a dărâmat toate halbele de pe masă.

Jukeru, sau cum l-o fi chemat pe gagiu de lângă noi, nu prea ştia ce să facă: să-şi adune bilele la loc sau să ia centura mea. Pusese, pentru orice situaţie, câte o mână şi pe una şi pe alta.

— Chiar aşa, ce sunteţi atât dă opăriţi? a continuat el. S-a oferit omu’ să cumpere, cinstit, o bucată dă piele cu ţinte şi voi…

— N-aţi auzit, mă? Aici e cârciumă, nu târg! Dacă vreţi să vă loaţi dă-mbrăcat, duceţi-vă la Gadjo, la trei străzi d-aici, şi vă vinde el tot ce poftiţi, chiar şi pă voi, dacă nu sunteţi atenţi. Aici doar bem şi ne distrăm!

— Şi care-ar fi distracţia, că pân’ acu’ n-am prea avut parte? a căpătat glas, Jukeru, de lângă noi.

L-am simţit pe Curvois cum se-ncordează. Probabil c-ar fi reuşit să-i dea afară în şuturi pe toţi patru, da’ lui Jimmy nu-i plăcea scandalul şi încerca să evite, pe cât posibil, să-şi scoată clienţii cu forţa din local.

— Cântece, dans, băutură, jocuri de toate felurile şi, din când în când, câte-o  păruială!

Lilly probabil că se plictisea de moarte, dac-a simţit nevoia să intre-n vorbă, aşa, nebăgată-n seamă! Dintre cei şase gagii aşezaţi la masa ei, nu mai rămăseseră decât trei în joc, şi ăia doar în cămăşi. Lângă scaunul ei zăceau parpalace, cizme şi veste făcute morman, iar pe masă, avea în faţă o grămăjoară bună de bile gri. Adversarii ei pariau acum, în disperare de cauză, pe dragele lor cuţite, ba chiar am văzut şi un binoclu. Habar n-aveam de unde făcuseră ei rost de o marfă atât de rară prin părţile noastre şi, ca să fiu sinceră, o miză ca asta m-a cam îngrijorat. Ca să pui aşa ceva pe masă, după ce ai pierdut încontinuu, o oră întreagă, însemna ori că ai o mână nemaipomenit de bună (da’ cum Lilly tocmai plusase, era imposibil), ori că ai de gând să faci orice pentru a câştiga.

Şi noi chiar n-aveam nevoie de două scandaluri în acelaşi timp, în ”Lanu’ de porumb”, nu de alta, da’ cât o fi Curvois de băiat bine-crescut, nici el nu cred c-ar putea să iasă întreg dintr-o bătaie cu zece gagii deodată!

— Ia’ vezi-ţi, făi, de jocul tău! a-ncercat Caşalotu s-o liniştească, de la bar.

Era dreptul lui s-o atenţioneze. Gagiii de la masa ei păreau, în mod clar, ofticaţi că nu-i atentă la ei, de parcă deja câştigase jocul. Ştiam însă, din experienţă, că Lilly făcea aşa la derută. Eram sigură c-o să-i bată, da’ abia după ce decartează înc-o mână. Când o să scoată de la jartieră dama ei de treflă norocoasă! Gagiii nici nu visează ce-i aşteaptă, da’ Curvois, care cunoaşte bine schema, doar el a-nvăţat-o, e mai încordat ca un arc. Ştie el ce ştie, că doar a avut de-a face cu mult prea mulţi cartofori ofticaţi după ce-au pierdut un joc de care erau siguri c-o să-l câştige.

— Poţi să dezvolţi partea cu jocurile? s-a băgat în vorbă gagiu’ cu lăuta.

Lilly a aruncat în doru’ lelii o carte pe masa ei, şi s-a-ntors iarăși către noi:

— Păi, nu vezi? Jocuri cu cărţi, Poker, Yakuza, Baccarat, tot tacâmu’, plus jocuri cu figuri, table …

Începuse să-şi facă viguros vânt cu evantaiul, de parcă mai avea niţel şi se prăvălea pe jos de cald. E drept, şi pe mine şi pe Curvois începuseră să curgă apele, mai ceva ca după o zi de stat în plin soare, fără pic de umbră.

— Auzi, da’ jocuri cu dame nu ştiţi? E mare păcat cu aşa fete frumoase în preajmă! a întrerupt-o Jukeru, de lângă noi. A-nceput să râdă iar şi părea hotărât să-şi adune bilele la loc în săculeţ. Da’ nici centura mea n-o scăpa din ochi…

Lilly, reuşise să schimbe cărţile, fără să bage de seamă nici unul dintre gagiii de la masa ei.

— Curvois, scumpule, îmi aduci şi mie un energizant de la rece, că mă topesc de cald, l-a strigat ea cât a putut de suav.

”Cred şi eu că vrei să-l ai lângă tine, când o să vadă ăia că le-ai luat cuţitele!”

Apoi s-a concentrat spre gagiu cu lăuta:

— Dragul meu, nu există joc în lumea asta pe care să nu-l ştie, la perfecţie chiar, Lilly de… Chintă Royală de Treflă, scumpilor! a zis ea, în timp ce-şi întorcea cărţile. Se pare că şi asta e mâna mea! a completat, după care s-a ridicat de la masă, înainte ca cei trei gagii prostiţi să-şi dea seama ce i-a lovit.

Asta era Lilly a mea — regina loviturilor de efect, expertă în sucirea minţilor de gagii! Dacă ar fi rămas lângă fraieri, sigur s-ar fi lăsat cu scandal dar, aşa, plecând de lângă ei, nu le-a dat nici măcar timp să-şi revină din buimăceala. Pur şi simplu i-a abandonat, ca pe nişte nimicuri ce erau, n-o să conteste nici chiar ei, şi s-a îndreptat spre următoarele ei victime.

— După cum spuneam, sigur că ştiu să joc Dame — aici a început să bată cu unghiile ei lungi, pictate într-un azuriu strălucitor, cu flori argintii deasupra, pe gâtul subţire al lăutei din braţele gagiului topit de fericire —, numai că, din păcate, nu avem nici măcar un set de puluri la îndemână.

Până şi ăia pe care-i escrocase mai devreme, şi care se ridicaseră de la masă, gata să plece, au început să rânjească de-ai fi zis că-i la comandă. S-au aşezat pronto pe scaunele alea înalte de lângă tejgheaua lui Jimmy Caşalotu şi au început să se holbeze ca la panoramă la masa unde făcea show Lilly.

— Păi şi dă câte puluri — a spus-o silabisind greşit, evident, gagiu cu lăuta — e nevoie pentru o partidă ?

— 12 pentru mine, 12 pentru tine…

— Dacă tu vrei 12, treaba ta, da’ eu mă mulţumesc şi cu două! Uite, una ca tine şi prietena ta de lângă Jukeru.

S-a uitat pofticios spre mine şi a dezvoltat ideea:

— Auzi, mă, ce-ar fi să laşi dama aia-n pace, nu vezi că nu te ridici la nivelu’ ei?

— Las’ că te-oi scula tu! i-a zis-o Jukeru acru, în timp ce-şi făcea de lucru cu bilele.

Înţelesesem unde bătea Lilly şi, liniştită că partida ei se încheiase cu bine, am zis să intru şi eu în noul joc:

— De fapt, dacă nu ţi-e cu supărare, cred că, dintre voi toţi, Jukeru e cel mai în măsură să joace Dame.

Jukeru rânjea cu gura până la urechi. Cei trei tovarăşi ai lui au sărit ca arşi.

— Cum aşa? a zis-o, în numele tuturor, ăla cu lăuta.

Cum mă şi aşteptam, în loc să le răspundă, Lilly a pornit spre masa mea. Se legăna uşor, în timp ce mergea, şi-şi flutura evantaiul în aer, a lene, cum văzusem noi odată că fac damele-bune de pe bărcile alea mari, care nu stau niciodată mai mult de câteva ore în portul nostru. Îşi ţuguiase până şi buzele, iar bretonul i se învolbura la fiecare pală de vânt. Mie mi se părea o mişcare caraghioasă, în general, da’ mai făceam şi eu din când în când aşa, pen’ că pe gagii îi înnebunea. Habar n-am de ce, da’ tuturor li se părea o figură de mare efect!

— Mda, acum văd bine că doar Jukeru poate să joace o partidă de Dame, dar — aici a făcut o pauză scurtă, cât să-l întărâte — Numai Dacă Doreşte!

— V-am zis io, băi? nu s-a abţinut ăsta. Ia esplică tu mie, frumoaso, regulile partidei, că abia aştept să te fac la una scurtă!

Lilly nu s-a lăsat rugată prea mult. Ba l-a şi pus pe prost să joace numai cu bilele lui pe post de puluri: 12  Super (negre) şi 12 Extra-lux (roşii).

I-a explicat pronto regulile — pe o tablă ca de şah, pulurile se mişcă doar pe pătratele negre, în diagonală şi numai pe direcţia înainte — şi a început, şi mai repede, să-i captureze bilele una după alta. După ce l-a terminat pe Juker, a venit rândul celorlalţi smardoi, faţă de care n-a avut nicio milă. Până la prânz i-a curăţat pe toţi de bile, plus lăuta şi trei centuri din piele de malacă, niciuna la fel de frumoasă ca a mea.

Mi-a fost milă de ei când au ieşit pe uşă din ”Lanu’ de Porumb”, atât de dărâmaţi cum nu mai văzusem pe nimeni până atunci, dar i-am uitat repede. Am avut clienţi în ziua aia încontinuu, dar nu am reuşit să mă apropii, nici măcar pe sfert, de valoarea bilelor câştigate de Lilly la Dame. Nu c-aş fi invidioasă pe fata mea, că tot ce câştigăm împărţim parte-n-parte, da’ vreau să zic că, uneori, oricât ai munci, dacă n-ai norocu’ să dai peste câţiva proşti, n-ai cum să răzbeşti!

Mă rog, faza cu norocul mi s-a părut cam discutabilă, a doua zi, la prânz, când în şandramaua lui Jimmy Caşalotu a intrat un gagiu bine-închegat, care m-a înfiorat chiar de când a dat cu uşa de perete. Cum l-am văzut, m-am gândit că tre’ să-l aduc pronto la masa mea, da’ el a părut din start mai interesat de Lilly, sau cel puţin de lăuta din braţele ei.

S-a aşezat la tejgheaua lui Jimmy C. şi i-a arătat-o cu capul pe fata mea, după care au început să vorbească amândoi, da’ atât de încet, că nu auzeam nimic, chiar dacă în tot localu’ nu eram decât eu, Lilly, vreo doi sectorişti, prieteni cu Jimmy, care beau în linişte, şi ei doi. Curvois era în pauză, foarte probabil împărţind nişte bile gri cu şobolanii lui din port.

Îmi venea să mor de curiozitate şi chiar m-am ridicat, la un moment dat, cu gândul să-mi fac de lucru pe lângă ei, da’ Jimmy C. mi-a aruncat o privire care-mi spunea clar să stau în banca mea până mă cheamă el. Cum asta era a doua sau a treia oară când se uita aşa la mine, de doi ani de când colaboram, şi-n plus, în dăţile alea când m-a ţinut la distanţă s-a dovedit că fusese spre binele meu, am zis să-l las în plata lui. Nu c-aş da vreodată înapoi, din faţa oricărui gagiu — Curvois nu se pune, că el e marţafoi — da’ Jimmy C. ştie să fie băiat bun, când vrea el, şi-n general ne tratează bine cât lucrăm la mesele lui. E suficient de hârşit prin viaţă ca să ştie că are nevoie de noi să-i distrăm clienţii, la fel de mult cum avem noi de un loc unde să-i jecmănim pe fraieri, fără să ne trezim luate pe sus de sectorişti sau călcate în picioare de gagiii cartelurilor, de marţafoii însetaţi de sânge, ori de smardoii înnebuniţi de abur.

— Lilly, te bagi la un Stravaganzza? l-am auzit c-o strigă pe fata mea, care se scurgea de pe scaun de plictiseală. Noroc cu lăuta, pe care şi-o proptise între picioare, şi-i ţinea contra.

— Mă bag, după ce-mi spui şi ce-i asta!

În clipa aia, străinul îşi dădu pălăria jos şi eu m-am pomenit pironită de cea mai verde privire pe care-o văzusem vreodată. Pe sub pielea aurie de atâta stat în soare, îi vedeam oasele puternice cum se mişcau bărbăteşte — când s-a întors spre Caşalotu să-i mai spună ceva.

— Haideţi încoace, Lilly … şi tu, făi Cordelio!

Am vrut să fac mişcarea de damă-rasată, dar asta însemna s-o iau cu încetinitorul şi n-aveam nervi pentru aşa ceva, fix în clipa aia.

Lilly, în schimb, e sotto c-o să ne bage pe toţi în belea, odată şi-odată, la cât o caută cu lumânarea!

Întâi şi-ntâi a pleoscăit niţel din buze, ca şi cum era foarte deranjată să fie luată de la treaba ei. P-ormă s-a îndreptat în scaun şi şi-a scos lăuta dintre picioare cu o mişcare care i-a ridicat un colţ al fustei până la genunchi. Zău dacă nu mi-a plăcut până şi mie cum arăta din profil piciorul ei stâng, cu cizma aia elegantă, din piele-ntoarsă, albă, cu şireturile legate doar pe jumătate, până deasupra gleznei, din care ieşea un şarpe subţire, cu solzi vişinii şi ochi mari, galbeni, şi care o muşca direct de rotulă! Dac-ar fi avut măcar pe jumătate, hai un sfert, din bun-gustul arătat când era vorba de ţoale, machiaj şi tatuaje, şi la alegerea gagiilor, cu siguranţă că s-ar fi aflat de mult pe vreuna dintre bărcile mari care opreau în port numai pentru câteva ore!

I-am şi zis asta, odată, iar ea a râs şi mi-a explicat că mărimea bărcii e ultimul lucru pe care-ar trebui să-l iei în calcul când îţi alegi un gagiu să-ţi ţină de cald cât e noaptea de luuuungă. După ce-a zis asta, iar a râs, şi-am râs şi eu, că lângă Lilly nu poate să stea nimeni încruntat prea mult timp.

Nici chiar străinul cu buze reci şi-o mână învelită într-o mănuşă  fină, şi mai îngheţată, aşezat la tejgheaua Caşalotului, pe care-am aflat că-l cheamă Căpitanul-Virilio-de-pe-nava-Frisia şi că este un gagiu desăvârşit cu damele. Până acum nimeni nu m-a privit în ochi, în timp ce-mi pupa mâna. În general, gagiii care-şi dădeau osteneala să facă un asemenea gest de mare clasă, recunosc, nu reuşeau să-şi urce privirile mai sus de gât, indiferent cât erau de înalţi. Iar căpitanul Virilio chiar mi s-a părut un gagiu impunător, când s-a dat jos de pe scaun să mă întâmpine. Ba chiar a aşteptat-o, cu bun-simţ, şi pe Lilly, să-şi termine numărul. Jimmy Caşalotu, în schimb, nu purtase mănuşi în viaţa lui, şi era şi sătul până peste cap de figurile noastre, aşa că ne-a luat repede la rost, de parc-ar fi fost Bossu’ nostru, sau cam aşa ceva:

— Uite care-i treaba, bunul căpitan a auzit de marele vostru talent la jocuri distractive şi vrea să vă provoace la o partidă dă Stravaganzza…

— Nu zău? De unde? l-a întrerupt Lilly, mai mult ca să-i arate căpitanului Virilio (ah, ce nume potrivit!) că noi suntem nişte dame-libere-de-contract, pe care nu poate să le comande nimeni, cu atât mai puţin unul precum Caşalotu.

Zău dacă m-a deranjat că fata mea încerca să se afirme în faţa lui, doar era evident că, dintre amândouă, ea îl interesa mai mult, încă de la început, da’ parcă prea îl lua tare, pe nepusă masă. Şi, până la urma-urmei, mă ceruse şi pe mine, deci vrea-nu-vrea, o să fie o partidă în trei. De asta m-am hotărât să aflu cât mai repede ce vrea căpitanul de la noi, înainte ca nebuna de Lilly să ne bage în cine ştie ce schemă suspectă, doar aşa, fiindcă îi place ei să se joace cu minţile gagiilor necunoscuţi.

— Nu ştiu cine ne-a lăudat talentele în faţa bunului căpitan, dar îl asigur că a fost informat greşit, fiindcă noi nici măcar n-am auzit de jocul ăsta, ca să nu mai zic de reguli ori de scopul lui.

Dacă învăţasem ceva din faza cu smardoii de ieri, era că nu trebuie să refuzi niciodată, din start, o situaţie, că nu ştii ce profituri poate ascunde!

— E un joc de noroc, cu reguli foarte asemănătoare celor de la Black-jack!

Vorbea hotărât, ca un om obişnuit să spună doar ceea ce este necesar şi nici un cuvânt în plus. „Un căpitan, să-mi comande de dimineaţă până seara, nu m-ar deranja câtuşi de puţin”, îmi venea să-i explic şi eu, da’ m-am abţinut la timp.

— Se joacă cu cinci pachete de cărţi, iar obiectivul este să ai un total de puncte mai mare decât dealer-ul. Figurile valorează zece puncte, aşii unu, iar celelalte cărţi au valoarea lor numerică, a continuat el. Se pariază progresiv — înainte să se împartă cărţile, precum şi după fiecare rundă. Jocul se încheie după opt decartări.

— Până acum ne-aţi spus doar reguli de Black-jack, i-a atras Lilly atenţia.

Era la fel de interesată ca şi mine, îmi dădeam bine seama.

— Dacă în primele două mâini nu adunaţi decât până la cinci puncte sau chiar mai puţin, puteţi alege să primiţi tot pariul înapoi şi, astfel, să încheiaţi jocul. O altă excepţie, dacă mâna de joc a dealer-ului conţine o damă de negru (inimă/treflă, nu contează), pariul vostru este pierdut, indiferent de valoarea totală a cărţilor voastre.

— Pe ce vrei să pariem?

— Şi cine o să fie dealer-ul? am completat-o eu pe Lilly. Recunosc, Virilio mă făcuse curioasă. Vorbea ca un gagiu adevărat, se purta ca unul, oare va pune în joc bile roşii ori d-alea negre?

— Păi, ne-am înţeles mai dăvreme c-o să fiu io, l-am auzit pe Caşalotu de după tejghea.

Lilly a rămas cu gura căscată de uimire şi cred că nici figura mea nu indica altceva. Caşalotu nu s-a arătat niciodată interesat de vreunul dintre jocurile noastre, ba noi puseserăm pariu cu Curvois că nici regulile nu le ştie la majoritatea. A fost un pariu rămas fără câştigător, că atunci când l-a întrebat Lilly despre asta, i-a zis destul de urât să-şi vadă de treaba ei.

— Da, şi ca să nu existe nicio suspiciune de fraudare a jocului, o să folosim două din pachetele mele de joc şi trei din cele pe care le aveţi voi aici, ne-a luat repede căpitanul Virilio. Ce ziceţi? Sau nu jucaţi decât cu cărţile voastre? ne-a trântit el o şopârlă, ca să ne forţeze mâna.

I-am auzit pe cei doi sectorişti, care se trăseseră, pe nesimţite, la o masă din apropierea noastră, râzând pe înfundate.

Atât i-a trebuit lui Lilly! Eu aş mai fi stat puţin în cumpănă, că prea erau multe ciudăţenii. „Auzi, Caşalotu să vrea să facă pe dealer-ul! Măcar să fi întrebat ce pune Casa la bătaie, înainte să ne avântăm aşa!”

— Acceptăm, numai dacă jucăm cu miza pe masă, la vedere!

— Cum să nu, s-a învoit căpitanul. Ba chiar propun ca bunii sectorişti aici de faţă să ne supravegheze pe tot parcursul jocului şi să se asigure că totul e corect!

Ultima propunere iar ne-a lăsat cu gura căscată. Cine-a mai pomenit ca sectoriştii să păzească un joc de noroc?! Sunt plătiţi să-i aresteze pe toţi care joacă aşa ceva, nu să le-mpartă cărţile!

— Aţi aflat regulile, nu trebuie decât să vă asiguraţi că nimeni nu trişează şi, la final, o să primiţi un sfert din ce ia câştigătorul, le-a zis căpitanul Virilio celor doi.

I-am auzit acceptând fără nicio ezitare, în timp ce-l urmăream din priviri pe Caşalotu, care încuia uşa de la intrarea în ”Lanu’ de Porumb”.

Ne-am aşezat la una dintre mesele mele, din mijlocul sălii, ca-n transă, iar eu n-aveam în cap decât o grijă: trebuia să-ntrebăm dinainte care e miza. Nu ne atinseserăm de bilele câştigate ieri la Dame, dar nici n-aveam chef să le scot la bătaie într-un joc pe care-l încercam pentru prima oară. Lilly, însă, deja pusese pe masă săculeţul cu partea ei.

Caşalotu m-a liniştit cât de cât:

— Lilly, pe astea o să joci abea de la a treia mână, dacă doreşti. Căpitanul Virilio vrea să pariaţi, la început, pe lăută şi, p-ormă, pă…

În clipa aia, am fost sigură că jocul ăsta avea să ne bage numai în belele. Lilly s-a prins şi ea, că am văzut-o cum se schimbă la faţă. Speram să mai am măcar un strat de pudră pe obraji.

— Mda, vreau să iau înapoi lăuta pe care a pierdut-o unul din foştii mei gonaci, ne-a spus răspicat Virilio.

Ne privea zâmbind şi despacheta cu mişcări dibace pachetele lui de cărţi. Arătau la fel ca ale noastre şi, dacă n-aş fi ştiut semnele subtile făcute de Curvois pe toate, probabil că nu le-aş fi deosebit unele de altele.

Lilly se gândea, probabil, că și cărţile lui Virilio aveau două dame de treflă pe care ea nu le poate deosebi, în timp ce se îndrepta să-şi ia lăuta. Nici urmă de mers de damă-rasată când făcea asta.

La întoarcere, fata mea îşi recăpătase tot sângele rece:

— Şi de ce-ţi pasă atât de mult de lăuta unuia dintre ofiţerii tăi?

Nu fusese ea dusă de multe ori pe o barcă, dar ştia, la fel de bine ca şi mine, că un gonaci nu este ofiţer. Un ofiţer n-ar fi intrat niciodată în ”Lanu’ de Porumb” în starea în care fuseseră Jukeru şi smardoii lui. Mai mult, nici un ofiţer nu le face vizite la domiciliu arzoaicelor Castilliei. Ofiţerii, chiar şi barcagiii negradaţi, dar care se respectă cât de cât, se duc la Paulina Jive, care are o vilă mare, lângă Far, cu grădină, cu separeuri, cu dame bine dresate, şi, mai ales, curate.

Sigur, alea nici nu se compară la frumuseţe şi bun-gust cu mine sau Lilly, dar le merge vorba că s-ar pricepe binişor la Faraon, Table şi Toci. Vorbisem mai deunăzi cu Lilly să mergem la Paulina şi să ne arătăm priceperea la jocuri, nu la altceva, poate-o punem de-o colaborare. Normal că fata mea a vrut, da’ am zis să aşteptăm până strângem destule bile să ne-ajungă de două rochii mai ca lumea, că nu vroiam să arătăm ca nişte cerşetoare. Vorbisem şi cu Gadjo, să ne sprijine, şi c-o seară-n urmă, după ce s-a-ntins vorba-n port c-am făcut rost de bile Extra-lux, ne şi trimisese vorbă că i-au intrat pe stoc nişte ţoale a-ntâia. Toată ziua aşteptaserăm sfârşitul programului să trecem pe la el şi-acum a căzut beleaua asta de Virilio pe capul nostru, gata să ne lase-n pielea goală!

Cât m-am gândit eu la cât de nestatornic e norocul, Caşalotu amestecase cele cinci pachete de cărţi într-un morman mare şi începuse să le împartă. Câte două mie, lui Lilly şi căpitanului Virilio, cu faţa în jos, şi trei în dreptul lui, una la vedere şi celelalte ascunse. Căpitanul Virilio a scos şi el un pumn de bile cenuşii (ce scârţar!), din buzunarul interior al parpalacului, şi le-a pus neglijent lângă lăută, după care-a zis:

— Dacă era a lui, nu mi-ar fi păsat deloc!

M-am uitat fără să vreau la sectoristul care se aşezase în stânga mea. Celălalt stătea în partea opusă, în dreptul lui Lilly. Simţeam pericolul cum ne învăluie din toate părţile, odată cu fumul puturos de tutun scos în rotocoale de cei doi.

Am ştiut că mi-a căzut un şesar şi-un valet fără să fie nevoie să întorc cărţile, iar Lilly  avea un optar şi o carte de-a lui Virilio. Destul de mare, probabil, dar Lilly nu era niciodată uşor de citit, nici măcar pentru cunoscuţi. Căpitanul primise numai cărţi de-ale noastre, aşa că le-a ridicat uşor colţurile şi a zâmbit, fără rost: un doiar şi un decar! Caşalotu avea doar cărţi din pachetele lui Virilio — o damă de pică întoarsă cu faţa în sus şi două ascunse.

— Merge cineva mai departe? a întrebat el, încordat. Era clar că nu-i fericit deloc să stea la masa de joc şi nu înţelegeam de ce-o face, totuşi.

— Văd că numai dame frumoase de pică trag la tine! Ia-ncearcă să-mi dai şi mie două! i-a zis Virilio, când a renunţat la toată mâna. A pus pe masă alt pumn de bile şi s-a uitat amuzat în ochii mei de parcă ştia la ce mă gândeam şi se distra pe seama mea.

— Cordelia, tu…? a mormăit Caşalotu, fără să mă privească în ochi.

Îşi făcea de lucru la cărţile lui şi se foia atât de tare în scaun că am crezut c-o să se rupă sub el. Clar, gagiul se purta mai mult decât ciudat!

— Eu ca eu, mai vreau una şi… parc-a zis căpitanul că noi nu tre’ să mai punem altceva pe masă decât la a treia mână.

— Aşa am zis!

— Atunci eu nu vreau decât un rege, a râs Lilly aruncând optarul, după care, cum îi era felul, a început să se joace cu focul: N-aş fi crezut, bunule căpitan, că un om ca tine poate avea angajaţi care-l fură!

„Taci, făi, şi vezi să nu rămânem fără rochiile alea de ne-aşteaptă la Gadjo pe tarabă !” îmi venea să-i strig. „Acu’ îşi amintesc fraierii de sectorişti care-i treaba lor pe-aici!”

Caşalotu era şi el destul de scuturat, că, după ce ne-a servit pe noi, a-nceput să amestece de-aiurea teancul de cărţi.

— Jimmy, da’ tu nu vrei nicio carte? l-a luat Lilly în primire.

— Dealer-ul nu primeşte nimic la prima mână, fiindcă are, din start, o carte în plus faţă de noi, i-a explicat Virilio sec. Cât despre smardoii care v-au vizitat ieri, nu mai sunt angajaţii mei.

— De unde până unde? nu s-a lăsat fata mea.

— Astea sunt regulile, aşa jucăm! a strigat Caşalotu răguşit şi-a dat un pumn în masă de-au sărit toate bilele pe jos.

Nu s-a aplecat nimeni după ele.

— N-ai zis nimic de nicio regulă ca asta, mai devreme, când te-am întrebat! m-am trezit şi eu să-l iau la rost pe Virilio.

— Gata, noi renunţăm! Asta-i o parodie, nu un joc cinstit! a strigat şi Lilly, furioasă, şi şi-a aruncat cărţile în direcţia Caşalotului.

Atunci m-am gândit că-i cazul să le arunc şi eu  pe ale mele în capul căpitanului Virilio (dacă chiar o fi cine zice că este!), numai că gagiu s-a mişcat mai repede ca mine şi m-a prins de încheietură atât de strâns, că le-am scăpat pe masă. Au căzut amândouă cu faţa în sus.

— Aha, să înţeleg că doriţi să jucăm cu cărţile pe faţă!

Când a zis asta avea un râs rău pe buze şi am simţit că mi se ridică părul de pe ceafă când m-a tras spre el. Şi-a lipit buzele de-ale mele, atât de tare că aproape m-a durut. Dacă nu mi-ar fi fost atât de frică de el în clipa aia, probabil că mi-ar fi plăcut. Avea respiraţia mentolată şi buze moi, cărnoase, exact pe gustul meu.

— Păi… sunt sută la sută de acord, a zis tot el, după ce mi-a dat drumul, şi a-nceput să se holbeze la Lilly cu o privire atât de concentrată c-ar fi putut tăia în carne vie. Dar asta înseamnă că trebuie să punem toate cărţile pe masă, inclusiv dama de treflă şi, cred că şi un as de caro. Dacă nu-i prea mare deranjul! a continuat el, relaxat.

„Caşalotule, scârbă, pe cât ne-oi fi vândut?” a fost primul meu gând, înainte să-l văd pe Virilio cum îi face cu ochiul sectoristului care stătea lângă mine.

Fără să scoatem un cuvânt, ne-am pus cărţile norocoase pe masă. Am felicitat-o, în gând, pe Lilly că e fată deşteaptă şi ştie când să accepte, senină, că un joc e pierdut. Mă liniştisem şi eu şi nu mai aşteptam decât să aflu cât am pierdut mai exact şi să plecăm odată din şandramaua Caşalotului. Îmi promisesem, deja, să nu mai calc niciodată aici, chiar şi dacă Paulina Jive nu ne primeşte la ea.

— A, bun, deci suntem gata să reluăm jocul! şi-a frecat Virilio mâinile cu satisfacţie.

Caşalotu a întors cărţile lui Lilly pe faţă şi le-a pus în dreptul ei: o damă şi-un treiar de treflă. În locul şesarului la care renunţasem, îmi venise, şi mie, tot o damă de treflă. Virilio avea un rege de caro şi-un as de-al lui, de pică.

— Dragele mele dame, a continuat el, cu voioşie, oprindu-l pe Jimmy să-şi întoarcă cele două cărţi ascunse pe faţă, adevărate dame de treflă, din câte văd aici, ştie vreuna dintre voi care-ar fi semnificaţia treflei, dacă am folosi cărţile astea la ghicit?

— Ghinion la bani! s-a trezit vorbind unul din sectorişti. Era şocat şi el de ce zisese, dar se pare că sectoriştii ăştia nu sunt chiar atât de ignoranţi pe cât îi credeam, de vreme ce şi Virilio şi Caşalotu (pe care-l ştiam că-i informat) i-au dat imediat dreptate.

— Aţi putea presupune că, întrucât v-a căzut o astfel de carte, mai rău, chiar mai multe, a continuat Virilio, aveţi numai de pierdut! Însă nu degeaba se zice că cine pierde la cărţi are noroc în dragoste…

— Parcă voiai să jucăm Black-jack, nu să ne dai în cărţi! i-am tăiat-o, sătulă de figurile lui.

Nu pot să sufăr gagiii care, când au jocul în mână, încep să-şi dea aere şi să încerce să-i jignească pe cei de la masă. În general, în momente din astea, închei pronto jocul, indiferent cât am de pierdut, şi-l chem pe Curvois să-l conducă pe câştigător afară.

„Chiar că norocul ne-a ocolit de departe astăzi, de şi-a găsit şi ăsta să lipsească chiar acum!” mi-am adus eu aminte.

— Eu v-am invitat iniţial să jucăm Stravaganzza…

— Mda, un joc la care ai uitat să ne spui toate regulile!

Lilly avea chiar şi mai puţină răbdare ca mine.

— Ai lasă, că nici voi n-aţi făcut altfel, ieri, cu foştii mei gonaci!

— Ei au venit la noi şi ne-au bătut la cap că vor să joace Dame, chiar dacă habar n-aveau care sunt regulile! În plus, n-aveam de unde şti că lucrurile pe care-au mizat nu le aparţin de drept! am simţit eu nevoia să pun neapărat lucrurile la punct.

— Şi totuşi, asta nu v-a împiedicat să luaţi lucrurile respective şi să vă folosiţi de ele ca şi cum le-aţi fi câştigat pe cinstite!

— Păi… pentru că am câştigat cinstit, a zis şi Lilly. Nici măcar n-a fost un joc de cărţi, ca să zici că ne-am folosit de cărţile noastre norocoase. Şi încă o dată, nu ştiam (proaste să fi fost să nu fi bănuit, măcar) că lăuta asta e de furat!

Sinceră să fiu, n-am prea înţeles de ce insistă atâta Lilly să-i explice ăstuia punctul nostru de vedere. Oare nu-şi dădea seama că se joacă cu noi?

Cum era şi cazul, căpitanul Virilio nu i-a răspuns, ci a schimbat vorba:

— Ce-aţi zice dacă v-aş spune că am câştigat jocul acesta?

— Să-ţi iei lăuta şi bilele astea pen’ şobolani şi să te duci de unde ai venit, i-a răspuns Lilly repede, ca să n-apuce să-şi amintească şi de bilele alea roşii şi negre, din care n-apucasem să consumăm nici măcar una. Deşteaptă fată!

— Păi şi de unde eşti sotto c-ai câştigat? i-am auzit glasul sectoristului de lângă ea.

— Aşa cum fetele-şi cunosc bine cărţile, şi eu le ştiu pe ale mele, a râs Virilio.

Caşalotu, care ţinea cu noi în sufletul lui, m-am convins, şi le-a acoperit repede, chiar dacă prea târziu.

— Însă ceea ce nu ştiu încă fetele, a continuat Virilio, e miza pe care-a pus-o-n jocul acesta  şeful lor!

— Nu suntem ale lui Jimmy, ca să joace pe noi, a ţipat Lilly, când a-nţeles. Mie-mi pierise glasul şi eram cât p-aici să cad jos de pe scaun.

— Nici lăuta n-a fost a lui Juker, când a pierdut-o-n faţa ta, nu aşa stabilisem? i-a-ntors-o Virilio atât de blajin şi de răbdător, că-mi venea să-i rup în bucăţele rânjetul de pe faţă.

— Ce vrei de la noi, în definitiv? am găsit în cele din urmă puterea să-l întreb. Nu mă mai gândeam decât la cum să ies cât mai repede din ”Lanu’ de Porumb”, chiar dacă pentru a merge la Secţie, întovărăşită de doi sectorişti, mai puţin proşti decât îi crezusem.

— Păi, acum, după ce v-am cunoscut, nu-mi doresc decât să ajut două dame de treflă să aibă noroc şi-n dragoste, şi la bani!

Asta a presupus ca a doua zi să ne căutăm norocul la o masă de joc mult mai mişto ca alea din grădina Paulinei Jive (nu că le-am fi văzut, dar auzisem destule poveşti despre ele), suită tocmai pe puntea de comandă a unei bărci numite Frisia. Jucam Stravaganzza, desigur, dar nici eu, nici Lilly, nu prea aveam ochi pentru cărţi.

Fata mea se distra în felul ei specific, adică periculos. Vrăjea un gagiu destul de fin, aş fi putut zice, dacă n-ar fi fost semiu, dar, cum era proprietarul bărcii pe care ne aflam, oricine putea să treacă aspectul cu vederea, şi, în paralel, îi arunca ocheade fierbinţi ca soarele la amiază marţafoiului care ne servea cu răcoritoare.

În timpul ăsta, eu mă alintam în braţele lui Virilio, chiar dacă, în sufletul meu, eram un pic întristată că n-am apucat să-mi iau rămas bun de la un băiat așa de sufletist precum Curvois. Merita, săracul, măcar atâta, la cât de frumos s-a purtat cu noi cât am lucrat în „Lanu’ de Porumb”.

Şandramaua lui Jimmy Caşalotu părea şi mai ruinată, aşa cum o zăream de sus, cu găuri mari în acoperiş, acolo unde tabla fusese smulsă de furtuni şi nu-mi venea să cred că n-am văzut cât de paradită era în realitate, timp de doi ani în care mi-am pierdut timpul pe-acolo.

„Câte observi la un lucru, doar să te-ndepărtezi un pic de el!” mi-am zis, taman înainte să  văd patru marţafoi urcând grăbiţi la bordul navei noastre. Când au dispărut pe puntea de sub noi, nu mai aveam pic de tristeţe în suflet.

Virilio şi-a scos o mână din corsajul meu, ca să renunţe la un doiar de pică, şi şi-a lipit buzele moi de urechea mea stângă. Observase că mă topesc de fiecare dată când face asta, ca urmare căuta întruna motive s-o repete:

— Cordelia, scumpa mea, m-am angajat să ajut damele de treflă să aibă noroc şi-n dragoste şi la bani, dar n-am cum să fac asta dacă nu-şi dau şi ele silinţa, cât de cât!

Am chicotit, așa cum văzusem cu Lilly că fac damele-rasate când se plimbau la braţ cu gagiii lor, pe punţile bărcilor care nu stăteau niciodată mai mult de câteva ore în port, şi m-am întors spre el să-i răspund, dar taman atunci ne-a anunţat sirena că pornim la drum…

EXCLUSIVITATE ÎN ROMÂNEȘTE PENTRU „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ROBERTO QUAGLIA & IAN WATSON

Vă promiteam, în urmă cu ceva timp, că primul ciclu al „scornelilor” Moshului SF se va încheia cu o surpriză. Ei bine, a venit și acel moment! Așa că astăzi vă ofer – în premieră pentru România și cu acordul scris al autorilor! – lucrarea distinsă în anul 2009 cu prestigiosul premiu britanic BSFA Award, la categoria „povestire”. Este vorba despre rodul colaborării dintre un italian și un britanic, doi buni prieteni mai precis, pe numele lor ROBERTO QUAGLIA și IAN WATSON, care au reușit să scrie un volum de proze absolut remarcabile, într-un stil plin de experimente (din punct de vedere literar) și total nonconfomist (din punct de vedere al ideilor), volum care a stârnit multe „valuri” la vremea apariției sale. Dar să nu anticipăm…

Povestea apariției acestei povestiri aici, pe acest blog, este una destul de simplă. Ca de obicei, totul se bazează pe PCR  (pile, cunoștințe și relații), fără de care în lumea de astăzi ești mort din start. Norocul meu este că sunt prieten cu Roberto de 20 de ani și că am făcut tot ce s-a putut (scriind inclusiv o prefață!) pentru ca Ian Watson să apară în românește și cu un roman, nu numai cu povestiri, în urmă cu circa 17 ani. Drept pentru care, la cererea de a-mi acorda permisiunea să public în rubrica de față o creație a celor doi, am primit următorul răspuns care m-a surprins chiar mai mult decât mă așteptam:

« Bună, Ștefan,

Am vorbit cu Ian Watson și am fost amândoi de acord că tu ești cel care merită cel mai mult să publice povestirea noastră câștigătoare a premiului BSFA în limba română pe blogul tău, din moment ce tu ai fost primul care să inițieze publicarea amândurora în românește

Aici ai povestirea:

http://www.ianwatson.info/The_Beloved_Time_of_their_Lives_free4all.pdf

 iar Ian a fost de acord și să traduci una dintre povestirile lui pentru blogul tău. Dacă știi deja ce povestire ți-ar plăcea să publici, ar trebui doar să-i spunem (ca să vedem dacă nu cumva, din întâmplare, are ceva împotriva acelei povestiri anume), sau, dacă preferi, îți poate sugera el una.

 Dar ambele povestiri ar trebui publicate numai în română, nu și în engleză, desigur.

 Noroc

Roberto

  http://www.robertoquaglia.com »

Povestea modului în care l-am cunoscut pe Roberto Quaglia am s-o relatez într-un viitor episod din serialul Viitorul, așa cum a fost. Surprinzător a fost însă pentru mine ecoul pe care l-a avut asupra autorului britanic Ian Watson activitatea pe care-am depus-o în vederea publicării la noi în țară a unuia dintre cele mai îndrăznețe romane  (ale sale și ale SF-ului anilor 70), Ambasada extraterestră. Cartea nu s-a bucurat atunci de succesul scontat, dar nu din cauza ei, ci din motive care au ținut de maturizarea mai lentă a cititorilor de science fiction din România, puși – la momentul respectiv – în fața unor alegeri extrem de dificile. Apăreau (la vremea cu pricina) atât de multe cărți legendare, despre care la noi doar se auzise, erau atât de multe de citit, de recuperat, încât romanele dedicate SF-ului de idei nu-și prea găseau locul în acea construcție. Pur și simplu, nu le venise timpul! Apoi a apărut cyberpunkul, s-a afirmat literatura de tip fantasy ori cea hard SF și lucrurile s-au dus într-o cu totul altă direcție. Păcat! Cred că editorii români ar trebui să studieze mai bine istoria literaturii science fiction, înainte de a scoate banii din buzunar (puțini, ce-i drept!) pentru plata copyrighturilor. Despre acest subiect însă cred că voi avea o părere mai detaliată cu alt prilej…

Acum trebuie doar să vă spun că – după primirea acordului a publica în exclusivitate, în limba română, povestirea premiată The Beloved Time Of Their Lives (2009) -  am întins coarda, în buna tradiție autohtonă, și i-am cerut prietenului Roberto să scrie și câteva rânduri de prezentare. Iată-le:

« Cercul iubirii (The Beloved Time of Their Lives) este cea mai „tradițională” dintre povestirile conținute în volumul The Beloved of My Beloved  (2009) — care a fost scrisă de mine de-a lungul câtorva ani, împreună cu scriitorul britanic (și bunul meu prieten!) Ian Watson — și astfel, probabil cea mai potrivită din carte pentru a câștiga un premiu în acest deceniu doar în aparență lipsit de prejudecăți. În timp ce este foarte la modă acum să pretinzi că n-ai prejudecăți și că poți să depășești tabuurile, în lumea reală atât de mulți oameni se simt dezorientați de îndată ce sunt puși în fața unor gânduri care le sunt nefamiliare. De aceea, Cercul iubirii — și nu altă povestire din volumul nostru — a câștigat premiul BSFA în anul 2009. Are un subiect bun, fără să fie prea inovator (și să dezorienteze), așa cum sunt alte povestiri. Câteva dintre celelalte fuseseră publicate separat în reviste importante (cum ar fi Weird Tales) sau în antologii; am ajuns de două ori în prestigioasa Mammoth Book of Best New Erotica (nr. 7/2008 și nr. 9/2010) și o dată în încă și mai prestigioasa Mammoth Book of The Best of Best New Erotica (2012), care adună cele mai bune povestiri erotice ale ultimilor douăzeci de ani.

Dar e nostim să observăm cum, pe de o parte, editorii sunt dornici să publice în reviste și antologii povestiri singure din culegerea noastră în timp ce, pe de altă parte, tot ei (priviți ca o categorie generală) par atât de speriați de publicarea întregii cărți (în Anglia ea a fost publicată de către o mică editură aventuroasă, după multe respingeri, și încă nu s-a bucurat de nici o traducere străină — nici măcar în italiană, limba mea maternă!). Acest fapt dă impresia că editorii nu îndrăznesc în mod obișnuit să le dea cititorilor lor decât doze mici de gândire neobișnuită — ca și cum prea multă ar face să explodeze mințile acestora. Oare gândirea neobișnuită urmează aceleași reguli ca și gravitația? În cantitate mică este grozavă și practică, dar dacă pui prea multă într-un singur loc, totul se prăbușește într-o afurisită de gaură neagră?

Prin urmare, nu vă așteptați să citiți prea curând o ediție românească a cărții noastre. În afară de cazul în care apare vreun editor deștept și îndrăzneț, care nu se teme să se afunde în găurile negre, captivante, ale gândirii umane…

Acestea fiind spuse, delectați-vă citind această povestire, cea mai cunoscută și în același timp cea mai moderată din culegerea noastră, The Beloved of My Beloved… »

Și ce altceva am putea face, decât să ascultăm îndemnul autorilor? Nu înainte de a vă promite – totuși – că voi reveni asupra subiectului, în articole separate. Deocamdată trebuie să vă mai spun că titlul Cercul iubirii a fost ales de comun acord cu autorii, iar traducerea aparține Băbutzei SF și – credeți-mă – este una de excepție! Vă las să vă convingeți și singuri…




 

(THE BELOVED TIME OF THEIR LIVES)

* British Science Fiction Association (BSFA) Award
for best short story of 2009 *

Până la vârsta de optsprezece ani, Jonathan încă nu fusese îndrăgostit. În ultimii câțiva ani, prietenii lui flirtaseră cu fete, trecând de la una la alta cu pasiune sau fără scrupule, dar acest procedeu nu-l interesa pe Jonathan. El era convins că nu putea iubi cu adevărat decât o dată de-a lungul vieții sale, și nu era dispus să-și irosească timpul cu nimic mai puțin de-atât. Prietenii lui îl avertizau: o să rămâi veșnic virgin. Nu, răspundea el, o să iubesc — dar numai când pot să iubesc pentru totdeauna!

Foarte probabil exista un motiv genetic pentru atitudinea lui. O ființă umană are gene care o fac să se comporte într-un mod monogamic — și de asemenea gene care o împing către poligamie. Poveștile de dragoste sunt deseori pline de drame din cauza luptei dintre aceste gene antitetice. Prin combinații întâmplătoare, o persoană poate avea, în mod excepțional, numai gene pentru monogamie (sau, desigur, cele pentru poligamie). Jonathan trebuie să fi fost unul dintre acești rari indivizi ale cărui gene proclamau în cor, toate, o credință și o voință într-o dragoste eternă și imensă pentru o persoană unică, o iubire care să fie completă, perfectă și de neînfrânt.

Nici una dintre fetele adolescente pe care le vedea în preajmă nu părea potrivită. Problema cu adolescentele este aceea că, dacă sunt banale, e aproape sigur că au să rămână banale — dar dacă sunt vioaie și inteligente, tot ar putea deveni banale în viitor. Cum ar putea el iubi pentru totdeauna o creatură plină de viață și inteligentă care, după niște ani, ar putea să se transforme în ceva ce nu mai putea iubi? Înțelepciunea populară sugerează să te uiți la mama unei Iubite ca să-ți faci o idee despre ceea ce vei sfârși prin a găzdui în casa ta peste câteva decenii de acum înainte — iar rezultatul este deseori distrugător. Chiar și această metodă este departe de a fi ferită de erori. Măcar dacă ar putea să arunce o privire în viitorul candidatelor la iubirea lui, ca să fie absolut sigur ce vor deveni mai târziu!

*

Elena bătu la poarta vieții sale la scurtă vreme după ce-și sărbători cea de-a optsprezecea aniversare — ca să-i dea lecții particulare la fizică, un domeniu de care era fascinat și despre care știa că nu-l cunoaște de-ajuns. Datorită faptului că tatăl lui Jonathan emigrase în Thailanda ca să se bucure de masaje, iar mama lui se alăturase unei comunități din Spania pentru a-și extinde mintea, Jonathan fusese lăsat să se descurce singur de la șaptesprezece ani, deși pus la adăpost cum se cuvine într-un mic apartament, cu o mică alocație — și, așa cum ați dedus deja, era într-o stare de spirit filosofică. Jonathan nu se simțise niciodată chiar în largul lui alături de părinți, și nici ei, evident, nu se simțiseră în largul lor alături de el (și nici unul alături de celălalt).

Elena era o femeie mai mult decât matură — avea poate șaizeci și cinci sau șaptezeci de ani.

I-ar fi putut fi cu ușurință bunică! Așa că orice noțiune legată de o relație sexuală cu ea era absurdă pentru un băiat de optsprezece ani. Și totuși, de-a lungul orelor lungi pe care le petreceau studiind împreună, o percepea pe Elena ca fiind o femeie de o delicatețe extraordinară. În ciuda vârstei, avea o siluetă plăcută, iar vocea ei poseda un ton hipnotic care îi dăruia băiatului pacea interioară. Părea chiar că ea i-ar putea citi gândurile, pentru că răspundea la întrebări pe care nu le pusese încă. Deseori, anticipa dorința lui nerostită de a căpăta o cafea sau o bere din frigider. „Care-i probabilitatea de a fi timpul pentru o cafea?” s-ar fi putut să întrebe ea. „Fie T timpul. Fie C cafeaua, ca și Celeritas, viteza luminii…” Într-un grad surprinzător, păreau pe aceeași lungime de undă în ceea ce privea cum și de ce merge Universul. Deși era limpede că Elena nu putea fi femeia vieții lui, Jonathan își dădu seama că ar fi știut că a găsit-o pe femeia vieții lui dacă ar fi fost în stare să și-o imagineze sfârșind prin a semăna cu Elena la bătrânețe.

*

 Într-o zi, Jonathan o întrebă pe Elena dacă era măritată, din moment ce până atunci ea nu adusese niciodată vorba despre asta.

— Într-un fel, răspunse ea.

— Vrei să spui că nu crezi în formalitățile căsătoriei?

— Nu, de aceea nu m-am măritat niciodată oficial.

— Atunci de ce, pot să întreb?

— E o poveste lungă.

— Și nu vrei să mi-o spui.

Elena oftă, cu un aer dulce-amar.

— Altă dată. Probabil înainte să primesc sărutul morții.

— Ăă…?

— O, doar ceva ce-am citit… las-o baltă.

Ceea ce el și făcu. Avea lucruri mult mai importante asupra cărora să se concentreze.

— N-am fost încă niciodată îndrăgostit, zise el.

— O să vină vremea, Jonathan, nu-i nevoie să te grăbești.

Surâsul Elenei părea matern.

— Trebuie să fie atât de plăcut să fii îndrăgostit…

Pentru câteva clipe, Jonathan se pierdu într-un vid constând din absența oricăror asemenea amintiri.

— E singurul sentiment pe care are vreun rost să-l ai, confirmă ea.

*

Lunile trecură și înflori o adâncă prietenie. Uneori luau ceaiul în oraș, sau se ducea la cumpărături cu ea. Pe măsură ce se apropia ultima zi a anului vechi, Jonathan mărturisi că nu prea dorea să-și petreacă revelionul îmbătându-se cu prietenii și cu ce iubite or mai fi avut ei în acel moment. Dar alternativa ar putea fi și mai tristă.

— Dacă dorești, spuse Elena, putem petrece revelionul împreună. Te invit la mine acasă! Eu o să gătesc.

Jonathan acceptă plin de recunoștință.

*

 Faptul de intra pentru prima oară în apartamentul tihnit al Elenei îi dădea o senzație ciudat de satisfăcătoare. Pe masă ardeau două lumânări.

— O mică cină romantică pentru o bunică și un băiat. Nimeni altcineva!

Elena se îmbrăcase cu adevărat elegant, cu o bluză crem de dantelă și o fustă turcoaz lungă. plisată. Anii nu reușiseră să-i răpească eleganța fundamentală.

Asparagusul și scoicile fură urmate de rață, apoi de cremă de zahăr ars. La lumina lumânării, și alimentată de o cantitate remarcabilă de vin roșu, un cabernet sauvignon excelent din România, conversația lor ajunse la un nivel nemaiîntâlnit de intimitate. Când sosi miezul nopții, închinară pentru noul an cu șampanie, pe sunete de Apocalyptica, un soi de hard rock interpretat la violoncele — alegerea Elenei.

*

Ochii amândurora sclipeau, nu numai datorită alcoolului, care este doar un amplificator nobil al emoțiilor. Pe măsură ce rock-ul la violoncel cântat de Apocalyptica devenea mai suav, muzica se transforma într-o invitație la dans. A rezista ar fi fost o insultă la adresa universului. Așa că Jonathan și Elena dansară, iar dansul lor fu mai încântător decât se poate spune în cuvinte. Parfumurile lor se amestecară, iar mecanismul implacabil al destinului elimină orice altă urmare decât ceea ce trebuia să se întâmple. Elena închise ochii și se întinse câțiva centimetri spre Jonathan, doar atât cât să-l sărute delicat pe buze. Emoțiile explodară în pieptul lui Jonathan, minunate emoții pe care le așteptase de ani de zile în zadar. Fără să-și pună întrebări despre ceea ce făcea, Jonathan răspunse la sărut cu pasiune. Timpul făcu o buclă vreme de multe secunde, creând în sânul universului o mic bulă care ar fi trebuit pe drept să dureze o veșnicie, indiferent de ceea ce se petrecea altundeva.

Când sărutul se sfârși, Elena îl privi cu ochii mari.

— Vino, murmură ea, și îl luă de mână cu delicatețe.

Jonathan — cu mintea în transă și cu trupul inundat de hormonii dătători de încântare — o urmă încrezător în dormitor.

*

Urmă o noapte foarte lungă de pasiune, în timpul căreia Jonathan fu inițiat în ceea ce își închipuia că trebuie să fie toate variațiile posibile oferite de actul iubirii. Semnele vârstei păreau să fi dispărut la Elena, care gusta cu lăcomie fiecare clipă a acelei sublime comuniuni sexuale și nu se sătura niciodată. După fiecare orgasm al lui, se întorcea la luptă, fermecătoare și totuși cu o hotărâre neobosită, ca și cum avea nevoie ca fluidele lui să stingă o flacără străveche pe care nimic altceva pe lumea asta n-ar fi putut-o înăbuși. Iar el, îmbătat de extaz — unul natural, nu cel de natură farmaceutică — părea să fie capabil să continue să facă dragoste o veșnicie, după atâția ani de așteptare și de abstinență. Când, la prima geană de lumină a dimineții, obsesia trupească se domolise în sfârșit la amândoi, împletiți laolaltă, încă se nutreau fiecare din fierbințeala și din mirosul celuilalt, într-o contopire pe care nimic pe lume n-ar fi putut s-o desfacă.

— Sunt atât de fericit, murmură Jonathan, savurând o plenitudine care-i fusese  necunoscută, până în urmă cu câteva ore.

— Și eu sunt fericită acum, îi răspunse Elena ca un ecou, îmbrățișându-l încă și mai strâns.

— O să te iubesc pentru totdeauna, jură Jonathan.

— M-ai iubit deja, replică ea, mângâindu-i părul.

Aceste dezmierdări îl împinseră pe Jonathan adânc în somnul nevinovat al copiilor și al iubiților.

Când, după ce trecuse o veșnicie, Jonathan se trezi, soarele inunda camera. Lângă el se afla Elena, dar în același timp nu mai era acolo. Trupul îi era rece. Așa cum descoperi foarte curând Jonathan, era moartă.

Toate eforturile și bucuria neobișnuite trebuie să fi avut ca rezultat un atac de inimă. Sau, toate dezmierdările intime, un atac cerebral masiv.

*

Prăbușirea de pe culmile lumii fu nespus de dureroasă. Improbabilul și imposibilul se petrecuseră la scurtă vreme unul după celălalt. Găsise ceea ce știa că avea să fie singura iubire a vieții sale, și totuși ea dispăruse aproape imediat din univers și din viața lui. Întreaga lui viață de iubire era încheiată toată într-o singură noapte, fără nici o posibilitate de repetare: ce farsă teribilă îi jucase destinul!

Oricine altcineva ar fi fost traumatizat de o asemenea experiență, dar mai devreme sau mai târziu și-ar fi revenit, în afară de cazul în care s-ar fi sinucis numaidecât. Viața unei asemenea persoane ar fi mers mai departe. Ar fi cunoscut alte femei. Dar nu Jonathan. Vă place sau nu, el era făcut să iubească numai o dată, complet și irevocabil. Dragostea lui pentru o Elena care nu mai exista avea să-l însoțească tot restul vieții. Nimic n-ar fi putut să schimbe această stare de lucruri. Faptul că era conștient de asta îl tortura, aruncându-l într-un abis fără întoarcere.

*

În anii care urmară, Jonathan se închise în sine, cu studiile sale. Acestea erau singura evadare pe care și-o îngăduia dintr-o suferință care semăna, totuși, cu cea mai presus dintre toate plăcerile — pentru că, dacă iubirea lui pentru dispăruta Elena nu era menită să se stingă, n-avea să renunțe niciodată la durerea sublimă a absenței sale, o durere sacră, purtând mărturia dragostei sale neabătute și care o simboliza.

Jonathan începu să viseze cum a fi să meargă cumva înapoi în timp, într-o perioadă de dinainte de moartea Elenei. Evident, ideea era imposibilă, dar asta nu-l împiedica să viseze — nici să se cufunde în enigme științifice privitoare la timp. În lume trecură zece ani, în timp ce Jonathan rămase izolat de societatea umană, pierdut în studii obsesive. Slavă Domnului că avea o alocație. Mama și tatăl lui păreau să fi pierdut socoteala timpului și a realității, una prin spiritualitate, celălalt în mâinile maseuzelor thailandeze, care trebuie să fi fost cu adevărat bune. Din când în când, sosea câte o carte poștală.

De fapt, timpul este doar unul dintre modelele prin care ființele umane interpretează realitatea, nu ceva care există obiectiv, în sens absolut. Dacă viitoruri, trecuturi și prezenturi alternative ar putea fi accesate mental? Dacă ți-ai putea devia punctul de vedere din continuum-ul cu care erai obișnuit și l-ai putea atribui unei linii temporale alternative, alese de instinctele tale cele mai adânci?

Linia temporală ideală ar fi un prezent alternativ în care Elena ar fi de vârsta lui, iar împrejurările iubirii lor ar fi perfecte. Trebuia să excludă a priori această viziune utopică. Chiar dacă un asemenea prezent alternativ exista, n-avea să găsească niciodată o cale de a-și muta punctul de vedere acolo. A fi un continuum cu care Jonathan nu avusese niciodată nici un contact, așa că n-ar fi niciodată în stare să ghicească unde se afla, doar cu ajutorul intuiției. Chiar dacă acel loc ar fi un timp prezent paralel, era prea îndepărtat din punct de vedere existențial de viața lui actuală — precum cea de-a suta reflexie a cuiva într-un lift cu oglinzi, unde imaginile se îndepărtează progresiv, dispărând din vedere.

Cea mai bună speranță de a găsi o cale să-și reamplaseze punctul de vedere se afla în interiorul propriei sale linii temporale de probabilitate, pentru că aceasta traversase cu siguranță linia temporală a Elenei pentru o vreme. Nu avea nici un sens să spere mai mult — nici pentru toată dragostea din lume, care ardea înăuntrul lui.

*

Anii de cercetări obsesive și de angajare disperată se maturizară până când, în cele din urmă, Jonathan se convinse singur că era gata pentru marele salt. Ajunsese la treizeci și unu de ani. Ceea ce trebuia să înjghebeze repede era o mașină a timpului virtuală, care să poată exploata puternica rezonanță morfică dintre punctul de plecare și destinație. Trebuia să plece dintr-o situație și să ajungă în alta aproape identică — oricare ar fi diferențele existente la exterior.

Contextul cel mai constant și mai stabil la care se putea gândi era MacDonald’s, din moment ce diferența dintre oricare MacDonald’s și un altul era minimă, mai mică decât o singură literă, cum ar fi un „a”. La fel cum MacDonald’s colonizase lumea asta, trebuie să fi colonizat oricare alta cât de cât asemănătoare. Era de conceput că ar putea exista un McDonald’s fără doi de „a” într-o realitate oarecare, dar era greu de închipuit o realitate lipsită de ceva foarte asemănător cu MacDonald’s. Prin urmare, MacDonald’s avea să fie pentru el mașina timpului! Când sosi ziua cea mare, Jonathan se duse la un MacDonald’s ales la întâmplare și mâncă ceremonios ultimul MacCheeseburger din epoca lui personală. Acum, busola iubirii lui trebuie să-l ducă la un MacDonald’s din apropierea unui spațiu ocupat de Elena. Cât despre momentul din timp… trebuia să fie ca un arcaș zen, nimerind ținta în întuneric, legat la ochi.

După ce înghiți ultima îmbucătură, Jonathan închise ochii și se concentră, așa cum se instruise singur să facă. Mintea lui se pierdu în ea însăși. Sunetele și mirosurile MacDonald’s-ului dispărură.

*

După un interval imposibil de definit, ceea ce îi izbi conștiința fu o diferență în ceea ce privește mirosul, mai puțină grăsime de burger în aer, un miros mai pronunțat de MacSalate dulci. Deschise ochii. MacDonald’s-ul era aproape identic cu cel în care-i închisese, cu excepția faptului că aici clienții erau îmbrăcați altfel! Destul de mulți bărbați purtau jachete pastel cu revere late; unele femei preferau salopete de catifea. Personalul, desigur, purta exact aceleași MacUniforme.

Cât de bucuros era Jonathan! Pantalonii lui de tercot și jacheta de velur nu păreau prea nepotrivite. Se întrebă pentru scurtă vreme dacă, prin sosirea lui, deplasase în altă parte un Jonathan pentru a-și face el loc — evident, nu exact din acest MacDonald’s; asta ar fi o coincidență remarcabilă! Dar dacă deplasase un Jonathan, unde îl deplasase? Poate către o linie temporală unde Jonathan nu se născuse niciodată — altfel Jonathan cel deplasat ar deplasa la rândul lui un Jonathan, ad infinitum, iar acest proces ar putea continua ca niște piese de domino căzând unele peste altele până când chiar el, la rândul lui, era deplasat de un alt Jonathan deplasat. Fără îndoială datorită unor asemenea perspective, Jonathan se simți oarecum mai matur decât înainte.

Se putea presupune că Elena era în viață și că locuia nu prea departe chiar de acest MacDonald’s. Așadar, cum s-o găsească? Nu era cu putință ca ea să-l recunoască — o cunoscuse doar la vârsta bătrâneții. Ducându-se să o caute la întâmplare, ar risca să rateze în mod repetat ocazia de a o întâlni. Așteptarea în acest MacDonald’s aflat cel mai aproape de casa ei părea cea mai bună strategie! Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu ar veni aici să mănânce sau să bea, sau doar să folosească toaleta, care la Mac Donald’s e întotdeauna curată și primitoare. Și apoi ar întâlni-o din nou. A, din punctul ei de vedere nu din nou, ci pentru prima oară — prin urmare, din punctele lor de vedere combinate, ar întâlni-o din nou în proporție de cincizeci la sută. MacDonald’s ar fi ca o cutie a lui Schrödinger până când ar observa-o.

Jonathan închirie o cameră în cel mai apropiat hotel, pentru orele din noapte când MacDonald’s era închis. Din fericire, un principiu de conservare menținuse banii identici. Pentru cazul în care cardurile de credit nu s-ar fi conservat, adusese cu el o mulțime de bani lichizi, alegând cele mai vechi bancnote pe care putuse să pună mâna. Asta îl făcea bogat, datorită opusului inflației.

Petrecu fiecare zi din următoarele trei săptămâni în acel MacDonald’s, repezindu-se doar de două ori pe zi până la un magazin cu mâncare sănătoasă, pentru niște gustări. N-ar fi fost câtuși de puțin romantic să ajungă supradimensionat. Ca să-i împace pe angajații de la MacDonald’s, cumpăra deseori MacApă și citea un roman polițist pe nume Moartea mă sărută, pe care îl găsise într-un coș de gunoi, câte zece cuvinte o dată, se uita în jur, încă zece cuvinte, se uita în jur — spera el, fără să pară paranoic. Din când în când se freca la gât, ca și cum ar fi suferit de o afecțiune care-i cerea să-și întoarcă des capul — altfel, i-ar putea înțepeni într-o singură poziție. Angajații, care sufereau cu toții de ceva, într-un fel sau altul, nu-l băgau în seamă, deși copiii îl priveau cu ochi mari. La început, titlul cărții îi aduse aminte de ceva, dar repetarea lui în susul fiecărei a doua pagini îi amorți repede atenția.

În sfârșit, în cea de-a douăzecea zi a privegherii sale, inima lui Jonathan aproape că explodă când o femeie în jur de patruzeci de ani, semănând exact cu o fotografie a Elenei de la vârsta de patruzeci și unu de ani, intră la MacDonald’s și se îndreptă grăbită spre toaletă. Elena! Cum s-o abordeze? Ah, să pretindă că face un sondaj privind calitatea MacToaletelor.

Când ușa cu desenul unei femei se deschise și Jonathan se trezi față în față cu Elena, se simți paralizat și fără cuvinte.

Elena se găsea în fața unui bărbat în jur de treizeci de ani, cu chipul palid și buze tremurătoare, care căsca gura la ea cu ochii ieșiți din orbite.

Sângele i se scurse din obraji. Făcu ochii mari.

— Jonathan! rosti ea cu răsuflarea tăiată.

Apoi îi căzu în brațe, fără ca el să aibă nici cea mai mică idee ce se petrecea.

— O, Jonathan, te-am așteptat toți anii ăștia! Iar acum ești aici!

Oftă fericită, cu capul pe umărul lui.

— Ai venit!

— Nu e posibil… Cum de mă cunoști deja?

Ea făcu un pas în spate, cu o expresie compătimitoare pe chip.

— Trebuie să fie primul tău salt…  adevărat, ceea ce mi-ai spus cu o veșnicie în urmă.

— Ăă… primul meu salt? Vrei să spui că o să te întâlnesc altă dată în viitorul meu — dar în trecutul tău…? Cum, de ce?

Jonathan fusese sigur că, atunci când o găsea pe Elena, aveau să fie împreună din acel moment pentru totdeauna. Nu era așa, după cât se părea.

— De ce, răspunse ea, este întrebarea care m-a chinuit ani de zile. Dar să uităm de ce! Suntem împreună, tu și cu mine! Asta-i tot ce contează. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă atât cât durează.

— Atât cât durează? repetă Jonathan ca un ecou.

Cu un aer serios acum, ea îl privi lung în ochi.

— Mi-ai explicat deja odată că dacă trecutul unei persoane conține viitorul unei alte persoane, trebuie să existe o anumită indefinibilitate, sau o incertitudine definită, astfel încât să nu destabilizeze continuum-ul și să lase lucrurile să meargă mai departe.

— Ți-am spus eu asta?

Se simțea ca și cum ar fi fost într-o transă.

Elena dădu din cap.

— Scuzați-mă, vorbi o mamă supraponderală care încerca să se apropie de toaletă.

Când Jonathan ajunsese s-o cunoască prima oară pe Elena, pentru lecțiile de fizică, nu exista nici o versiune mai în vârstă a lui care să fie partenerul ei — așa că, pentru un motiv oarecare, nu avea să-și petreacă restul vieții cu ea chiar până la sfârșit. Poate că versiunea mai vârstnică murise înainte ca persoana lui de optsprezece ani să o întâlnească. Asta urma să se întâmple în viitorul ei, așa că Elena nu putea încă ști asta. Nu dacă el nu-i spusese deja, în trecutul ei, dar nu știa încă asta, pentru că urma să se întâmple doar în propriul lui viitor… presupunând întotdeauna că o versiune mai în vârstă și una mai tânără a lui însuși din linii temporale deosebite ar putea ocupa amândouă aceeași linie temporală, chiar dacă în momente diferite.

— Scuză-mă! Am dreptul să folosesc toaleta!

Când Elena se dădu și mai în spate, femeia enormă trecu printre ea și Jonathan ca o eclipsă totală, umplând tot spațiul disponibil. Cu greutate, femeia se strecură prin ușa de la toaletă. În timp ce se mișca, dezveli… un perete gol. Femeia prea voluminoasă o trăsese pe Elena cu ea, agățată ca un parazit nepotrivit pe o balenă? Nu. Jonathan încetase să o observe pe Elena și acum dispăruse!

Jonathan se clătină, tulburat, cuprins de panică și de dezolare. S-o fi găsit pe Elena și s-o fi pierdut din cauză că o femeie cât un munte voia să intre la MacToaletă! Elena fusese solidă și reală, dar continuum-ul se destabilizase datorită obezității locale. Prea multă masă ocupând un loc, prea multă definibilitate. Poate!

Jonathan se întoarse la masa lui, unde Moartea mă sărută zăcea deschisă, și se prăbuși pe scaun. Pentru o vreme, se uită fix la ușa dinspre stradă, dorind ca Elena să intre iarăși în MacDonald’s, ca și cum realitatea s-ar putea rearanja singură după câteva minute. În schimb, intră o femeie încă și mai masivă, acoperind cu totul un scaun cu rotile autopropulsat. Jonathan se simți ireal prin comparație, ca și cum n-ar fi avut suficientă substanță. MacDonald’s era un loc riscant pentru a încerca s-o întâlnească pe Elena! Și totuși, rămânea locul cel mai logic. Ah, de ce zăbovise Elena cu el lângă MacToaletă? Trebuia să fi fugit ținând-o de mână pe stradă, unde era mai mult spațiu liber.

Dacă Elena dispăruse, asta însemna că ea fusese doar probabil prezentă în MacDonald’s în ziua aceea. Probabilitatea fusese foarte mare, poate de 99,9 la sută, dar asta lăsa 0,01 la sută improbabilitate, pe care simpla masă a femeii supraponderale o dislocase în realitate, cam ca o gaură neagră pe dos. Chiar acum, era foarte posibil ca Elena să fie altundeva în oraș, unde ar fi cel mai probabil să se afle, fără să fie conștientă de a-l fi întâlnit pe Jonathan și totuși gândindu-se poate la el și întrebându-se de ce, în acest moment anume.

În mintea lui Jonathan apăru o viziune a lumii cu totul nouă, care explica în ce fel fusese în stare să călătorească prin puterea voinței într-o linie temporală alternativă și explica, de asemenea, șosetele pierdute în mașinile de spălat…

Trebuie să existe un număr infinit de linii temporale cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate — dar niciodată cu certitudine absolută. În liniile temporale cele mai puțin probabile, întreaga rasă umană s-ar putea transforma în dinozauri inteligenți, iar cerul ar putea deveni verde. În liniile temporale mai puțin (dar nu cele mai puțin) probabile, un bărbat putea deveni femeie, sau pisica favorită iguană — o schimbare, dar nu chiar atât de haotică. Cele mai probabile linii temporale ar fi foarte stabile, dar nu în totalitate. Ai putea să pui douăzeci de șosete într-o mașină de spălat și să recuperezi nouăsprezece. Uneori s-ar petrece coincidențe nebunești. O fetiță pe nume Ruby Gumdrop de pe Aleea Nevăstuicii numărul 52 ar da drumul unui balon de care și-ar lega adresa — balonul ar ateriza la două sute de mile depărtare, pe Aleea Nevăstuicii numărul 52 dintr-un alt oraș, pentru a fi găsit de o altă fetiță de aceeași vârstă, care poartă și ea numele de Ruby Gumdrop.

Așa că Jonathan devenise foarte improbabil într-o linie temporală, și foarte probabil în aceasta.

Acum, că știa că Elena era aici și că ea știa cine e Jonathan, de ce să nu dea un anunț în ziarul local ca să aranjeze un loc de întâlnire? A, dar nu, trebuia să călătorească și mai mult în trecutul ei ca să-i vorbească despre incertitudini, pentru că asta se întâmplase deja. Dacă nu făcea asta, totul ar putea deveni nesigur.

Așa cum făcuse în celălalt MacDonald’s, închise ochii și se concentră.

*

Și îndată deschise ochii — ca să vadă ceea ce era, în aparență, același veșnic MacDonald’s. Totuși, angajații erau alți oameni, diferiți — iar prețurile erau mai mici.

Cam cu douăzeci la sută mai mici!

Când se duse la MacToaletă și aruncă o privire în oglindă, avu un șoc. Arăta cam cu zece ani mai în vârstă. La început amuți de uimire, apoi însă își aduse aminte senzația nedefinită de dinainte, de maturitate mai mare, și ajunse la concluzia că faptul de a călători înapoi de-a lungul oricărei linii temporale trebuie să aibă un preț, acela al îmbătrânirii proporționale. De data asta, devotamentul îl costase scump — zece ani de tinerețe.

Dar exista un avantaj! Aici, în trecut, mai puțini clienți erau voluminoși. Poate un sfert în loc de o treime. Se duse îndată la aceeași cutie de gunoi în care găsise Moartea mă sărută. Desigur, nu putea fi acolo aceeași carte decât peste zece ani, dar Jonathan găsi în schimb Un tezaur de proverbe turcești: izvorul tuturor dicționarelor de proverbe în turcă și în engleză. Spatele era sfâșiat și lipseau ultimele o sută de pagini — poate că acele pagini fuseseră rupte pentru ca cineva să-și șteargă nasul sau să se curețe de grăsime.

Astfel începură două săptămâni de MacApă și de „Dragostea e un bob de năut în flăcări”, „O femeie urâtă deretică în casă, o femeie frumoasă hoinărește pe străzi”… Dar în a cincisprezecea zi, o Elena abia trecută de douăzeci de ani întră la MacDonald’s ca să facă pipi. Jonathan se instală repede în fața ușii toaletelor, atent la apropierea oricăror persoane supraponderale. De îndată ce ieși Elena, îi tăie calea.

Ea vorbi cu calm:

— Vrei să mă lași să trec?

Ah, nu-l recunoscuse! Slavă Domnului că nu era nevoie să meargă mai departe înapoi în timp.

— Scuzați-mă, spuse el, dar sunt inspector pentru calitatea MacToaletelor, așa cum le percep clienții. Îmi puteți acorda o clipă pentru câteva întrebări? Mai întâi, improviză el în grabă, ați făcut pipi sau caca?

Dumnezeule, auzise prea multe mame cu copii mici! Trecuse o veșnicie de când vorbise normal cu cineva!

— Ești un pervers! exclamă ea.

Apoi chipul îi deveni palid.

— Jonathan…?

— Știi cine sunt?

De fapt, slavă Domnului că-l cunoștea — era mai bine decât să fie socotit pervers.

— Nu se poate! E o halucinație! Lasă-mă să ies de-aici!

— Elena, iubita mea, totul e în ordine, nu intra în panică…

O reținea cu forța, dar Elena încetă brusc să-i opună rezistență.

— Mirosul tău, l-aș recunoaște oriunde. Oh, Dumnezeule, visez… visez…

— Nu visezi, iubirea mea. Liniștește-te. Pretinde că e o vrajă și lasă-te îndrăgită de imposibil. Imposibilul te iubește.

Elena închise ochii pentru o clipă, apoi începu să plângă.

— Trebuie să fiu moartă! Așa ceva nu poate să se întâmple în realitate.

— Am nevoie de tine vie! Adică: ești vie, și am nevoie de tine. Am stat aici vreme de săptămâni, așteptând și bând MacApă. Nu plânge.

— Pentru că lacrimile mele nu sunt MacApă?

Râse isteric.

— Ești tânăr!

Și începu să danseze. Iar el crezuse că arăta cu zece ani mai bătrân!

Pentru a stabili continuitatea și a face lucrurile mai probabile, îi îndrugă repede despre incertitudinea definită și despre indefinibilitatea certă, același fraze pe care le folosise ea față de el — ca și cum ar fi recitat o rugăciune sau o formulă magică. În curând aveau să fie în pat, fie la hotelul lui, fie indiferent unde locuia ea.

Mare greșeală.

Jonathan încetase să mai acorde atenție împrejurimilor. Chiar în acea clipă, o voce hârâitoare rosti:

— Faceți-mi loc!

Poate că bărbatul supraponderal avusese destul suflu doar pentru două vorbe, însă vocea lui avea în același timp un ton militant. Fie din cauza Puterii Grase sau a inerției, se și comportă militant: brațe imense, urmate de un corp uriaș, pătrunseră între Jonathan și Elena, silindu-i să se despartă. Când eclipsa trecu, Elena dispăruse.

Îndurerat, Jonathan se întoarse la masa lui.

În timpul scurtei lor întâlniri, Elena păruse uluită de înfățișarea lui tinerească, în comparație cu atunci când îl văzuse ultima oară, în trecutul ei. Era oare condamnat să stea la MacDonald’s ani întregi, citind proverbe turcești bizare, până când îmbătrânea suficient în mod natural ca să călătorească și mai departe în timp, ca să sosească — adăugând și călătoria prin timp — arătând foarte matur? Adevărat, ultimul său salt adăugase un deceniu vârstei lui aparente, dar încă un deceniu de îmbătrânire datorat unui nou salt părea, sincer, insuficient.

Cugetă la imaginea de neșters a cadavrului ei după noaptea de dragoste pe care-o petrecuse cu el în trecutul lui, care era viitorul ei. Voia atât de mult să fie complet transparent în ochii ei, pentru că aceasta este natura unei iubiri adevărate și absolute — n-ar trebui să existe nici un secret între parteneri. Și totuși, cu nici un chip ea n-ar trebui să afle despre propria-i moarte în brațele lui, în timpul îmbrățișării care fusese ultima pentru ea și prima pentru el! Această excepție de la transparență îl durea și totuși, paradoxal, alimenta mai departe dragostea lui imensă și suferința provocată de despărțirea lor.

Dorul lui crescu necontrolabil până când deveni un incendiu violent dintr-o pădure de care trebuia să fugă — să se cufunde în lacul dătător de viață al prezenței ei, cum s-ar spune. Așa cum ziceau turcii, în secțiunea despre Yokluk sau ”absență”: Hasret ateșten gömlektir (”Dorul e o cămașă de foc”). Prin urmare, uită totul despre timp și despre vârstă, închizând ochii și concentrându-se. Abia dacă mai auzi:

— Hei, nu pot să trec cu scaunul cu rotile…

*

MacPrețurile erau încă și mai mici. Izvorul tuturor dicționarelor de proverbe dispăruse, slavă lui Allah. În local se afla un singur client supraponderal.

Ca un înotător după ieșirea la suprafață, Jonathan își trecu mâna prin păr și nu găsi prea multe fire, așa că se duse la MacToaletă ca să se uite în oglindă.

Un Jonathan având aproximativ șaizeci de ani îi întoarse privirea! Poate 58, poate 62, n-avea cum să fie sigur. Evident, întoarcerea în timp semăna cu încercarea de a atinge viteza luminii! În cazul călătoriei spațiale, cu cât accelerai mai mult, cu atât masa ta creștea, până când ajungeai supraponderal în ceea ce privea masa, deși rămâneai la fel ca înfățișare. În cazul călătoriei temporale, cu cât mai departe mergeai, cu atât mai repede îți creștea vârsta. Dacă ar fi trebuit să se întoarcă încă vreo câțiva ani, probabil că ar ajunge în vârstă de o sută de ani. Unde se dusese viața lui între timp? Fusese folosită sub formă de combustibil temporal.

Cum ar fi fost posibil să atragă din punct de vedere erotic o Elena încă și mai tânără?

Ca bărbat în vârstă de aproximativ șaizeci de ani, Jonathan era nelalocul lui printre numeroșii tineri care vizitau MacDonald’s-ul. L-ar fi putut privi ca pe un soi de MacAdolescentofil. Așa că acum trebuia să rămână vigilent în timp ce lăsa și mai puțin impresia că se uita des în jur. Din fericire, același coș de gunoi îl salvă încă o dată (sau pentru prima oară), sugerând că destinul colabora poate cu el.

De data asta cartea aruncată avea titlul Regulile golfului explicate. „Golful e un joc singuratic”, informa cartea. La fel și încercarea de a o găsi pe Elena! „Golful este dificil pentru că noi îl facem astfel. Tot soiul de inhibiții și de temeri apar în mintea unui om pe cale să lovească o minge de golf, unele dintre ele fiind demoni creați chiar de sine însuși, iar altele fiind gravate în imaginația lui de către priveliștea intimidantă a traseului din fața lor…” Da, asta era înțelept. Jonathan trebuia să se destindă.

„Cunoaște-ți mingea”: și acesta era un sfat bun, dar Jonathan era sigur că și-ar recunoaște iubita la orice vârstă. Oricum, peste treisprezece ani! Sub acea vârstă, de dragul decenței, ar fi trebuit să o lase să mai crească puțin, chiar dacă el însuși continua să îmbătrânească.

La golf, uneori aveai nevoie să dai drumul unei mingi vertical peste umăr ca s-o pui înapoi în joc. Atenție sporită, dacă ai fundul mare și mingea ricoșează de el! Statul în MacScaune vreme de săptămâni sau de ani întregi ar putea foarte bine să-i mărească fundul lui Jonathan, și totuși ce altceva putea face în legătură cu asta? Să facă exerciții de gimnastică sau de yoga în MacToaletă?

Din fericire, trecură numai zece zile până când o tânără Elena inconfundabilă intră la MacDonald’s cu o prietenă — nu ca să facă pipi, ci ca să mănânce! Toți tinerii trec printr-o fază în care cred că fast-food-ul e bun. Pentru că învățase răbdarea, Jonathan o observă mânjindu-și buzele cu ketchup și sorbind încet cu paiul un shake cu lapte, oferind involuntar un spectacol minunat de senzualitate spontană. N-avea mai mult de șaptesprezece ani, estimă el. Arăta pură și complet inocentă, și totuși în ochii ei zări deja sclipiri ale acelei lumini care în anii următori avea să radieze în înfățișarea aceea a ei. Fapt unic în istoria lumii, Jonathan se uita la fata care ar fi devenit mai târziu iubirea vieții sale înainte ca toate acestea să se fi întâmplat. De fapt, era nevoie de noi timpuri verbale pentru a-i exprima experiența.

Până acum se săturase de MacToalete, care se dovediseră primejdioase și erau, în orice caz, lipsite de poezie, chiar dacă se făcea curățenie o dată pe oră. A aprinde dragostea Elenei pentru el nu putea fi o treabă simplă și instantanee. Dacă eșua de data asta, întreaga buclă a realității în care trăise, după cât se pare, de-a lungul celei mai mari părți a vieții sale s-ar putea dizolva în nimic, lăsând mai puține urme în univers decât o bulă de săpun care se sparge!

În plus, cu Elena era și prietena aceea a ei. Un bătrân care făcea avansuri într-o asemenea companie ar provoca jenă sau chicoteli, dacă nu chiar țipete. Când Elena ieși din MacClădire, o urmă la o distanță discretă, prefăcându-se că studiază cartea despre golf.

Și după ce descoperise unde locuia Elena, se duse la un restaurant indian. În sfârșit, niște feluri interesante!

*

Elena știa că era o fată deosebită, și totuși asta constituia o sursă de îngrijorare. Cele mai multe dintre prietenele ei aveau deja un iubit, sau cel puțin avuseseră unul. De ce ea nu reușea să găsească un băiat care s-o intereseze? N-avea nici cea mai mică idee ce căuta, dar știa exact ce n-o interesa, iar lumea părea plină de băieți neinteresanți. Poate că asta se-ntâmplă din cauză că bărbații se maturizează psihologic mai târziu decât femeile. Nu putea decât să aștepte și iar să aștepte, și să încerce să se înțeleagă mai bine pe sine.  Făcând astfel, poate că avea să descopere exact ceea ce dorea de la viață și de la bărbați. Între timp, energia intactă a tinereții îi dădea puterea de a suporta marele mister.

În fiecare duminică la prânz, Elena se ducea în vizită la bunicii pe care-i îndrăgea. Adora borșul așa cum numai bunica ei știa să-l facă — sau, când acesta nu era, ciorba kapustniak — urmat de o porție de vareniki z tvorogom (colțunași) sau ghalushki poltavskie (găluște). Dar felul după care era de-a dreptul înnebunită era nalistniki, cunoscute și ca deruni, clătite mici cu cartofi făcute într-un fel unic, și desigur udate cu uzvar, o băutură răcoritoare din fructe de pădure. Într-o duminică frumoasă, Elena găsi un nou oaspete acasă la bunici. Bunicii ei erau foarte sociabili, deși, la fel ca toți oamenii în vârstă, aveau un cerc permanent de prieteni. Foarte rar apăreau în viața lor noi cunoștințe. Aceasta era una dintre excepții.

Noul-venit se împrietenise cu bunicul la clubul de golf din oraș, locul unde bunicul și prietenii lui jucau șah, acum, că nu mai erau în stare să joace golf, din cauza artritei sau a răsuflării scurte. Cei care jucau înainte golf și cărora le plăcea sediul clubului promovau la șah. Noul-venit părea să știe o mulțime despre golf, chiar dacă nu avea nici o crosă, prin urmase șahul era ideal și pentru el.

Când iei masa de prânz cu bunicii, nu te aștepți la originalitate, ci la tihna unei experiențe familiare. Totuși, conversația la acel prânz a fost mai originală decât de obicei, cu speculații stranii despre timp și chiar cu niște proverbe turcești, cum ar fi Vakit gelmeden horoz ötmez (”Cocoșul nu cântă până când nu vine vremea”). Așa că, atunci când veni vremea ca oaspetele să plece, Elena se simți puțin vinovată că nu dăduse mai multă atenție numelui său mai devreme, când îi fusese prezentat.

În timp ce-i strângea mâna, ea se încruntă și rosti:

— Domnule…

— Spune-mi Jonathan, răspunse oaspetele, privind-o în ochi într-un fel straniu de semnificativ. Totuși, uită de el mai târziu, în acea după-amiază.

*

 În lunile care urmară, Elena se obișnui cu prezența lui Jonathan în casa bunicilor ei duminica. În corpul bătrân de șaizeci de ani părea să se afle un suflet destul de tânăr și totuși înțelept, cu o viziune interesantă despre lume — despre care Elena își dădu seama că o ajuta să descopere o mulțime de lucruri privind propria ei viziune despre lume. Nu că Jonathan ar fi învățat-o ceva, ci mai curând că ea descoperea înăuntrul ei concepte pentru care, până atunci, nu existaseră cuvinte. Simțea că evoluează. Toată săptămâna aștepta cu nerăbdare duminicile.

Totuși, evoluția ei nu avea nici un program urgent — faptul de a te înțelege pe tine însuți prea repede ar putea sugera că ești banal.

În sfârșit, apăru o ocazie de a-l vedea pe Jonathan altundeva decât în sânul familiei. El aminti că are două invitații la o prezentare privată, la o galerie specializată în artă modernă, iar Elena profită de ocazie ca să-i audă părerile într-un decor diferit.

Expoziția consta din ceasuri stricate și remontate pe care erau întinse găini moarte, unele încă având penele pe ele, cu ouă fierte băgate cu forța în cioc, unele jumulite, altele fripte, deși toate erau acoperite cu lac pentru a întârzia putrefacția.

Jonathan comentă:

— „Ay gör, oruç tut; ay gör, bayram eyle.”

— ”Nu-ți număra găinile până când nu ies din ou”?

Îl înțelegea perfect.

— Și în curând, continuă el, tempus fungus.

Da, mucegaiul avea să crească pe păsările moarte.

O femeie tânără ducea o tavă cu copane și ouă de prepeliță.

— Clonc, rosti el.

— Îîh! exclamă ea.

— Ai prefera să mergem la o cafenea, pentru o cafea cu lapte?

Astfel se evaporă pretextul expoziției de artă, îngăduindu-le să plece rapid către o discuție fermecătoare despre probleme cu totul diferite, într-o cafenea.

Începând din acea zi, se întâlniră deseori în oraș. Văzându-l astfel pe Jonathan, Elena începu să perceapă mult mai mult și din propria ei persoană. Felul în care o înțelegea el o ajuta mult să se exploreze pe ea însăși, deși, așa cum se întâmplă deseori, cunoașterea genera mai multe enigme decât rezolva. Într-o zi, în timp ce mâncau de prânz într-un restaurant pakistanez, ea rosti impulsiv:

— Aș dori să-ți pun o întrebare, dar nu vreau să simți că sunt indiscretă.

— Nu-ți face griji, răspunse Jonathan. Tu nu mă poți jigni.

— Ei bine atunci, într-un mod pur ipotetic, te-ai gândi vreodată la ideea de a face dragoste cu cineva mult mai tânăr decât tine?

— Femeie sau bărbat? întrebă el.

— Nu-ți cunosc prea sigur gusturile, dar m-aș fi gândit mai mult sau mai puțin la o femeie.

— Mă întrebi dacă aș putea simți vreun interes pentru o femeie mult mai tânără decât mine — sau dacă vreun imperativ moral m-ar împiedica să fac dragoste cu ea?

— Nu știu precis. Poate amândouă.

— Bărbații maturi nu încetează niciodată să fie atrași de femei tinere, Elena, în afară de cazul în care intră în moarte cerebrală. Și nu-mi vine în minte nici o regulă semnificativă care să excludă o asemenea posibilitate.

— Ai urmat vreodată vreo regulă când era vorba de dragoste?

— Singura mea regulă, probabil de origine genetică, este aceea că nu pot iubi total decât o singură femeie de-a lungul vieții mele și, o dată ce o găsesc, toate celelalte femei nu mai sunt interesante pentru mine.

— Oh…, comentă Elena. Femeia ta trebuie să fie foarte fericită.

— E și părerea mea. Dar să presupunem că ea nu știe…

Elena izbucni în râs.

— Glumești!

— În acest caz, aș fi încă virgin. În ce an suntem acum? Hmm, sunt sigur că o să-mi pierd virginitatea în cursul următorilor patruzeci de ani. Probabil când tu o să ai vârsta mea actuală. Universul e cel care glumește. Și tu ești făcută să iubești o singură persoană, Elena.

— De unde știi asta?

— Îmi aduc aminte foarte bine viitorul.

Ea râse din nou.

— Ești nostim.

— Nu numai eu. Viața e cea nostimă.

— Îmi închipui că se pot privi lucrurile în felul ăsta.

— La fel se întâmplă cu multe tragedii. Numai faptul că sunt în mod fundamental nostime le împiedică să fie ridicole.

— Așadar, acum viața e o tragedie?

— Elena, este mama… sau mai curând, matrioșka tuturor tragediilor. Deschizi păpușa cea mare și conține o tragedie ceva mai mică — și tot așa. Asta o face nostimă în cele din urmă.

— Viața poate fi o frumoasă tragedie.

El dădu din cap.

— Dacă o interpretezi așa cum trebuie.

— Ai trăit mult mai mult decât mine. Cum ai interpretat-o tu?

— Cât de bine-am putut.

— Și ești mulțumit?

— Nu mă plâng. N-ar avea nici un rost.

— Sper că o să fiu în stare să interpretez și eu viața așa cum trebuie.

— O, o s-o faci!

— De unde știi?

Jonathan clipi.

— Am fost în viitor și am aruncat o privire.

Sigur că ea râse iar.

— Când o să fiu eu în viitor, o să mă întorc și o să-ți spun dacă ai avut dreptate.

Era rândul lui Jonathan să zâmbească.

— Nu-i nevoie! O să fiu prin preajmă să te ascult când o să fii bătrână.

— Îți place să visezi!

— Nu modelează visele realitatea?

— Asta sună chiar ca un clișeu.

— Visele sunt destul de străvechi ca să li se îngăduie să fie clișee. După atâta timp, ar fi greu să fie originale.

— Mereu ai un răspuns pregătit! Cu nici un chip nu se poate avea ultimul cuvânt cu tine!

O umbră de durere încețoșă ochii bărbatului.

— Ultimul cuvânt, replică el, este atunci când se petrece mama tuturor tragediilor.

— Așadar, se poate întâmpla doar o dată?

— O dată e mai mult decât de-ajuns — o dată conține toate celelalte tragedii.

— Cred că înțeleg…

— Nu încă, nu înțelegi. Dar nu-i nici o grabă.

Ea comentă cu șiretenie.

— Presupun că ai dreptate și în privința asta.

— Nu-i neapărat o plăcere să ai dreptate.

Elena se simți provocatoare.

— A face dragoste cu mine ar fi neapărat o plăcere?

— Inevitabil ar fi un cuvânt mai potrivit.

Desigur, Elena nu știa că dragostea lor putea fi o necesitate puternică, dar nu ceva inevitabil.

*

 Timpul trece de obicei, iar lucrurile care trebuie să se întâmple, de obicei se întâmplă. Sau nu. De data asta s-au întâmplat. Elena și Jonathan luaseră masa deseori împreună la multe restaurante exotice din oraș, dar în acea seară anume, pentru prima oară, erau în apartamentul lui Jonathan — se oferise să întreacă acele restaurante, sau cel puțin să încerce.

O lumină blândă venea de la cele două lumânări înalte de pe masă. Cina era pe atât de extravagantă pe cât promisese. A o descrie nu l-ar fi putut onora destul, din moment ce descrierea gusturilor nu oferă nici o senzație. Și totuși, am putea aminti aperitivele, din arici de mare înfășurați în lăptuci, pentru că interiorul aricilor de mare seamănă cu niște mici labii maronii, al căror gust seamănă cu felul în care miros băltoacele de apă de mare lăsate în urmă de mareea joasă.

Stând în fața ei, Jonathan o urmărea cu o privire pătrunzătoare, în care se întrezărea ceva. Era fericire, era melancolie? Era lumina prea slabă pentru a deosebi între tristețe și bucurie? Băuse ea prea mult cabernet? Tot ce-și putea da seama Elena era că înăuntrul ei se ivise un sentiment puternic.

Ceea ce reprezenta Jonathan pentru ea trecuse printr-o schimbare totală, devenise ceva intens și straniu. Nu mai vedea persoana oarecum vârstnică pe care ar fi văzut-o oricine altcineva, ci pe cineva atât de bogat în semnificații încât aproape că scăpa unei cercetări obiective. Cine știe de câte ori ochi feminini trebuie să fi văzut la Jonathan acea frumusețe profundă și neașteptată, de-a lungul întregii sale vieți! Și totuși, poate că în acest moment era singura persoană capabilă să perceapă această frumusețe în minunata sa totalitate. I-ar fi plăcut să creadă că era unică și că pentru toate femeile orbite de banalitate, Jonathan ar părea doar un bărbat de șaizeci și ceva de ani. Iar ea credea că-l descifrase complet.

Când vorbea cu ea, vorbea în întregime, nu cu o parte neînsemnată, secundară a ei, așa cum făceau de obicei alți oameni. Când o asculta, auzea ceea ce spunea ea de fapt, nu ceea ce ar auzi ascultătorii obișnuiți, și anume propriile lor noțiuni preconcepute. Comuniunea dintre ea și Jonathan devenise un fenomen spiritual de o intensitate absolută. Oamenii sunt ca niște baloane de săpun care plutesc în văzduhul lumii. Baloanele rătăcesc la întâmplare. Din când în când, se ciocnesc de alt balon. Uneori două baloane se unesc într-unul singur, mai mare și mai sclipitor. Mai devreme sau mai târziu toate baloanele se sparg, reducându-se la lipsa de însemnătate a unui strop, dar atât cât balonul sclipitor durează, acest lucru e lipsit de orice importanță. Chiar în această clipă, ea și cu Jonathan se aflau înăuntrul minunatului balon al comuniunii.

Când devine inevitabil primul sărut? Ce se întâmplă cu timpul însuși, în timpul sărutului care inaugurează o iubire atemporală? Ce se întâmplă cu spațiul, când primul sărut anulează orice distanță? Și de ce întrebările privind dragostea trebuie să sune atât de banale și de prost gust?

Apoi săruturile lor se înmulțiră și se diversificară și, în aparență fără nici o trecere, sufrageria se transformă într-o cameră cu un pat mare și moale… Hainele erau o relicvă inutilă. Nimic nu putea stingheri balonul Elenei și al lui Jonathan, un balon în care se petreceau lucruri minunate, pline de căldură.

Jonathan acordă atenție fiecărui centimetru al Elenei înainte de a aduce omagiu celui din urmă altar. Arșița dinăuntrul balonului crescu.

— Am așteptat atât de mult acest moment, murmură Elena, cuvintele surprinzând-o chiar și pe ea.

Obiectiv vorbind, nu era atât de mult timp, și totuși părea deodată o veșnicie.

— Am așteptat întreaga mea viață, șopti el.

Era cât se poate de adevărat, chiar dacă decenii din viața lui dispăruseră pe post de combustibil temporal.

— Te-am simțit deja înăuntrul meu multă vreme. Să ștergem prăpastia dintre imaginație și realitate?

— Da, da!

Îmbrățișarea fu lungă și foarte tandră și o copleși pe Elena cu emoții încântătoare.

Țipă, strângându-l pe Jonathan lângă ea cu toată puterea. În clipele tihnite care urmară, ea și cu el schimbară efuziuni îndelungate și cuvinte dulci.

— Te iubesc, Jonathan.

— Și eu te iubesc.

— Așadar, acum ți-ai pierdut în sfârșit virginitatea, continuă ea cu un surâs atât de dulce…

— Mi-am recâștigat virginitatea, răspunse el. N-a venit încă vremea s-o pierd.

— Spui mereu lucruri atât de nostime!

— De ce-aș alege lucruri tragice?

— Jonathan, n-am cum să fac comparații, dar sunt sigură că ești iubitul perfect.

— Tu m-ai învățat.

Elena îl privi cu pasiune în ochi. Avea obrajii învăpăiați.

— Te vreau, rosti ea din adâncul ființei sale.

Și începură să facă din nou dragoste.

*

Elena își aducea aminte de lucruri pe care le auzise despre potența diminuată a bărbaților mai în vârstă. Trebuie să fie legende neîntemeiate! Cel puțin, nu i se aplicau lui Jonathan! Foarte curând, gândirea fu înlocuită de senzații atavice și țipă din nou, când întregul ei univers deveni un sinonim pentru plăcerea supremă. Cum putea fi viața atât de minunată? Se îmbrățișară tot restul nopții, disprețuind risipa somnului, sărutându-se, stând de vorbă, glumind, iubind.

Când se lumină de ziuă, forța reveni de partea lui Jonathan. Elena se socotea cea mai norocoasă fată din lume. Se simțea ca și cum Jonathan ar fi canalizat energie din întregul cosmos pentru a o îndrepta spre ea în timpul primei nopți de iubire din viața ei tânără. El era polul în jurul căruia gravita și se concentra toată dragostea universului pentru a fi pompată ritmic în ea, până când exploda într-o bucurie supremă. Universul însuși o iubea, iar Jonathan era cel pe care-i crease universul pentru a-și arăta dragostea pentru ea. Știa că avea să-l iubească pe Jonathan pentru totdeauna.

Orgasmul lui erupse înăuntrul ei chiar în clipa în care ea își striga punctul culminant al plăcerii. Țipetele lor se împletiră în melodia primordială care ar fi trebuit să dureze pentru totdeauna în acea bulă de timp.

Apoi însă urmă o discordanță — un sunet înăbușit din gâtul lui Jonathan, în timp ce acesta se lăsă greu peste ea și nu se mai mișcă.

— Jonathan…?

Nici un răspuns.

— Jonathan!

Și înțelese și țipă iar, mai tare decât oricând înainte. Deși, de data asta, nu de plăcere.

Ani mai târziu, după ce-l întâlni pe mai tânărul Jonathan la MacDonald’s și el bolborosi despre incertitudine și despre indefinibilitate, iar ea îi găsi cartea abandonată de proverbe turcești, jură că trebuia să studieze fizica până când înțelegea natura timpului.

După ce-l întâlni din nou și un client supraponderal se băgă între ei, găsi exemplarul lui din Moartea mă sărută.

El o sărutase și o inițiase în trecut, și murise. Într-un fel, asta făcuse viața lui, și dragostea lor, nemuritoare, din moment ce, spre deosebire de oricine altcineva în istoria lumii, Jonathan cu siguranță nu avea să moară în nici un an de după nașterea lui. Când avea să plece în cruciada lui temporală, cum avea să se împace cu absența lui? Probabil că asta urma să devină tot mai evident pe măsură ce treceau anii intermediari, petrecuți la fel, împăcându-se cu absența lui — o dragoste specială cere sacrificii speciale, ca în cazul lui Héloise și Abelard, sau al lui Tristan și Isolda. Între timp, avea ceva de așteptat cu nerăbdare mai târziu în viață, ceea ce însemna mai mult decât aveau cei mai mulți dintre oameni. Cu nici un chip nu trebuia să se apuce să-l caute pe Jonathan înainte de vreme!

Își înteți studiile de fizică. Din când în când, recitea Moartea mă sărută și Izvorul tuturor dicționarelor de proverbe. În ciuda transparenței și comuniunii, nu trebuia să-l lase niciodată pe încă și mai tânărul Jonathan să studieze aceste două cărți — altfel cu ce experiență proaspătă își putea ocupa timpul la MacDonald’s? Cu siguranță nu cu MacMeniul…

În românește de CRISTINA GHIDOVEANU

Vă reamintesc faptul că exclusivitatea de astăzi pentru versiunea în limba română acordată blogului „Moshul SF”, v-a oferit prilejul să citiți în premieră la noi în țară povestirea cîștigătoare a Premiului BSFA pentru anul 2009, la categoria povestire. Este vorba despre

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE MICHAEL HAULICĂ

Așa cum am promis, iată și proza lui MICHAEL HAULICĂ destinată ”scornelilor” Moshului, lucrare care care încheie – practic – un prim ciclu de proze inedite semnate de autori români de science fiction pentru acest blog. Începută cu ceva mai mult de un an în urmă, această inițiativă s-a dovedit una de succes (și n-o spun numai eu!), cititorilor fiindu-le oferite câteva texte de ficțiune speculativă extrem de interesante, câteodată surprinzătoare, de cele mai multe de o calitate literară deosebită – și repet, aceste calificative nu-mi aparțin, sunt desprinse din aprecierile fanilor site-ului, ale fanilor science fiction-ului românesc în general și din comparația cu alte realizări similare. Desigur, mi-ar fi plăcut să fie prezenți în paginile virtuale ale Moshului SF și alți autori… Pe unii i-am invitat să colaboreze, fără să primesc în cele din urmă un răspuns (n-am să dau nume, ca să nu credă lumea că sunt supărat – deși, e-adevărat, dezamăgit sunt), pe alții n-am reușit să-i contactez cu de-afurisenie – bănuiesc însă că vina trebuie pusă în totalitate în cârca mea. Oricum, asta este ce a ieșit…

Data viitoare, am pentru voi o surpriză – și încă una de proporții. Vom inaugura un nou stadiu al ”Celor 1001 de scorneli ale Moshului SF”. Până atunci, vă invit să cititți acest superb text semnat de Mike – ”bunicul” cum îi spun eu, fiindcă este cu aproape 3 luni mai în vârstă decât mine! Nu vă lăsați înșelați însă de acest lucru: avem de-a face aici cu un scriitor de excepție, ajuns la vârsta deplinei maturități artistice și  care sunt convins că ne va mai face o mulțime de surprize plăcute în anii ce vor veni. Credeți-mă pe cuvânt!




Stăteam la Josephine, la masa mea favorită, bîndu-mi berea cu înghiţituri rare, dîndu-i timp să-mi curgă pe gîtlej, gros, fără grabă şi cu gust amar, ca viaţa mea de pînă atunci. Urmăream cu privirea o muscă mare, albastră, care părea a-şi fi propus să nu lase neatinsă nici o halbă de bere din încăperea aia.

Atunci am văzut-o.

De-abia intrase pe uşă şi rămăsese acolo, luîndu-i pe muşteriii acelei ore de amiază la verificat de parcă ar fi fost dosare răsturnate pe biroul unui funcţionar care se zbate între lenea de toată ziua şi zelul celui care se ştie favoritul şefilor.

Faţă. Sîni. Coapse. În acel moment invidiam musca, voiam să fiu eu o muscă, să-i dau ocol, s-o văd şi din spate, că avea dreptate Bug atunci cînd zicea „Adevărata faţă a femeii este curul“. Dar nu eram o muscă, nu eram decît un om, un bărbat, aşa că stăteam la masa mea şi-mi încercam puterile de telepat „aici, fata, aici“. Şi sigur că există un dumnezeu al golanilor, un dumnezeu al beţivilor, aşa cum există şi un dumnezeu al celor din categoria detectiv-particular-ieşit-la-agăţat.

Cînd a dat cu ochii de mine mi-a părut că-mi ia la numărat nasturii de la costum, de la cămaşă şi, poate, dacă n-ar fi fost masa între noi, ar fi ajuns şi la şliţul pantalonilor… Zbîrci! Acolo am fermoar. Dar mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, mîndru de cămaşa mea Valentino pe care o îmbrac de fiecare dată cînd ies la agăţat.

Ştiu că unii dintre voi o să spună „nu ti cred, ăi, la agăţat la amiază?“, dar le-aş spune ălora: şi cînd să ieşi la agăţat fără să pară că ai lipit pe frunte „voulez-vous coucher avec moi?“, că seara e clar. Toată lumea care umblă îmbrăcată în pantaloni face asta. Pe cînd la prînz, în pauza de masă… Te dai ocupat, te dai bengos, om de afaceri, patron, director — şef adică. Şi intri în conversaţie aşa, să ceri oţetul, să-ţi alunece mîncarea pe gît…

Mai ai mînecile cămăşii, puiule — îmi venea să-i zic, dar mi-am înghiţit cuvintele cînd am văzut că se apropie, se aşază înaintea mea, îşi scoate o ţigară din poşeta Prada (Prada pe dracu’! Chinezii să trăiască!), şi-o înşurubează într-un port-ţigaret lung cît furtunul de la perfuzia bunicului… Unde-o fi încăput în poşetuţa aia? Dar degeaba încercăm noi, bărbaţii, să înţelegem cum reuşesc femeile să pună într-o poşetă ceea ce noi, pe viaţa mea!, n-am reuşi să înghesuim nici măcar într-un geamantan, degeaba, trebuie practică pentru asta, generaţie după generaţie, trebuie s-o ai în gene, în gena aia cum-să-îndeşi-Titanicul-într-o-poşetă.

— Se poate?

Mamă, ce voce avea! Mamă, ce… Eram excitat, super-interesat, super-incitat, super-nedumerit de ce căuta fiinţa aceea angelică la masa mea, super-disponibil, super-ofertă, 2 în 1…

— Se poate, puiule, cum să nu se poată…? Dar, dacă nu ţi-e cu supărare… Ce?

— Eşti Homer Goian, nu?

A rîs? A rîs! Pe bune că a rîs. Dacă nu cu gura, atunci cu ochii, cu umerii, cu sînii, cu mîinile… Toată lumea rîde de numele meu, toată lumea. Noroc că-s bun în ceea ce fac şi lumea alege să vină la mine pentru ceea ce sînt şi pentru ceea ce pot, nu pentru cum mă cheamă. Dintre toţi clienţii pe care i-am avut pînă acum, nici unul — dar absolut nici unul — nu m-a căutat după ce mi-a găsit numele în cartea de telefon.

Mă scuzaţi. Am uitat să mă prezint: sînt Homer Goian, detectiv particular. Şi-s bun al dracului!

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă? Domnişoară?

Ei, domnişoară… Am zis şi eu aşa, la oha. Femeile sînt înnebunite după chestia asta.

Iar eu sînt înnebunit după femei.

— Doamnă, a zis ea, dar am reţinut cu mare plăcere uşoara fluturare a pleoapelor şi felul în care sîngele ei, înfierbîntat brusc, i-a colorat obrajii. Sînt Adela Muntean. Fără ”u” la urmă, doar Muntean.

— Încîntat de cunoştinţă, doamnă Muntean fără ”u”, i-am dat eu o replică ciupită din filme, dar care prindea întotdeauna. Aşa. Şi?

— Şi soţul meu tocmai a fost omorît. Şi ancheta poliţiei merge încet de tot…

— Ca ochiul mortului..

Aici urma să fie trei puncte, dar al treilea mi-a îngheţat pe buze. Cred că ar putea ucide cu privirea individa asta! Ha! Şi tocmai i-a murit bărbatul… Măi, măi. Lista suspecţilor tocmai făcuse rost de primul nune. Dar e binecunoscut faptul că — e-n manual, ce naiba! — primul suspect e cel care declară crima.

— Mă scuzaţi, n-am vrut să sune aşa, zic, am zis, am reuşit să zic, după ce am înghiţit punctul ăla transformat într-un cub de gheaţă.

— …de-abia se tîrăşte. Şi eu vreau să aflu cine şi, mai ales, de ce l-a omorît.

— Şi?

Simţeam că mai era ceva, mult mai important poate decît toate astea la un loc. Şi… aveam dreptate. Aş paria totul pe senzaţiile mele: casa — închiriată, maşina — la reparat, şi chiar… calculatorul… dacă s-ar găsi cineva atît de nepriceput încît să-l primească.

— … şi vreau să plec din oraş. Îmi făcusem planuri, şi-acum asta… Nu pot pleca înainte de a desluşi chestiunea, înţelegeţi?

— Spune-mi Homer, Adela.

— Înţelegi?

Punct ochit — punct lovit. Mamă, ce mă pricep la femei!

— Păi, o să te cam coste…

— N-are importanţă. Am bani.

Curios că primul gînd care mi-a venit în minte a fost deci Prada e chiar Prada… Abia apoi am gîndit Doamne, slavă Ţie, Doamne, în nemărginirea milei Tale, că Ţi-ai plecat ochii din nou asupra nevrednicului de mine…

Am stat vreo două ore de vorbă cu Adela Muntean. I-am cerut să-mi povestească despre viaţa ei, despre căsnicia ei, despre soţ. Am aflat că-l chema  Valeriu, cu ”u” la coadă, invers decît numele de familie. Probabil că-i plăcea şi ei numele, pentru că nu-i spunea nici Val, nici Vali, ci aşa cum era, Valeriu. Am întrebat-o despre prietenii de familie, despre duşmani, hobby-uri, amante. Mi-am notat totul: generalităţi, amănunte.

— Domnule Goian!

— Homer, te rog. Trebuia să te întreb, Adela. Multe dintre crimele din ultima vreme sînt legate de adulter. Habar n-ai de ce e în stare o femeie, mai ales din postura de amantă!

— Asta s-o crezi tu!

Ce-a fost asta? Pas parol? Trei fără atu?

— OK. Valeriu avea o slăbiciune pentru mediul artistic. N-aş putea spune că avea o amantă. Ştii, soţiile îşi dau seama de lucrurile astea… Dar avea… aventuri. Îl atrăgeau femeile-artiste. Se considera el însuşi un fel de artist — scria romane, dragă Homer, romane! Cine dracu’ mai citeşte azi romane?! Se credea artist… Şi îl fascinau femeile sensibile, creatoare. Îşi petrecea o grămadă de vreme prin cluburi, era fan înrăit al Canalului Glitch 24. Doar de canalul meu îi pierise pofta…

Goiane, las-o! A sunat cum a sunat, dar poate nu asta a vrut să zică. Ţine-ţi pantalonii pe tine şi rezolvă-i cazul. Dup-aia n-ai decît s-o rezolvi şi pe ea. Dar acum las-o!

***

 Am început să bat cluburile. Ştiu că 90% din detectivii pe care-i cunosc ar fi început cu biroul lui Valeriu Muntean, cu afacerile lui, cu partenerii şi concurenţii, ştiu. Şi mai ştiu şi că nici unul dintre ei nu rezolvă cazurile mai repede decît mine. Aici era vorba despre femei iar instinctul nu m-a înşelat niciodată. Femeile-amante sînt în stare de orice pentru a pune mîna definitiv pe amanţii lor. Ăsta era firul pe care trebuia să-l urmez.

Lumea cluburilor din Inand e o lume pestriţă, veselă, mai puţin cazurile de sevraj, că avem parte şi de-aşa ceva. Cei care nu mai au bani pentru a-şi plăti biletele de intrare, cei care nu mai sînt primiţi nici măcar la sesiunile din spatele blocurilor, ăia fac urît de tot. Într-un fel, tot răul e spre bine, pentru că dintre ei se recrutează viitoarele staruri. Neputînd participa la spectacolele altora, sfîrşesc prin a-şi crea propriile lor spectacole. Recuperează şi recondiţionează aparatura aruncată prin tomberoane, apoi se leagă în reţea te miri cum, vînzîndu-şi mamele, fraţii şi surorile, punîndu-şi propriul trup la dispoziţia oricui le dă puţină atenţie. Aşa ajung să-şi facă colecţii de glitchuri şi apar de niciunde în adunările underground de prin beciuri, magazii şi garaje, crescîndu-şi armate de fani care le cer produsele pe toate canalele oficiale, inclusiv pe Glitch 24. După care urmează debutul într-un club.

Am umblat din club în club căutînd ceva care să aibă vreo legătură, oricît de mică, cu Valeriu Muntean, cu uciderea lui. Nu ştiam ce, n-aveam nici o idee. Dar cu cît rezolvam mai repede cazul, cu atît m-aş fi putut ocupa mai repede de frumoasa văduvă care nici ea n-ar fi zis nu, de colosalul ei cur  — ultima imagine pe care am văzut-o mult timp după ce Adela părăsise Josephine, în după-amiaza aceea în care am cunoscut-o —  bîntuindu-mă în multe dintre nopţile mele singuratice care au urmat. Habar n-au ce pierd regii ăia care nu permit supuşilor să le întoarcă spatele cînd se retrag din sala tronului… Habar n-au cum poate sta un taior Chanel pe curul Adelei Muntean.

Am văzut cîteva trupe, am văzut-o pe Fumiko alături de trupa ei, Hokusai Overdrive, prezentînd Plouă pe Shinobiaki, apoi l-am văzut pe GJ Scorillo, ratatul local, zis şi Călăreţul de Glitchuri, dar cam gloabe glitchurile lui… Am fost martorul lansării hitului care avea să fie opt zile la rînd numărul unu în toate topurile, inclusiv în cel al canalului Glitch 24 care sponsoriza International Glitch Awards. L-am văzut pe ManchoMan, cel adus pe braţe din underground, prezentînd într-o nouă viziune Romeo şi Julieta cu inserţii din Aşteptîndu-l pe Godot. Încă din seara aceea a devenit idolul intelectualtăţii subţiri trecute brusc într-o fază revoluţionară, stîngistă, atît de „la modă“ încît pînă şi academicienii se autoproclamau ca făcînd parte din noul underground, undergroundul celor cu diplome şi doctorate, al celor care rămîneau plîngînd pe trotuare cînd poliţia făcea cîte o razie şi îi aresta pe toţi ceilalţi, mai puţin pe ei. Dar acea seară avea să aibă o mare importanţă şi pentru mine, pentru ancheta mea, pentru tot ce a urmat.

Nu trecuse foarte mult din spectacol cînd s-a ajuns la replica aia cu „Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?“. ManchoMan a băgat-o pe ecou, fiind repetată încă o dată şi încă o dată. Pînă să ne dumirim ce-i cu ecoul ăla, de ce persistă replica în aer, am simţit un miros puternic, un miros care-ţi întorcea maţele pe dos. Era un miros de picioare nespălate care venea de peste tot, se insinua printre spectatori, se lipea de hainele noastre — acum nu mă mai mir de ce am văzut pe tabloul sponsorilor logo-ul Curat&Uscat al celei mai mari curăţătorii din oraş.

— Ce efect! Ce glitch! Habar n-aveam că sînt şi glitchuri olfactive! Măiculiţă, aş omorî pentru aşa ceva!

M-am întors intrigat, vocea venea de undeva din spate, multe rînduri în spate, iar eu eram doar surprins, în clipa aceea nu-mi trecea prin cap că lucrurile încep să se lege… O fătucă înaltă, bine desenată, cam mănguţă pentru gusturile mele, nu mă topeam după fetiţele cu ochii mari, japonezele alea cu ochii drepţi (operaţi, aflasem asta de la un amic, doctor de mecle). Mi-a atras atenţia părul ei cu şuviţe în toate culorile, Rainbow, futu-i!, e lesby gagica! şi mi s-au pleoştit toate alea, inclusiv interesul, aşa că am revenit la Shakespeare & Beckett ca la o mînăstire din care, rătăcit pentru o clipă de la calea cea dreaptă, dădusem fuga în primul bordel. Şi totuşi vorbele mănguţei lesby s-au învîrtit în jurul meu ca un cărăbuş legat cu aţă de-o aripă şi de capătul unui creion, chestia aia pe care-o făceam cînd eram copii. „Aş omorî pentru asta“… „aş omorî“… Ce poate lega o crimă de glitchuri? Mai că uitasem că de fapt pentru asta eram acolo, pentru a afla ce legătură poate fi între aceste spectacole şi crimă. În speţă, crima căreia îi căzuse victimă Valeriu Muntean, soţul Adelei Muntean, fără ”u”, dar cu un cur colosal. Cu gîndurile astea alergînd prin capul meu ca nişte motociclişti pe zidul morţii, atenţi să nu se izbească unii de alţii, am trecut uşor peste finalul poveştii, peste moartea celor doi tineri din Verona, destul de bine realizată, cu ultima suflare băgată din nou pe ecou pentru a creşte tensiunea dramatică, stîrnind murmure, exclamaţii, aplauze.

— Să-ţi fut cîinii, manchomane! Number one across the NETion!

Tot de undeva din spatele meu venea şi asta, tot de la mănguţa cu părul curcubeu. Ciudată creatură…

***

După spectacol am ieşit din club, abandonîndu-mă străzii şi bucuriilor ei. Îmi place moda acestui an, îmi plac aluziile culturale promovate de vestimentaţia de grup. Îmi plac ornamentele individuale, machiajul de umeri, coate, burice, gîturi, genunchi şi rombilice. Pînă şi operaţiile alea pe care puţini şi le permit, buzele de iepure, gurile de lup şi vocile celebre atinse de laringită hiperplazică, pînă şi ele au farmecul lor. Toate astea fac din străzi şi din saloane galerii de artă.

Mi se învîrteau ochii în cap ca roata norocului şi în orice direcţie mă uitam, senzaţia pe care o aveam era aceeaşi: mă strîngeau pantalonii. Şi cum să nu mă simt aşa cînd vedeam chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui unduind în calea mea, cu vocile lor subţiri cotropindu-mă ca un stol de vrăbii (stol de vrăbii?), luîndu-mă pe sus şi ducîndu-mă spre poligonul în care se trăgea la ţintă cu nasturii de la pantaloni? Cum să nu tresar cînd auzeam la ureche, şoptit, inconfundabila voce cîntîndu-mi „Happy birthday, mister president“, cum, cînd îmi venea să mă înalţ la cinci metri deasupra străzii şi să strig, cu brațele în lături, parcă plutind, parcă zburînd: sînt preşedintele detectivilor!, cum?

Poate de acolo, de sus, am zărit prin mulţime coama multicoloră a fetei manga, lesbiana care striga în spatele meu la spectacol. O cască-orhidee îi îmbrăca urechea, schimbîndu-şi culoarea de fiecare dată cînd trecea de pe un canal pe altul. Şi asta se întîmpla des al naibii. Părea că nu asculta ceva anume, mai degrabă căuta ceva, dar ce?, că prea erau aiurea canalele alea… Bloguri, glitchuri, romane, cîntece clasice şi moderne, filme, sport, ştiri, canale porno. Ochelarii albaştri captau imaginile, casca îi aducea în ureche sunetul. Din cînd în cînd o vedeam manevrînd stickul, semn că înregistra. Ce făcea gagica? M-am ţinut după ea o bună bucată de vreme şi asta era tot ce făcea, sărea de la un canal la altul, înregistra. Era o vînătoare freelancer? Era dintre cei care-şi aruncau stickurile pe scenă în timpul spectacolelor sperînd ca artistul să le folosească? Ciudată creatură…

La un moment dat s-a oprit în faţa unui afiş. Un afiş din care-i zîmbea, în mărime naturală… ea. Glitcherine. Nu era o vînătoare, era chiar artista. Auzisem de Glitcherine, printre cei cu care m-am înghesuit prin cluburi se pomenea destul de des numele ei. Se vorbea în general de bine, se vorbea mai ales despre noutăţile pe care le aducea la fiecare spectacol, surprinzîndu-şi mereu auditoriul. Aşadar mănguţa mea e artistă! Să-mi bag… Şi în clipa aia am văzut ce scria pe afiş. Urma să aibă spectacol a doua zi. „aş omorî pentru asta…“ „aş omorî pentru asta…“ Nu-mi ieşea din minte că am auzit-o spunînd aşa ceva. Ştiam că tot omul a spus măcar o dată în viaţa lui lucruri de genul ăsta… Dar nu la un spectacol Glich, nu cînd anchetam o crimă, nu lîngă mine! Spectacolul lui Glitcherine… Ăsta urma să fie pasul următor.

Am lăsat-o pe Glitcherine în stradă şi m-am întors acasă pentru încă una dintre nopţile mele singuratice. N-am mai invocat-o pe Adela cu bagajul ei eliberator, am făcut o tură pe canalul de bloguri, am căutat înregistrări cu Glitcherine şi, după vreo două ore, plictisit, dezamăgit, derutat, m-am decuplat de la toate şi m-am culcat.

M-am visat într-o casă de hîrtie, privind cîteva mănguţe cu ochii drepţi dormind… Erau îmbrăcate în voaluri care mai mult le dezgoleau, dormeau senine, un pic drogate, habar n-aveau de prezenţa mea acolo sau, dacă aveau, nu le păsa, mă acceptaseră. Ce perversiune mai e şi asta?!

***

A doua zi, la amiază, aveam întîlnire cu Adela Muntean. Tot la Josephine. Îmi lingeam berea cu gîndul la spectacolul Glitcherinei pe care aveam să-l văd peste cîteva ceasuri, eram tot numai fermoare, renunţasem la cămaşa Valentino în favoarea unui tricou mulat, cu mînecă lungă, pe care scria Eu sînt. Eu, nu aveam nici un nasture pe mine, învăţasem că pentru un anume gen de bărbaţi nasturii sînt o catastrofă, a avea nasturi e ca şi cum ar umbla în pielea goală. Îmi aşteptam clienta şi, cînd ceasul ăla mare, cu limbile mişcîndu-se invers, bătu ora patru, am văzut-o. Un alt taior Chanel, cu aceeaşi croială, dar de altă culoare. M-a găsit, s-a apropiat, s-a aşezat.

— Cum merge?

Cum merge? Nici bonjur, nici futu-te-n cur… Cum merge? Ca dracu’, n-am aflat nimic.

— Bine. Merge bine. Am cîteva fire, mi-a ajutat informaţia despre mediul artistic. Am fost prin cluburi, am văzut spectacole, oameni, în seara asta merg din nou, vreau s-o văd pe una, Glitcherine…

— Să-ţi fut cîinii!

Tourette! Să dea dracu’ dacă… Am mai văzut eu de-astea, am mai… N-am văzut însă gaura din halbă, gaura prin care berea îmi curgea în faţă, pe masă, bine că nu mi-a curs pe tricou! Simţeam cum îmi creşte capul, cum mi se lărgesc orbitele, gura, nările, ce-a zis? CE-A ZIS??

— …

Eu n-am zis nimic. Dar poate că ochii, poate că mîinile, umerii mei să-i fi comunicat ceva.

— Oh, mă scuzaţi…, se împletici ea, se bîlbîi, se încurcă, se embarasă pe ea.

— Cum? Cum aţi spus?

Adela, bărbate, Adela o cheamă…

— Mi-am cerut scuze, gata, am zis-o, mi-a scăpat…

— Nu, nu… Ce-ai zis, CE CUVINTE ai zis…?

— Să-ţi fut cîinii. E o expresie pe care o folosea soţul meu cînd era nervos, cînd era… cînd avea o emoţie foarte puternică.

Aha. Nu i-am zis că încă îmi sunau în cap cuvintele astea, nu i-am zis în ce context le auzisem, nu i-am zis nimic. M-am gîndit doar că trebuie să merg s-o aud pe Glitcherine, să văd, să aflu…

— Da, sigur, e bună, bună informaţia, cine ştie cînd o ajuta la ceva… Acum te rog să mă scuzi, trebuie să… Auzi? Dar de ce-ai avut reacţia asta cînd am pomenit de Glitcherine?

— Cred că Valeriu făcuse o pasiune pentru individa asta în ultima vreme. Nu vreau să spun că şi-o trăgeau, nu. Adică nu ştiu… Dar avea o grămadă de înregistrări cu ea. Cu spectacolele ei, adică. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. Poate că îi plăcea doar aşa, ca artistă, nu-mi dau seama. Să nu fiu paranoică…

Ba să fii, dragă, să fii. Paranoia ne fereşte de rele.

— Nu-ţi face griji, nu cred că… O să mă duc la spectacol şi-o să văd.

— Ia-mă şi pe mine. Vreau s-o văd. Vreau să ştiu… Ţi-am zis că soţiile simt…

Nu. N-o lua, Goiane, te duci acolo să lucrezi, n-o lua!

— Bine, hai. Dar cred că ar fi bine să te schimbi mai întîi. Chanel nu e tocmai casa potrivită pentru cluburile alea.

— Cred că am ceva potrivit, dar trebuie să trecem pe la mine să mă schimb. Vii, da?

— OK, cum zici tu.

Nu ştiam în ce mă bag. Deşi ştiu unde se poate ajunge cînd îi spui unei femei „cum vrei tu“, am păţit-o de nenumărate ori, mi-am jurat să nu mai spun vorbele astea, dar mereu ajung să le spun. Slăbiciune, numele tău e Homer Goian.

***

Am trecut pe la ea, pe-acasă. Trecut… vorba vine. M-a băgat în dressing room şi-a început să scoată de pe umeraşe haine, boarfe, trenţe, bulendre, cîrpe, ţoale, straie… haine. Dolce & Gabanna, Alexander McQueen, Ōto Shimizu, ăla de l-a cumpărat cu totul pe Issey Miake, cu tot cu parfumuri, lenjerie şi linia de piercinguri, Ramon Alvarez, pînă şi Viviane Westwood, străbunica hippie, era reprezentată în dressingul ei. Am ales o chestie androgină de-a lui Alvarez, o poşetă Prada (la insistenţa ei) din seria pentru transsexuali (la sugestia mea) şi pantofi Fiorangelo, uite-aşa, de-al dracului n-am vrut Manolo Blahnik, că prea avea mulţi. Stăteam prostit pe superba Dominic Gerard Regency Chaise Lounge Recamier Sofa adusă din Belgia, de la sursă, întrebîndu-mă cît o să dureze machiajul, cînd am văzut-o că aruncă totul de pe ea, dar totul, pînă şi peruca pubiană (Alfonso Sastre, normal, nici măcar asta nu putea costa mai puţin decît venitul meu obişnuit într-o lună!) şi se opreşte în faţa mea.

— Ia zi, cum mă machiez, că nu pot merge la salon fără programare. Ai vreo idee? Ochii, gura, urechile, umerii, buricul, rombilicul… Acum să te văd dacă le ai sau doar mimezi.

— Să vedem… Ochii Naoko, zîmbetul Floare de cais, pe umeri şi pe genunchi pune-ţi zodia şi ascendentul, buricul În flăcări, iar rombilicul…

— Ei? Rombilicul cum?

S-a întors cu spatele să i-l văd, să-i studiez gropiţele, rombul, doamne, de cînd n-am mai văzut un romb adevărat, tot de triunghiuri am avut parte în ultima vreme! Romb adevărat! Cum să machiezi aşa ceva?

— Rombilicul îl laşi aşa. Ăsta merită văzut.

S-a întors zîmbind, ştia, ştia, special o făcuse, ca să văd, să mă dea gata, să mă înfunde, să mă distrugă, să uit de mine și de lume și de meserie și de bani…

— OK, ştiu cum mă machiez, mi-a întrerupt ea delirul, am vrut doar să văd ce-i de capul tău. E bine, ai trecut clasa, chiar știi despre ce vorbești.

S-a apropiat de mine, învăluindu-mă în parfumul ei Kenzo Singularity, îmbrăcîndu-mă în mătasea pielii, cînd eu de-abia rezistam să nu-mi arunc hainele de pe mine şi poate că într-o lume paralelă aş fi fost deja călare pe ea, şi-a trecut palma peste obrazul meu, mi-a sărutat mărul lui Adam, că pînă acolo ajungea, apoi s-a întors şi mi-a zis:

— Toate la vremea lor.

Buf! De ce nu s-a terminat, doamne, lumea în clipa aia, de ce lumina a rămas lumină și aerul respirabil, de ce n-a dat asteroidul peste noi sau inundațiile ori înghețul? De ce, de ce, de ce?

Toate astea între două cuvinte ale ei. Lumea trăiește între două cuvinte ale ei. Lumea poate să și moară între două cuvinte ale ei. Numai cuvintele ei rămîn. Lor. Mă.

— Mă duc în cabina de machiaj, nu durează mult. Pune-ţi ceva de băut şi relaxează-te, te simt cam încordat.

Încordat?! Poate pe cale de a exploda, cucoană! Cabină de machiaj… Evident că avea şi de-asta! Îţi alegi modelele pentru fiecare părticică a corpului, te bagi în cabină şi nanoboţii lucrează… Îşi bătea joc de mine, clar. Dacă ar mai fi putut creşte ceva în mine, gîndul răzbunării ar fi fost acela.

M-am dus în living, mi-am turnat ca ghiolbanul un pahar plin de Chivas Regal de 18 ani, cu etichetă albastră — ce mă-sa, doar nu beau în fiecare zi aşa ceva! — şi m-am aşezat într-un fotoliu. Cerul gurii mi-era vrăjit, simţeam un aşternut din catifea de ciocolată amăruie prin care respirau note florale… Am stat o vreme aşa, cu ochii închişi, cu toate simţurile concentrate în cerul gurii. Apoi am plutit pe canalele reţelei. Pe canalul de ştiri era anunţat concertul lui Glitcherine. Pe Glitch 24 — Glitcherine. Cele mai recente patru prospături de pe canalul de bloguri vorbeau despre Glitcherine. Glitcherine über alles!

Nu ştiu dacă am aţipit cu paharul în mînă şi cu Glitcherine în urechi. Ştiu doar că am tresărit cînd am auzit-o pe Adela întrebîndu-mă:

— Îţi place?

— Glitcherine? Da, chiar îmi place, are chestii mişto…

Apoi m-am întors spre uşă şi parcă suflul unei explozii m-a aruncat pe pervazul ferestrei (noroc că era închisă), mi-a smuls meşa, mi-a aruncat cît colo placa dentară, mi-a făcut hainele franjuri, mai ceva decît ultimele creaţii Nando Moore. Eram un bărbat umilit, panicat, îngrozit. În pragul uşii, privindu-mă fix în plămîni cu ochii ei de japoneză, dar drepţi, era… Glitcherine. Blondă, dar în rest era ea. Glitcherine.

— Fuck! Fuck, fuckuletz, fuckushor! Tu cine mai eşti?

— Ha, ha, ha! rîse Adela, ea era. Adela. Ea era. Era ea.

Cabina de machiaj…. Dar chiar aşa?

— M-am gîndit că n-ar fi rău s-o fac pe fana… Cosplay! Îm? Ce zici?

— E… E… E bine.

Parcă explozia aia m-ar fi făcut puzzle şi acum mă recompuneam. Amintirea Adelei goală în dressing era o amintire dintr-o altă lume, dintr-o altă viaţă, din alt vis. Nu-mi venea să cred cît de bine o făcuse cabina. Doar părul curcubeu îi lipsea ca să fie identică cu cea pe care o cunoscusem cu o seară înainte.

— Cum… Cum ai…? Lasă, nu vreau să ştiu. Hai să mergem.

— Aşa e. Nu vrei să ştii, zise ea şi îmi făcu loc să ies din casă primul.

Am ajuns în club cu doar cîteva minute înainte de ora începerii spectacolului şi ne-am strecurat cu greu în sală. Am încercat s-o ţin pe Adela aproape de mine, dar n-am reuşit. O grămadă de inşi roiau în jurul ei încercînd s-o pipăie sau măcar s-o atingă, lăudîndu-i machiajul. Mai erau şi alte fete care şi-o luaseră ca model pe Glitcherine cînd îşi aplicaseră machiajul de corp, dar trebuie să recunosc că nici uneia nu-i reuşise atît de bine. Să fi fost doar cabina motivul?

La un moment dat, mi-am dat seama că n-o mai văd, am dat s-o caut, să răzbesc prin mulţime, dar a trebuit să renunţ. Îmi imaginam ce-mi va spune cînd o voi găsi („Am fost cu… Am fost cu nişte fete, mai încolo, mai aproape de scenă“. Ale dracu’ fete! Ce vînătăi feminine ţi-au lăsat pe gît şi pe umeri şi pe… Tare curios sînt pe unde mai ai urme de dinţi!) cînd cineva strigă într-un microfon cu o voce ca a unui cotoi în călduri:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Şi toată sala îi răspunse într-un singur glas:

— Glitcheriiiiine, te iubiiiiim!

Nebuni! O droaie de stickuri de toate culorile îşi luară zborul către obişnuita cutie de la marginea scenei, iar din culise îşi făcu apariţia Glitcherine, urmată de patru indivizi cu laptoape şi căşti.

Glitcherine îşi roti ochii prin sală, voind parcă să spună „bună seara“ fiecărui spectator, zîmbi către unii, trimise bezele altora, făcu cu ochiul cuiva din apropierea mea. O Glitcherine-copie leşină, alte două ţipară isterice — de parcă „isterice“ ar mai fi avut vreun înţeles anume în toată hărmălaia aia!

— Bună seara, prieteni!

— Uaaaauuuu!

— Bine v-am găsit!

— Uaaaauuuu!

— S-o facem şi în seara asta!

— S-o! S-o! S-o! S-o!

— Tema din această seară este ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTEEEE!

S-a făcut linişte. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar în sală s-a făcut mai linişte decît era în rezerva în care şi-a petrecut bunicul meu ultimele zile.

Operatorului de imagine îi fugeau deştele pe tastaturi aproape la fel de repede pe cît îi fugeau ochii în cap căutînd felii de poze şi cadre de film care, odată procesate, luau drumul bazei de date a spectacolului. Sunetistul, înconjurat din toate părţile de laptoape, selecta bucăţi de text pe care le arunca în softurile de prelucrare de unde le făcea apoi vînt în aceeaşi bază de date. Vînătorul de glitchuri alerga de pe un canal pe altul cu ochii închişi, cu capul prins în meghina căştilor, salva, proba şi arunca la rîndu-i în baza de date tot ce-i părea bun de luat în seamă, în timp ce al patrulea membru al trupei scormonea prin cutia de la marginea scenei, printre stickurile aruncate de spectatori. Nu ştiu după ce criterii le alegea, dar îl vedeam din cînd în cînd zîmbind, poate le cunoştea după culoare, după… Naiba ştie!

— Ăla roşu, ăla roşu! Are toată ploaia din lume!

— Ia-l pe-al meu, ăla verde, am tot Animal Planet pe el!

În timp ce unii spectatori încercau să-l convingă pe scormonitor să le aleagă stickurile, într-o parte a scenei Glitcherine îşi începuse baletul. Cu ochelarii ei albaştri, cu degetarele pe fiecare dintre cele zece degete de la mîini, în faţa unui ecran imens, semicircular, desfăcea meniuri, scormonea în baza de date, aducea, întorcea, lipea, sfîşia imagini, sunete, text.

Pe ecranul din spatele scenei începu să se deruleze povestea. În rezumat, aceasta e cam aşa: un cuplu decide să-şi descarce cea mai fericită zi, s-o pună la păstrare, pentru ca de fiecare dată cînd vor simţi că lucrurile nu-s tocmai în regulă între ei, să şi-o încarce, s-o retrăiască. Acum îmi pare cunoscută povestea, dar nu ştiu de unde, oi fi citit-o într-un blog, într-un roman… Dar atunci era nouă, m-a prins, iar spectacolul Glitcherinei făcea toţi banii. În punctul culminant, cînd a murit bărbatul, simţeam tensiunea din sală, prin toate piepturile parcă trecea un roi de fluturi, iar cînd s-a auzit, reluat apoi de cîteva ori pe efect de ecou, cum omul şi-a dat, cu ciudă parcă, ultima suflare, era linişte, linişte ca de mormînt: Să-ţi fut cîinii! a zis bărbatul şi chiar a horcăit, parcă înghiţindu-şi cuvintele…

Să-ţi fut cîinii, Adelo, unde eşti, unde eşti să-mi spui cine mai ştia de asta, să-mi spui dacă Glitcherine… dacă tu… dacă ea… dacă tu…

Însă Adela nu era de găsit.

În schimb Glitcherine arunca bezele şi îmbrăţişări în toată sala, spectacolul ei se terminase. Spectatorii se înghesuiau spre scenă, să fie cu un metru mai aproape de ea, s-o vadă mai de-aproape, s-o atingă chiar. Apoi s-a retras, cu un stick Rainbow în mînă, căutînd din ochi pe cineva în mulţime. Oare pe cine? Complice? Prieten? Duşman?

***

N-am mai găsit-o pe Adela în seara aceea, nici în zilele următoare n-a mai apărut pe la Josephine. Glitcherine a plecat a doua zi într-un turneu prin lume şi am auzit că ar fi murit într-un accident de maşină după un concert în Sydney. A fost atît de stîlcită, încît nu s-a mai putut recupera nimic din ea. La o clinică din Viena s-a încercat clonarea ei, dar rezultatul a fost departe de performanţele adevăratei Glitcherine…

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE FLORIN PÎTEA

Ar trebui să-mi fie ușor să vorbesc despre autorul schiței pe care vi-o propun astăzi în cadrul ”Scornelilor Moshului SF” – dar nu e… Pentru că FLORIN PÎTEA – cadru universitar respectabil și respectat, care nu cu multă vreme în urmă a obținut un doctorat cu o teză dedicată literaturii cyberpunk, publicată (e-adevărat, în versiune engleză), la editura Millennium Books din Satu-Mare – este și un scriitor  de science fiction extrem de interesant care abordează cu aceeași ușurință genul scurt (în care a și debutat de altfel), dar și lucrări de ample dimensiuni, cum ar fi nuvela sau romanul. O scurtă consultare a bibliografiei sale vă va lămuri pe deplin asupra acestui lucru. Ceea ce mi se pare interesant însă este modul plurivalent în care se exprimă în ultima perioadă, în calitate de traducător, redactor de carte, realizator de emisiuni la postul TV al Universității ”Spiru Haret”, recenzent de carte și blogger, plus faptul că este un colaborator avizat (și de nădejde!) al emisiunii radio ”Exploratorii lumii de mâine” de pe postul Radio România Cultural. Pentru cei interesați, la categoria ”Bloguri”, aflată în partea dreaptă a acestei ferestre veți găsi un link spre blogul domniei-sale sub denumirea Wired Pîtea, alias Țesătorul cyberpunk.

Până când veți afla mai mult despre acest adevărat om-orchestră al SF-ului românesc, vă invit să citiți în continuare o epistolă extrem de interesantă, sub titlul




Soră Anastasia,

 Sper că mesajul acesta al meu te va găsi bine, sănătoasă. În ceea ce ne priveşte, Sora Elena şi cu mine am trecut prin multe de cînd am plecat cu binecuvîntarea dumitale de la lăcaşul Surorilor Pietăţii şi Mizericordiei. Aşa cum am mărturisit deja pentru a căpăta permisiunea Maicii Stareţe Sofia de a părăsi lăcaşul, sîntem mistuite de dorinţa de a-i ajuta pe bieţii soldaţi ai Protectoratului care au fost răniţi sau mutilaţi în războiul acesta îngrozitor ce pare să nu se mai termine, însă pe atunci nu bănuiam că avea să ne fie presărată calea cu atîtea greutăţi şi pericole, de parcă însăşi hotărîrea ne-ar fi pusă la încercare. Poate de aceea nici nu am găsit răgaz decît acum ca să îţi scriu şi să îţi dau veşti despre noi.

Cînd am plecat din lăcaşul nostru, Sora Elena şi cu mine am călătorit cu nava unor neguţători de pe Hakkel pe Xander, planetă cunoscută la noi şi drept Luceafărul de Seară. De acolo ne-am îmbarcat pe o navă de pasageri, cu gînd să ajungem mai aproape de sectoarele Protectoratului unde se desfăşoară operaţiunile de război. Dar, spre surpriza şi spaima noastră, cu ceva vreme înainte de a ajunge la destinaţie, nava a fost abordată de piraţi care, sub ochii noştri, au măcelărit escorta şi echipajul, iar pe pasageri i-au mînat ca pe vite în cala vasului lor.

Ne-am petrecut timpul meditînd, rugîndu-ne să căpătăm harul răbdării şi ajutîndu-i pe ceilalţi prizonieri cu ce puteam, prefirînd fără încetare mătăniile printre degete şi căutînd să ne păstrăm vie flacăra speranţei. Iar piraţii, deşi pestriţi la înfăţişare şi provenind din mai multe rase decît credeam să existe în Protectorat, nu au fost din cale-afară de cruzi, nici nu au mai ucis ori măcar rănit pe cineva dintre captivi. Dar fiecare vizită a lor ne făcea să tremurăm de spaimă, iar chipurile lor fioroase îmi mai bîntuie şi acum visele şi mă fac să tresar în miez de noapte şi să mă trezesc scăldată în sudori reci.

După ce nava piraţilor a asolizat cu bine, iar noi şi ceilalţi prizonieri am fost mînaţi afară din cală, sub un cer străin, luminat de un soare albăstrui, am aflat din păcate şi motivul pentru care piraţii nu fuseseră prea brutali cu noi pe parcursul călătoriei. Ne-au vîndut unor negustori de sclavi, nişte bestii, venite din afara Protectoratului, pentru care cu greu aş putea urma îndemnul de căpătîi al Ordinului nostru de a arăta milă şi înţelegere pentru toţi, în toate împrejurările, fără deosebire.

Căci negustorii aceia ne-au ferecat în lanţuri, ne-au îmbarcat pe navele lor, despărţind uneori copiii de părinţi ori soţiile de soţi, şi au pornit spre destinaţii pe care nu puteam nici măcar să le bănuim. Am regretat atunci amarnic că îmi petrecusem prea multe zile în rugăciune şi prea puţine în studiul galactografiei. Iar negustorii de sclavi ne-au maltratat în feluri greu de descris, biciuindu-i pe aceia ce îndrăzneau fie şi să îi privească în ochi, însemnîndu-ne cu fierul înroşit, cum au obiceiul ţăranii noştri de pe Hakkel să îşi însemne vitele de povară, ba chiar supunîndu-ne la cazne şi mai grozave.

Am îndeplinit lucrarea Ordinului nostru cît şi cum am putut pe parcursul acestei călătorii silnice, dar uşor nu ne-a fost. Iar, cînd credeam că mai rău nu se poate, am ajuns pe o planetă atît de îndepărtată încît nici nu îmi închipui că auziseră locuitorii ei de Protectorat, iar negustorii de sclavi au început să ne vîndă, unul cîte unul, la licitaţie. A fost cel mai ruşinos moment din umila mea existenţă, cînd negustorii m-au urcat pe o platformă şi m-au despuiat ca să vadă licitanţii în ce stare mă aflam. Şi mă doare inima să-ţi mărturisesc, Soră Anastasia, că eram într-o stare jalnică – slăbită din cauza hranei mizerabile, rănită la încheieturile mîinilor şi la glezne, din cauza cătuşelor şi a lanţurilor, febrilă din cauza infecţiei ce-mi apăruse la umărul drept, unde fusesem însemnată cu fierul înroşit, şi îngrozită că viaţa mea luase cu totul alt curs decît acela ce mi se arătase în urma postului şi a meditaţiei din lăcaşul nostru.

Numai că speranţa mea nu a fost zadarnică. Din înaltul cerului s-a pogorît îngerul postuman al lăcaşului, cu o sabie de plasmă ce tăia totul în cale ca pe nişte pînze colbuite, iar Sora Elena şi cu mine am înţeles că semnalul de alarmă emis fără încetare de şiragurile noastre de mătănii de cînd ne atacaseră piraţii fusese în sfîrşit recepţionat. Iar îngerul, pe care dintotdeauna l-am privit cu sfială şi cu deosebit respect ca pe unul dintre misterele Ordinului nostru, i-a ucis pe toţi negustorii de sclavi şi pe toţi localnicii proprietari de robi,  fără milă şi fără părtinire. Ba, pe drumul de întoarcere spre Protectorat, am găsit în nava lui şi un compartiment criogenic în care conservase capetele retezate ale piraţilor ce ne răpiseră. N-am căutat să aflu la ce îi foloseau, ci doar m-am cutremurat de groază şi m-am rugat pentru liniştea lor.

Aşa se face că, după revenirea în spaţiul Protectoratului, avînd în vedere că ne vindecaserăm rănile şi ne reveniserăm cît de cît după toate încercările prin care trecuserăm, Sora Elena şi cu mine am căutat o altă navă care să ne ducă spre zona de război, unde speram să le putem fi de folos răniţilor, iar pe îngerul postuman ce ne salvase l-am lăsat să se întoarcă la lăcaş, însoţit de binecuvîntările noastre. Mai mult ca sigur că, pe acea planetă îndepărtată unde puţin a lipsit să nu devenim sclave, localnicii au ajuns să creadă că, dacă le batjocoresc pe Surorile Pietăţii şi Mizericordiei, îi va lovi mînia îngerilor ca trăsnetul din cer senin. Mă rog zilnic pentru ei, ca şi pentru toţi ceilalţi cu care ne-am întîlnit pînă acum în această călătorie plină de peripeţii, să găsească odată, cîndva, calea către înţelepciune şi înţelegere.

Îţi mulţumesc că ne-ai trimis îngerul în ajutor, Soră Anastasia, şi te asigur de veşnica noastră recunoştinţă.

 Cu toată dragostea,

Sora Didona

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE IOANA VIȘAN

Revin astăzi cu o povestire care ar fi trebuit publicată pe acest blog în luna decembrie a anului trecut. Nu s-a putut atunci, din diverse motive, așa că revin astăzi spunându-vă că IOANA VIȘAN (autoarea sa) este unul dintre tinerii scriitori de SF preferați de mine, la ora actuală. Pornind de la diversele povestiri publicate în antologii cum ar fi Steampunk sau Venus, am avut plăcerea să remarc o creatoare de literatură interesantă, plină de imaginație și stăpână pe mijloacele sale de exprimare, cu subiecte originale și  ușor ironice, deseori depărtându-se de regulile genului din care se revendică. Vă invit așadar să urmărim împreună cum se desfășoară – în viziunea scriitoarei ieșene – un prim contact cu extratereștrii.

Lectură plăcută!

N-a fost o invazie tipică. A început cu un cutremur sau cel puţin asta ni s-a părut iniţial a fi. Eram prea zguduiţi ca să îi observăm de la început. Apoi Marie a ţipat, arătând cu mânuţa tremurândă spre tavan:
- Tati, tati, avem un câine!
De unde i-o fi venit ideea asta nu ştiu. N-arăta a câine, mai degrabă a urangutan, dar nu era nici una, nici alta. Cert este că o creatură nemaivăzută stătea ghemuită în colţul tavanului. Ne-am holbat la ea vreo jumătate de oră, timp în care ne-a ignorat cu desăvârşire, după care s-a ridicat leneşă şi a traversat în patru labe tavanul. Am reuşit să observăm că avea membre articulate, acoperite de blană deasă, neagră, un cap rotund cu bot turtit şi ochi cenuşii şi, spre dezamăgirea Mariei, nici urmă de coadă.
Sonia a intrat la timp în cameră ca să o vadă dispărând prin peretele ce făcea legătura cu bucătăria. Tocmai se întorsese de la cumpărături. A dat drumul la sacoşe şi şi-a dus mâinile la gură:
- Ce-a fost asta? a întrebat complet interzisă.
- Nu ştiu, dar o să aflăm, i-am spus.
- O să aflăm! a repetat Marie, entuziasmată de idee.
Am pus mâna pe telefon şi am sunat pe la prieteni ca să întreb ce şi cum. Mai practică, Sonia a dat drumul la televizor. Nu eram singurii care aveam vizitatori. Rapoarte sosite de pretutindeni anunţau că oricine locuia într-o clădire înaltă de peste trei metri se trezise cu astfel de surprize. Ghinionul nostru că moştenisem de la mătuşa Soniei o casă veche cu tavane înalte şi camere mari…
- Bine că n-am apucat să văruim, a murmurat Sonia şi ne-am uitat lung la tavanul pe care se plimbase creatura. Nu se vedeau urme, dar era abia la început.
- Mami, uite, au apărut şi puiuţi, a apucat-o Marie de mână şi a tras-o spre sufragerie.
Am înşfăcat bâta de basebal din spatele fotoliului şi le-am urmat precaut.
Într-adevăr, pe tavanul sufrageriei se hârjoneau două specimene mai mici, dând cu grijă târcoale lustrei pline de praf, sub supravegherea unui exemplar de talia celui pe care-l văzusem în birou. Ar fi putut să fie acelaşi, erau greu de deosebit.

Marie s-a cocoţat pe un scaun şi a aprins lumina. Creatura mai mare şi-a păstrat calmul, însă puii au încremenit, uitându-se fascinaţi la becurile incandescente. Lustra în formă de candelabru îi depăşea în înălţime. Ochişorii le-au sclipit şi s-au legănat pe picioare parcă în semn de aprobare. În orice caz, nu păreau speriaţi, mai mult curioşi. Unul dintre ei a întins o lăbuţă şi a lovit un ornament ramificat. În încăpere s-a auzit un zumzăit uşor, făcut de metalul care vibra. Marie a chicotit în pumni.
Puii s-au uitat în sus, adică la ea, apoi, ca la comandă, şi-au coborât capetele în pământ, deşi noi n-am auzit nimic. Adultul s-a prefăcut că totul era în regulă, dar s-a grăbit să îi ia de acolo. Au plecat spre dormitor, dar când Marie s-a dus să-i caute, dispăruseră. Era clar că n-aveau voie să stabilească un contact direct.
Ceva mai târziu am aflat şi de ce. M-au alertat ţipetele Soniei şi am alergat într-un suflet să văd ce se întâmplase. Am găsit-o în baie, agitând furioasă o mătură din a cărei coadă ieşea fum. Două creaturi stăteau liniştite deasupra cabinei duşului.
- Cum să folosesc toaleta, cu ei aici? mi s-a plâns.
I-am luat mătura din mână, ca să studiez mai de aproape coada. Cam douăzeci de centimetri lipseau din ea. Fusese întreagă mai devreme, o folosisem să adun pământul de la un ghiveci răsturnat de Marie la mine în birou. Am ridicat-o încet şi la vreun metru de tavan am văzut cum a vibrat aerul şi a mai dispărut un centimetru. Creaturile alea erau protejate bine, n-aveau de gând să plece nicăieri.
- Uhmm… nu poţi să te ţii?
Aşa a trecut o săptămână. Problema rămânea aceeaşi, deşi de-acum ne mai obişnuisem cu ei şi reuşeam să le ignorăm prezenţa şi să ne vedem cât de cât de viaţa noastră. Cu baia am rezolvat-o destul de simplu. Am agăţat nişte cearşafuri sub câmpul de forţă şi, când s-au lămurit că nu era nimic de văzut, şi-au pierdut interesul. Cu dormitorul n-am avut probleme, dispăreau de îndată ce începeam să ne pregătim de culcare, ceea ce ne-a făcut să bănuim că probabil aveau şi ei cicluri zi-noapte. Oricum, am luat-o pe Marie cu noi în pat, pentru orice eventualitate.
Marie n-a protestat, deşi părea mai puţin speriată decât noi. A  continuat să-i urmărească dând dovadă de determinarea unui adevărat savant şi, după ce ne-am asigurat că n-avea cum să ajungă la ei, am lăsat-o în pace. Nu-i strica o nouă ocupaţie, iar de jucării se plictisise. A pierdut câteva tot încercând să le arunce la pui, ca să-i înveţe să se joace cu ele. Cum nu-i văzusem manevrând niciun fel de obiecte, ea ajunsese la concluzia că probabil n-aveau.
- Tatiiiii!
Bine că auzisem chicotele de mai înainte, altfel aş fi făcut un atac de cord la auzul unui asemenea ţipăt. Tot mi-a sărit puţin inima din piept şi, oftând, mi-am abandonat hârtiile şi m-am dus să  văd ce trăsnaie mai pusese la cale. Am găsit-o în sufragerie, înarmată cu un pistol cu apă. Trăgea în pui, iar aceştia se scuturau ca nişte câini şi făceau ca toţi dracii. M-a mirat faptul că adultul de lângă ei nu lua nicio măsură să-i protejeze. Stătea mai la o parte, ferit de jeturile de apă, şi îi lăsa să-şi facă de cap.
- Le place! a râs Marie.
Eu îmi făceam mai multe griji pentru starea tavanului. Tencuiala era deja veche şi începea să se desprindă. Sonia avea să facă o criză de nervi la întoarcerea de la serviciu.
- Ajunge, scumpo, i-am spus. Doar nu vrei să răcească…

A mai trecut un timp.
Sonia a avut o tentativă de a ne muta, dar piaţa imobiliară explodase peste noapte. Cei care n-aveau intruşi îi căutau, iar cei cu musafiri voiau să scape de ei. Era o întreagă nebunie. Cum nu apăruseră incidente în decursul primei luni de coabitare, noi am decis să rămânem pe loc. Ne plăcea casa noastră şi, în plus, era aproape de universitate, de cabinetul Soniei şi de şcoala la care o înscriseserăm pe Marie. Am convenit împreună să aşteptăm să treacă vara, să vedem ce se mai întâmplă. Marie a fost de acord.
Pe lângă pui, Marie făcuse o pasiune pentru creatura din biroul meu. Aceasta apărea în fiecare dimineaţă la ora nouă, când mă apucam de lucru, şi, cu scurte absenţe, îmi ţinea companie pe tot parcursul zilei. Se ghemuia în colţul de deasupra bibliotecii, de unde ne ţinea sub observaţie pe mine şi pe Marie, care se juca pe canapeaua de la geam. Eu n-aş fi pariat că era acelaşi individ, dar ea jura că aşa era. L-a botezat Henri.
Devenise mult mai liniştită de când îl avea pe el prin preajmă, nu mă mai deranja din cinci în cinci minute cu întrebări. Stătea călare pe braţul canapelei şi sporovăia încontinuu, povestindu-i câte în lună şi în stele. Am întrebat-o la un moment dat dacă-i şi răspunde. A râs şi mi-a spus „Nu încă!”, dar era convinsă că avea s-o facă, dacă insista suficient de mult. Nu m-a lăsat inima să îi spulber speranţele. Dacă atâţia oameni de ştinţă din toată lumea nu reuşiseră, ce şanse avea un copil de nici şapte ani?
Dar pe Marie n-o interesa teoria probabilităţilor. Îşi vedea cu încăpăţânare de planul ei. Încercase să-l momească aruncându-i mâncare, obiecte strălucitoare şi muşte, asta pentru că, aşa cum atârna suspendat de tavan cu capul în jos, îi amintea de un păianjen. Încearcă să îi explici că de fapt era vorba de două lumi răsturnate, între care apăruse o fisură, şi care se intersectau. Mai bine îi spuneam poveşti.
Observase, însă, că Henri arăta un oarecare interes faţă de cărţi, aşa că uite-o pe micuţa mea Marie, pentru care cărţile fără poze erau simplă maculatură, chinuindu-se să-i citească dintr-o enciclopedie cât ea de mare. Sonia şi cu mine ne bucuram că, măcar din punctul ăsta de vedere, prezenţa lui Henri reprezenta o influenţă bună pentru ea. Mai ales eu eram uşurat că o ţinea ocupată cât timp era plecată Sonia la serviciu.
- Tatiii…
Ei, nu chiar tot timpul.
- Tati! a strigat mai tare, ca să îmi atragă atenţia.
- Hmm? am mormăit, fără să-mi ridic nasul din hârtii.
- Am obosit, facem o pauză, m-a informat.
- Bine, scumpo.
Am auzit-o foindu-se şi am văzut-o cu coada ochiului cum se bâţâia pe canapea. Era clar că mai urma ceva.
- Tati… pot să-i dau lui Henri unul din trabucele tale? Ca să se relaxeze! a motivat repede.
- Trabucuri, am corectat-o din obişnuinţă.
Fumasem unul, când le primisem de la un coleg din Brazilia, aflat în trecere pe la universitate. De atunci, cutia zăcea pe un raft al bibliotecii fără alt scop decât acela de a constitui un suport solid pentru praf, eu nefiind fumător de trabuc, ci de pipă şi aia destul de rar, când nu mă prindea Sonia.
Am dat din cap şi am bâiguit ceva ininteligibil. Lasă copilul să se distreze, chiar dacă havanele alea erau revoltător de scumpe. Bănuiam că intenţiona să-l arunce spre tavan, aşa cum făcuse şi cu celelalte lucruri, şi avea să-i treacă cheful după ce îl vedea dematerializându-se în aer. Am aşteptat să se audă fâsâitul specific asociat operaţiei, însă a întârziat să apară. În schimb, s-au auzit nişte icnete şi un scârţâit.
Imaginându-mi că nu reuşea să deschidă cutia, – era una din acelea din lemn sculptat şi cu încuietoare din fier -, am întrebat-o:
- Ai nevoie de ajutor, scumpo?
- …uh… nu, a icnit şi scârţâitul s-a repetat.
Am recunoscut sunetul ca fiind scos de rafturile de sus ale bibliotecii, cea mai fragilă parte din mobila veche de o sută de ani. Nu suna bine. Marie ştia că n-avea voie să umble cu lucrurile mele fără să ceară voie, aşa că n-aş fi avut motiv să cocoţ cutia tocmai acolo şi nici nu îmi aminteam să o fi făcut. Mi-am ridicat ochii de pe dosarul pe care le studiam… şi am îngheţat.
Marie reuşise să escaladeze toate cele opt rafturi ale bibliotecii, cu ajutorul unui scaun aşezat pe canapea şi a unui morman de cărţi aflat în continuă creştere, şi tocmai se pregătea să pună piciorul pe ultimul raft ca să se caţere deasupra. Era greu de spus ce mă îngrozea mai mult, apropierea de câmpul de forţă sau raftul care se îndoia sub greutatea ei, riscând să se rupă.
- Marie, nu…, am strigat eu, dar era prea târziu.
Raftul s-a îndoit, făcând-o să se aplece spre perete, ceea ce a dezechilibrat teancul de cărţi.
Am sărit să o prind, însă, cum biroul îmi stătea în drum, n-aveam nicio şansă să ajung la ea la timp. Şi atunci s-a întâmplat minunea… Henri a întins un braţ lung, iniţial am crezut că voia trabucul oferit de Marie, şi a apucat-o de încheietură. Cred că am ţipat amândoi, când a tras-o la el.
Sonia m-a găsit stând în genunchi pe covor, uitându-mă împietrit la tavanul care avea acum nu unul, ci doi ocupanţi. Mi-am şters lacrimile de pe obraji şi, mut, am arătat în sus. Sonia şi-a apăsat o mână peste gură, ca să îşi înăbuşe ţipătul, şi s-a albit la faţă. Să i se facă rău şi mai multe nu.
Veselă, Marie s-a desprins din îmbrăţişarea lui Henri şi a fluturat din mână spre noi:
- Mami! Tati!
Buzele i s-au mişcat, dar cuvintele n-au traversat bariera. Ne-au dat la amândoi lacrimile, văzând-o că se mişcă, vorbeşte, aparent neafectată de situaţia neobişnuită. Acum dacă ne-o dădea şi înapoi…
Ne-a dat-o. Adică s-a întors singură, când i s-a făcut foame. Mi-a făcut semn să vin mai aproape, iar Henri a lăsat-o cu grijă în jos până am reuşit să o iau în braţe. Am strâns-o la piept hotărât să nu-i mai dau drumul niciodată. Sonia ne-a îmbrăţişat pe amândoi.
- Tati, tati, a cântat Marie şi braţele micuţe i s-au încolăcit în jurul gâtului meu. A aşteptat un moment să ne liniştim, apoi mi-a şoptit la ureche: Henri îţi transmite salutări!
În timp, numărul intruşilor a scăzut, însă Henri a rămas. Familia din sufragerie mai lipseşte de la apel din când în când, mai ales dacă Marie este ocupată, dar Henri este întotdeauna punctual. Marie îşi petrece dimineţile cu el. I-am amenajat o scară în birou, ca să urce şi să coboare mai uşor. Încă nu vrea să ne spună ce vede sau ce aude acolo sus, însă vocabularul i s-a îmbogăţit considerabil în urma discuţiilor cu Henri, aşa că n-avem de ce să ne plângem. Blăniţa o să fie mai greu de explicat, când începe şcoala peste câteva zile, dar să fie ea sănătoasă şi asta să fie singura ei problemă.
De curând m-a rugat să-i promit că nu spun la nimeni, nici măcar maică-sii, şi mi-a mărturisit că una dintre tovarăşele ei de joacă face şi ea vizite pe tavan. Tot aştept să apară la ştiri şi nimic. Uneori mă întreb în ce sens are loc invazia. Şi oare ei îşi dau seama? Rămâne de văzut…

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE DAN DOBOȘ

Povestirea care urmează mi-a parvenit destul de târziu anul acesta, pentru că autorul – scriitorul ieșean DAN DOBOȘ – a susținut multă vreme că lui nu-i ”ies” prozele de dimensiuni mici și că n-ar vrea să-și compromită imaginea cu o asemenea încercare. Cum eu public ”scornelile” în ordinea cronologică a primirii lor, iată că am pierdut momentul ca lucrarea lui Dan să apară înainte de Târgul de carte Gaudeamus 2011, prin urmare cei care sâmbătă, 26.11.2011, au participat la ședința de lucru a cenaclului Wolf’s Pack de la Pipera au avut ocazia să asculte pe viu textul amintit, în lectura autorului. De la ABAŢIA la PET STORE este într-adevăr cale lungă, dar principalele virtuți ale scriitorului Doboș sunt vizibile peste tot: concizie, inventivitate, un limbaj foarte clar și idei SF interesante, deseori duse pînă la extrem. Lucurile sunt vizibile cu atât mai mult în creațiile de mici dimensiuni ale autorului, dintre care vă ofer mai jos o mostră cred eu edificatoare…




 Copilului îi străluceau ochii de fericire. Păşea mărunt şi repede, ca un căţel care îşi trage stăpânul de lesă. Lesa era însă o mâna fermă a unui bărbat care părea să fie tatăl lui.

— Ascultă, Mihai, nu ştiu dacă e cea mai bună idee. Am putea merge la un magazin de jucării, rosti bărbatul pe un ton moale.

— Nu mă interesează! strigă băieţelul. Ultimul câine electronic era aşa de prost că i-am dat softul peste cap doar din comenzi vocale. Nici n-a fost nevoie să i-l decriptez.

Bărbatul oftă adânc, îl privi pe vânzător şi apoi clătină aprobator din cap.

— Da, aşa este, dar poate că ţi-ai dori un minisatelit din acela pentru observaţii astronomice. L-am putea lansa împreună din curte şi apoi am face observaţii…

Părintele se opri, cu ochii pironiţi pe faţa plictisită a copilului.

— Tată! Cu banii pe care i-am făcut în urma optimizării formularului fiscal mi-am cumpărat patru ore de observaţii pe cel mai mare telescop rusesc de pe orbită. Nu am nevoie de o lunetă imbecilă care să-mi transmită apoi imagini pe telefon. Eu vreau un căţel! Unul adevărat!

— Dar poate… nu, asta nu, se opri bărbatul gânditor.

— Vrei să mă faci curios. Nu merge! Îţi aduc aminte că mama mi-a cumpărat manualul acela de psihologie acum trei ani. Ar fi trist să nu fi reţinut îndeajuns din el încât să-ţi iasă şmecheria asta cu psihologia inversă. Vreau un căţel!

— Mă gândeam totuşi la o bicicletă din aceea cu frecare zero între mecanismele…

Băiatul ridică o mână, apoi se încruntă, părând că se gândeşte intens la ceva. După câteva secunde îl fixă pe vânzătoir, făcându-l să se foiască pe picioare.

— Nu merge, zise el într-un târziu. Am calculat: dacă aş apăsa pe pedale cu aceeaşi energie care m-a făcut să câştig campionatul de viteză anul trecut, aş atinge cu uşurinţă 120 de kilometri pe oră. Or asta e ilegal. Ca să nu mai vorbim că mama te-ar rupe cu bătaia…

Tatăl copilului ridică mâinile exasperat şi se adresă vânzătorului:

— Cred că o să luăm totuşi un căţel.

— N-am vrut să intervin, dar să ştiţi că un animal de companie poate fi…

— Stimulator al sentimentului de compasiune şi un excelent prilej de a trezi resposabilitatea unui copil, interveni Mihai. Bla, bla, bla, am citit şi eu broşura. Ia mai bine şi notează:

Vânzătorul ridică ochii spre tatăl copilului care schiţă un gest de neputinţă.

— Am citit instrucţiunile şi caracteristicile pe care le puteţi îngloba într-un animal de companie şi vreau aşa: în primul rând să aibă două culori fosforescente pe blană, vreau intersecţie hipotalamică aşa încât unul din bulbii olfactivi să poată fi folosit pentru văz, ca să se descurce perfect în întunericul cel mai deplin, să fie hipoalergenic, să fie capabil să înţeleagă regulile şi să joace cel puţin zece jocuri, a căror listă să o pot modifica oricând, să recunoască măcar o sută de comenzi vocale şi cel puţin trei sute de obiecte pe care să poată să mi le aducă, să nu mănânce mai mult de 1300 de calorii pe zi, să nu latre niciodată, dar să comunice printr-un set standard de sunete şi… să-l cheme Lucky.

Vânzătorul termină de introdus datele în terminalul care păru că se gândeşte puţin, după care scoase un sunet ascuţit.

— Mi-e teamă că nu se poate. Intersecţia hipotalamică coroborată cu instalarea unei interfeţe gluconice de învăţare a jocurilor şi cu numărul maxim de comenzi…

— Ba vă asigiur că se poate! protestă Mihai. Doar nu ai crezut că vin aici fără să mă fi documentat. Am bifat toate caracteristicile astea pe interfaţa de internet a magazinului şi mi-au dat chiar şi poza lui Lucky, la patru ani. Uite!

Băiatul scoase repede din buzunar o tabletă pe al cărei ecran era înfăţişat un câine uşor clăpăug dar simpatic, strălucind în roz şi verde. În josul imaginii erau listate caracteristicile animalului de companie. Vânzătorul le verifică atent şi apoi privi încurcat spre tatăl băiatului.

— Se poate să fie o neconcordanţă între… Mie îmi apare aici că speranţa de viaţă a acestui animal nu poate fi mai mare de 18 luni. Ceea ce e împotriva regulamentului nostru…

— Zi mai bine că nu poţi să-l faci! strigă copilul, arborând o mină sfidătoare.

Vânzătorul îl ignoră şi continuă să vorbească spre tatăl băiatului.

— Nu e o problemă. ADN-ul va fi sintetizat în două zile şi apoi, v-aş putea da animalul peste două săptămâni, dar n-ar fi corect, din moment ce eu ştiu că va muri mult prea devreme.

— Auzi, nene, interveni puştiul. Ştiu şi eu ceva biologie moleculară şi am făcut nişte calcule, nişte teste. Îţi spun eu interfaţa internă e stricată, nu aia externă. Lucky va fi extrem de sănătos, iar perioada lui de viaţă va fi de cel puţin 16 ani. Tată, zi-i şi tu!

Părintele băiatului se apropie de vânzător şi îşi aşeză palma, pe tejghea, peste mâna celuilalt. Cei doi se priviră o clipă în ochi şi, imediat, vânzătorul se răzgândi.

— Se poate să mă fi înşelat. O să lansez chiar acum comanda şi, peste 16 zile, Lucky vă va fi livrat acasă.

— Ura! strigă băiatul sărind în picioare direct pe tejgheaua magazinului şi începând un dans îndrăcit. Ura! O să am căţel! O să am căţel!

— Nu e frumos. Mihai! protestă tatăl băiatului, dar acesta sări înainte ca părintele său să îşi termine dojana.

— Mă duc la mama! A zis că îmi cumpără cel mai mare profiterol de la cofetărie.

— Mergi, Mihai. Eu o să rămân să plătesc şi să… Bărbatul se opri, privind în urma băiatului, care se îndepărtase îndeajuns pentru a nu-l mai auzi.

— Chiar aşa? întrebă vânzătorul.

— Da, încuviinţă celălat. Nu mai are mai mult de un an de trăit, aşa că nu prea contează dacă animalul va muri peste 18 luni

— Bine că m-aţi avertizat. Nu-mi dădusem seama că e un non.

— A trebuit să fie, ca să îşi dezvolte potenţialul la maximum. Nu am avut cum să îi explicăm, iar de două ori a fost gata să descopere singur… natura sa.

— Dar ce s-a întâmplat? De ce bolnav?

— Nimeni nu ştie. Se pare că hormonii care îi dezvoltă forţa musculară intră în conflict cu enzimele pro-mnemonice. Nu ştiau asta când l-am comandat. Am fost peste tot, de la magazin, la spital… Degeaba. Am să plătesc câinele şi gata. Puteţi autoriza tranzacţia.

— Mda, e trist, zise vânzătorul, care dădu să îşi tragă apoi mâna de sub cea a tatălui lui Mihai.

Se auzi un sfârâit electric şi, de pe dosul palmei vânzătorului începu să iasă un fuior de fum. Fanta dechisă lăsa să se vadă arabescul unui circuit integrat sofisticat. Tatăl lui Mihai îşi examină şi el palma, din mijlocul căreia ieşea un tub subţire.

— Uff, îmi cer scuze! exclamă celălalt. Mufa asta îmi face numai probleme de când mi-au schimbat circuitul pozitronic la revizia de 100.000 de zile.

— Nu e nici o problemă. La noi e mai simplu de reparat. O zi bună, domnule! O să vi-l aduc personal pe Lucky…

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ŞTEFAN GHIDOVEANU

Iată-ne şi pe 1 Decembrie 2011, o zi despre care ştim cu toţii că – fiind sărbătoarea naţională a României – ar trebui să ne înveselească şi să ne ofere prilej de bucurie, motiv pentru care îi arătăm respectul nostru scriind “decembrie” cu “D”.  Cu toţii ştim însă că realitatea stă cu totul altfel, că motivele noastre (inclusiv ale mele!) de bucurie sunt foarte reduse (ca să nu spun inexistente) şi că tot ceea ce ne mai rămâne este să facem haz de necaz, gândindu-ne la bancul acela cu reacţia unui pesimist şi a unui optimist în faţa afirmaţiei “mai rău de atât nu se poate”.

Aşa că astăzi am ales şi eu aceeaşi metodă. Încălcând ideea de bază a  acestei rubrici – pe principiul că “pe blogul meu public ce vreau!” –  am ales să vă prezint înainte de sfârşitul anului un al doilea text semnat de acelaşi autor.  Autorul fiind eu, ŞTEFAN GHIDOVEANU, alias MOSHUL SF. Am trişat însă numai pe jumătate, pentru că schiţa pe care vreau să vi-o prezint – deşi n-a fost creată special pentru acest blog – este totuşi una inedită, ea nefiind publicată nicăieri până în acest moment, deşi a fost scrisă iniţial în anul 1983!!! Desigur că versiunea de faţă a suferit unele mici modificări, dar – ţin să precizez! – nu de esenţă!

Ce legătură au toate astea cu Ziua Naţională? Vă spun eu: dacă tot o ducem ca dracu’, măcar să ne distrăm! Lectură plăcută!




Totul a început în ziua în care toscanul Antonio Grimaldi, şezând învelit cu un pled din păr de cămilă, pe un balansoar, a zărit un Faridian hexapod traversând încăperea unde se primesc de obicei oaspeţi, iar nu o lighioană atât de scârboasă cum ştim cu toţii că este un Faridian.

Întâmplarea ar fi putut trece aproape neobservată, dacă, în urma acestei apariţii, nici măcar pitoreşti, nu s-ar fi petrecut o serie de lucruri cu adevărat excepţionale. Primul dintre acestea este că Antonio Grimaldi a renunţat brusc la prietenia cu sticla de „Martini” pe care-o avea pregătită lângă balansoar, pe o măsuţă joasă, din plexiglas, dimpreună cu un vas pentru gheaţă şi o farfurioară adăpostind felii de lămâie, perfect aliniate. Această renunţare s-a făcut însă cu eforturi şi în nici un caz pe cale amiabilă, căci Antonio Grimaldi, în pofida tuturor amintirilor plăcute, evocate de produsele de tip „Martini”, a apucat cu cea mai mare iuţeală recipientul complet plin (vă daţi seama?  COMPLET PLIN!!!) şi l-a aruncat cu toată forţa de care se simţea capabil în arătarea cu şase picioare, ce tocmai atunci străbătea nepăsătoare distanţa dintre măsuţa telefonului şi biblioteca fixată pe peretele lateral al sufrageriei. Asta ca şi cum o plimbare de agrement, lipsită de orice fel de griji şi plină de promisiuni, ar fi trebuit să facă, în acea clipă şi în acel loc, un Faridian căc… (CENZURAT), care — ştim cu toţii! — nu poate fi decât o jivină zbanghie, cu apucături dubioase, deloc sănătoase!! Cum-necum, lovitura amintită, executată cu talentul şi îndemânarea unui maestru, a reuşit să-şi atingă în totalitate ţinta, sticla trecând prin Faridianul cu trup de insectă şi oprindu-se apoi, cu un zornăit politicos de cioburi cristaline, drept în zidul despărţitor al încăperii. Adică în acel zid dincolo de care vecinul de apartament al lui Antonio Grimaldi, domnul Vittorio Valentino, „student în limbi clasice şi la-tine”, o fericea la greu în acel moment pe signorina Ornella, fiica prin adopţiune a unui mare industriaş din domeniul ustensilelor de cusut, al conservelor pentru pisici şi al izmenelor pentru armată, sosită la faţa locului (signorina, nu armata!) în vederea unui foarte, foarte plăcut schimb de experienţă, cu urmări dintre cele mai profitabile pentru ambele părţi. Lăsând însă la o parte astfel de amănunte — despre care unii ar fi tentaţi să afirme că aparţin, într-o proporţie covârşitoare, bârfei de cea mai joasă speţă! — mai este oare nevoie să subliniem că trecând prin Faridian, dar nelăsând nici o urmă evidentă — în comportamentul acestuia, cel puţin, dacă nu şi în constituţia lui fizică —, sticla cea buclucaşă ne aruncă brusc în cel mai negru mister? Noi credem că nu.

Al doilea lucru excepţional se dovedeşte a fi faptul că — o dată misterul   declanşat — Antonio Grimaldi a simţit brusc un val de energie clocotitoare care i-a zguduit din creştet şi până în tălpi fiinţa cumsecade, însă cam leneşă şi pusă pe visare. Este de la sine înţeles că pentru marea majoritate dintre noi caracterul ieşit din comun al acestei transformări poate scăpa la prima vedere, totuşi nu trebuie uitat că vreme de patru (poate cinci?) ani buni, întreprinzătorul toscan se văzuse nevoit să accepte o obositoare perioadă de odihnă pe banii statului, în calitate de oaspete al unei instituţii vestite mai curând prin severitatea ei. În acest răstimp, fireşte, înclinaţia-i nativă spre încetineală avusese destule condiţii spre a se dezvolta, mai ales că postul de mascul alfa era de mult ocupat (şi-avea să mai fie astfel încă vreo sută de ani!).

Prin urmare, Antonio Grimaldi — cum spuneam, copleşit de dorinţa de a acţiona — a sărit ca ars din balansoarul devenit pe neaşteptate nesigur şi, văzând că trasul la ţintă nu are nici un efect, s-a năpustit pe propriile sale picioare spre arătarea cea puturoasă, vrând să-i aplice o lecţie cât se poate de categorică şi — de ce n-am spune-o? — de pătrunzătoare, dacă avem în vedere vârful de lance al pantofului marca „Leonardo” cu care era încălţat. Din doi paşi ajunsese în spatele dihaniei, îşi luase avânt şi tocmai se pregătea să ducă la îndeplinire gândul sângeros cu care părăsise locul de plecare, când…

Ei bine, aici intervine al treilea (şi ultimul, deocamdată) lucru excepţional, care, într-o formulare sintetică, ar suna cam aşa: Antonio Grimaldi îi arse un şut zdravăn în c…(CENZURAT) Faridianului hexapod, când, deodată, îşi dădu seama că o face degeaba! „De ce?” — vă veţi întreba. Foarte simplu: pentru că măscăriciul ăla chitinos, strălucind alb-albăstrui în lumina unui soare inexistent, dar bănuit a se afla cumva, pe undeva, probabil în afara cadrului vizibil, era de-a dreptul inconsistent!!!

Pentru aceia dintre dumneavoastră care — făcând abstracţie de faptul că nu suportaţi ideea (îndreptăţită, de altfel) că o jigodie de Faridian poate strica liniştea atât de necesară unui pământean — vă mai amintiţi totuşi  de zilele minunate ale liceului, de acele clipe sublime când, între două plecări de la ore pentru a vă hârjoni în draci cu o nouă prietenă sau pentru a fuma pe ascuns în WC-ul şcolii, mai aveaţi timp şi de fizica relativistă ori de calculul integral, este deosebit de limpede că Faridianul cel obraznic nu era decât o proiecţie, o fantomă, un strigoi — ca să folosim un termen arhaic — aflat acolo din pură întâmplare, consecinţă a interferenţei prin care adevărurile unei lumi se înfăţişau privirilor uimite şi neîncrezătoare ale celeilalte lumi, întocmai ca într-o banală şi puerilă hologramă: reale, dar şi false, în acelaşi timp! Şi asta graţie cine ştie cărui fenomen de câmp necunoscut, creator al acelei „ferestre” nu mai puţin încărcate însă de miraculos şi enigmatic!

Şi iarăşi „ei bine”, pentru dumneavoastră poate să fie totul clar, aveţi dreptul să vă şi bucuraţi dacă vreţi, dar lui Antonio Grimaldi nici prin cap nu-i trecea să fie de aceeaşi părere. Pentru el (care, între noi fie vorba, aflase doar de curând că matematica nu se opreşte la cele patru operaţii), totul devenea, dimpotrivă, al dracului de complicat, până într-acolo încât (dându-şi seama de neputinţa lui) se hotărî să se retragă din încăpere la modul cât mai discret posibil. Desigur, desigur, mai târziu urma să se întoarcă, să-şi ocupe, alături de oamenii de ştiinţă aflaţi în luptă cu necunoscutul, locul binemeritat din fotoliul de răchită, dar până atunci…

Cincisprezece secunde i-au trebuit toscanului nostru, cel atât de logic în judecăţi, să rezolve, cu maximum de randament, situaţia. În primele trei, o zbughi din loc cu viteza glonţului, de parc-ar fi vrut să prindă din urmă ultimele zile ale săptămânii ce abia trecuse. În următoarele cinci, reuşi să iasă prin uşa camerei — mai mult la propriu, decât la figurat — cu aceeaşi eleganţă cu care un  taur furios insistă să vadă ce există dincolo de un zid betonat. Încă două secunde (record absolut!!!) îi trebuiră după aceea pentru a coborî fulgerător (aş îndrăzni să spun: rostogolitor) treptele separând hoch-parterul unde locuia, de ieşirea în stradă. În fine, ultimele cinci secunde fură rezervate, cu drepturi depline, urlatului ca din gură de şarpe în plină Via Nazionale, în faţa unui public nu prea select, e-adevărat, dar având în tot cazul susceptibilităţile şi, mai ales, nervii săi. Drept pentru care, la capătul amintitului interval, Antonio Grimaldi fu cules şi depus acolo unde trebuia (şi unde mai fusese de altfel, vă amintiţi?) de către echipajul „quattrocento quindici della Polizia Municipale”, condus — mai mult la figurat decât la propriu — de locotentul  Bello Ragazzo — 32 de ani, afumător, abăutor, afem… (CENZURAT), lipsit de complexe în faţa evenimentelor inexplicabile, dar, în special, adversar neîmpăcat al ipotezei existenţei vieţii extraterestre, precum şi al altor aiureli de acest gen.

Ce s-a întâmplat în continuare, nu are prea mare importanţă. Cert este că după toată această desfăşurare „ofensivă”, lucrurile au reintrat pe făgaşul normal, în sensul că Antonio Grimaldi a fost internat într-un spital de recuperare nervoasă (conform notei oficiale), de dezechilibraţi mintali (conform ziarelor şi televiziunii), de ţicniţi, dom’le! (conform restului lumii), de unde n-avea să mai iasă decât o singură dată, peste mulţi ani — şi atunci pentru a se deplasa la cimitirul Santa Maria dei Maggiori, unde îi fusese stabilit cartierul general, şi de unde nu avea cum să mai resimtă nevoia unei evadări! În acelaşi sens, locuinţa sa, rămasă goală după controversatul eveniment, în pofida vizitelor mai multor savanţi necredincioşi (în înţelesul laic, nu religios, al cuvântului), a refuzat cu îndârjire reluarea, în cadrul unor gale de după-amiază, a matineului cu un singur şi nefericit spectator. Cu alte cuvinte, pentru a fi mai pe înţelesul tuturor, măgarul, cretinul, dobitocul, incultul, ş.a.m.d., ş.a.m.d., de Faridian hexapod, cu scârba lui de carapace vopsită alb-albăstrui ca un cer de vară bastardă, n-a mai binevoit, nu s-a mai învrednicit, N-A MAI CATADIXIT să-şi plimbe hoitul puturos prin sufrageria acum părăsită, cine ştie până când (că şi dac-am şti, la ce ne-ar folosi?). Astfel încât treburile păreau a fi definitiv aranjate (pentru Antonio Grimaldi, încaltea, aranjamentul era cât se poate de sigur!), dar, atenţie, aici intervine suspansul: treburile păreau, numai, a fi aranjate. Căci, în realitate, nu erau. Şi iată de ce…

Totul a început în ziua în care pompierii voluntari ai unei comune situate undeva, în sudul unei ţări vestite pentru incendiile izbucnite ca din senin să-ţi strice buna dispoziţie, au zărit, în timp ce luptau din greu cu flăcările ameninţând să se întindă peste case şi dobitoace, un Faridian hexapod păşind tacticos, cu mers de balerină ridicată-n poante, printre bârnele afumate ale unei cocioabe deja arse. Lângă el, nemişcat ca o stâncă, un bătrân cerşetor în zdrenţe vărsa lacrimi amare din ochii lipsiţi de vedere — fără îndoială, plângea după bancnotele cu care-şi căptuşise coşmelia, pe sub tapetele din ziare îngălbenite.

Întâmplarea ar fi putut trece, poate, neobservată,  dacă, în urma acestei apariţii, oarecum pitoreşti, nu s-ar fi petrecut o serie de evenimente cu adevărat excepţionale. Primul dintre acestea este că pompierii comunali au reuşit să lase totul baltă (sic!) atât de bine, încât respectiva aşezare a putut fi trecută, în următoarele zile, în categoria localităţilor dispărute pe vecie de pe faţa — şi aşa destul de arsă — a acelui ţinut solar din sudul continentului. Al doilea eveniment este, cum probabil foarte bine că nu bănuiţi, internarea cerşetorului-milionar, devenit peste noapte falit, într-un aşezământ social de acelaşi tip cu al domnului Antonio Grimaldi, „Răposatul, Onoratul şi Ghinionistul nostru EROU” („Il Diario”, nr.10897, din 16 iulie…). La sfârşitul întregii afaceri, iată şi al treilea fapt excepţional, aşteptat, bănuim, cu absolută nerăbdare: lucrurile s-au aranjat încă o dată şi totul părea a fi definitiv în regulă. Dar NU ERA, căci…

Totul a început când reprezentanţii a 163 de state de pe tot globul, adunaţi în clădirea Palatului Congreselor dintr-un însemnat centru al diplomaţiei mondiale, în vederea adoptării unor documente ce aveau să hotărască viitorul umanităţii, au remarcat, în decursul şedinţei finale purtând numărul de ordine patru mii cinci sute tre… (CENZURAT: Atenţie, spioni, date false!), apariţia consternantă şi deosebit de îngrijorătoare a unui grup de 5 (cinci!) Faridieni hexapozi,  preumblându-se — total străini de atmosfera din sală şi, în plus, nepăsători la culoarea spectrală afişată pe feţele personalului de securitate al conferinţei — pe intervalele dintre scaune şi masa prezidiului sau dintre scaune şi perete.

Întâmplarea ar fi fost trecută, probabil, sub tăcere, dacă în urma acestei apariţii, de un mare pitoresc, nu s-ar fi petrecut un nou şir de fapte cu adevărat uimitoare. În primul rând, reprezentanţii celor 163 de state participante la lucrările congresului au adoptat, cu o unanimitate de voturi inimaginabilă în altfel de condiţii, rezoluţia cea mai înţeleaptă dintre cele propuse, dovedind astfel justeţea zicalei care spune că „frica păzeşte bostănăria”. Este adevărat, consensul a fost obţinut oarecum „la plesneală”, fiindcă în momentul când preşedintele adunării (neavizat de cele ce se petreceau sub nasul lui) a propus să se treacă la vot, vocea i-a răsunat aidoma unui pocnet de bazooka în liniştea ca de mormânt a sălii şi delegaţii au ridicat automat mâinile în sus, ca la o somaţie. Cu toate acestea, fapt excepţional (al doilea, dacă mai ţineţi socoteala) — tratatul nu a fost denunţat nici atunci, nici mai târziu, inaugurându-se aşadar o nouă orientare în diplomaţia internaţională,  numită „Slap it! It’s a Faridian!”. În sfârşit, în al treilea rând…

Aici e aici!!!

…După un număr destul de mare de încercări nereuşite de a străpunge continuumul spaţio-temporal, am reuşit în cele din urmă să stabilizăm forţele de câmp necesare şi să creăm o „bandă transportoare”, cu ajutorul căreia să putem pătrunde într-un univers cu totul diferit de al nostru, la ai cărui siniştri şi oribili locuitori ne-am săturat să ne tot holbăm prin firavele „ferestre” energetice implantate la debutul evenimentelor, în diverse locuri, cu scopul de observare şi de transmitere de informaţii.

Ar fi acum timpul ca — bazându-ne pe concluziile analizelor, ale prelucrării multidisciplinare a diverselor date care ne-au stat la îndemână, ale altor surse — să trecem la popularea treptată, pe etape  judicios gândite, minuţios pregătite, excelent realizate, a teritoriilor libere, existente în noua lume descoperită. Ar fi timpul, e drept, dar cum să accepţi convieţuirea cu acele înspăimântătoare creaturi, groaznice în alcătuire, infernale în gândire (căci totuşi gândesc sau, mai bine-zis, li se pare că gândesc, aici e tragedia!)? Nu, hotărât lucru, o asemenea acţiune apare pur şi simplu drept imposibilă.

Şi poate ca un argument în favoarea acestei idei se va ţine cont şi de faptul că pentru „ei” — monştri hidoşi, care n-au făcut decât să ne trezească scârba —, NOI, la rândul nostru, nu suntem decât nişte „lighioane scârnave”, „jivine zbanghii”, „măscărici obraznici” sau — ceea ce este CEL MAI GRAV — „măgarii, cretinii, dobitocii, inculţii, ş.a.m.d., ş.a.m.d. de Faridieni hexapozi, cu scârboasele carapace vopsite alb-albăstrui ca un cer de vară bastardă etc., etc., etc…”

Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ESTE MULT PREA MULT!!!

(Text scris în 1983, revizuit în 2011)

P.S. : Acest text s-ar fi vrut o tachinare prietenească la adresa “vericului” Roberto Quaglia de care mă leagă o prietenie care, iată, în 2012 împlineşte 20 de ani (!!!). După ce-am văzut însă ce se întâmplă la ora asta în Europa “unită”, şi în special în Italia, cred că ar trebui să rămânem mici şi tăcuţi în curticica noastră din dos, acolo unde ne e locul, şi să sperăm că tăvălugul ne va ocoli tocmai pentru că suntem prea mici. De fapt, aproape invizibili. Trăiască Wells!

La mulţi ani, România, cu mine împreună!

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ALEXANDRU IOAN DESPINA

Astăzi sunt încântat să vă prezint un nou debut în cadrul rubricii Cele 1001 de scorneli ale Moshului S.F. Despre autor, ALEXANDRU IOAN DESPINA, nu ştiu prea multe, decât că a publicat povestiri de diferite facturi şi dimensiuni în mai toate revistele online de la noi, începând cu Nautilus şi terminând cu Gazeta SF, povestiri care s-au bucurat în general de aprecieri favorabile. În momentul în care mi-a propus textul de mai jos spre publicare, mi-am dat seama şi de ce: pentru că Alexandru Despina este posesorul unui stil îngrijit, cu respect pentru limba română literară, şi se vede că treptat, treptat asimilează din ce în ce mai bine tehnica scrisului şi a prezentării subiectelor. Naraţiunea este încă uşor preţioasă, pe alocuri tributară lecturilor în domeniu ale autorului, de unde şi anumite clişee ideatice, dar per total lucrurile stau bine. Şi sunt convins că nu peste multă vreme Alexandru va reuşi să se impună ca scriitor şi “pe hârtie”.

Până atunci, haideţi să urmărim împreună aventurile unui deţinut în

Soarele roşu şi mic răsărise de ceva vreme din spatele piscurilor ascuţite şi lâncezea pe cerul altminteri negru. Ca în fiecare noapte ninsese, iar câmpurile prăfoase, alături de ovalurile bombate din sticlă ce le împânzeau în şiruri de câte cinci adunate în serii de câte-o sută şi grupuri de câte-o mie, erau acoperite cu fulgi mici şi albi de azot şi acetilenă. Pe măsură ce soarele se înălţa, zăpada sublima dând naştere unor vârtejuri plăpânde ce se iscau pe neaşteptate, valsau o vreme, apoi se deşirau şi piereau doar pentru a stârni altele, ceva mai departe.  Un ceas întreg aveau să facă aşa, până când şi ultimele umbre aveau să dispară.

În biroul său de la ultimul etaj al complexului bine încălzit şi bine izolat termic, Karl stătea cu mâinile duse la spate în faţa geamului translucid, privind pierdut în depărtare. Pentru el astăzi avea să fie o zi mare. Peste doar câteva ceasuri avea să-l vadă pe cel mai mare criminal care existase vreodată, Alen Frank. Un individ deosebit de perfid, care aruncase, înainte de-a fi prins, trei transportoare în recele spaţiu interstelar, ucigând astfel toţi oamenii care se aflau la bordul lor. Nu mai puţin de douăzeci şi unu de paznici şi peste o mie două sute de deţinuţi ce urmau să fie aduşi şi întemniţaţi pe această planetă de care toţi auziseră şi de care toţi se temeau: Penitenciaria… Cea mai spaţioasă şi mai sigură închisoare din întreaga federaţie.

Numărul victimelor nu era însă lucrul care-l intriga şi-l cutremura pe Karl. Ci faptul că Alen Frank era primul care-şi ispăşise sentinţa aici – pe vremea când penitenciarul fusese condus de tatăl lui Karl – şi care recidivase. Atacuri teroriste existau de când lumea, dar o persoană care să revină la pornirile sale criminale după ce stătuse douăzeci de ani aici… Trebuia să fie nebună! Dar nu era, căci scanările cerebrale relevaseră, fără nicio urmă de îndoială, că Alen Frank era în deplinătatea facultăţilor mintale. Deşi, probabil, ar fi preferat ca situaţia să fie diferită şi să scape după o scurtă şi nedureroasă perioadă de reeducare, aşa cum se întâmpla cu toţi aceia care săvârşiseră fărădelegi minore.

Însă Alen Frank avea de ispăşit nu mai puţin de două mii o sută cincizeci şi nouă de ani pământeni. O sentinţă pe care avea să o execute până la ultima secundă. Şi gândindu-se la lucrul acesta, corpul lui Karl fu străbătut de un fior involuntar, iar spaima îi întunecă pentru o clipă mintea, ştiind ce-l aştepta pe osândit şi preferând mai degrabă ca oamenii să fie condiţionaţi genetic şi mintal, încât să devină incapabili de asemenea grozăvii, decât să ajungă vreodată să ispăşească o pedeapsă de acest fel.

Fără a îndrăzni să recunoască, lui Karl îi era frică, o frică intensă, apăsătoare, că într-o bună zi ceva s-ar rupe în el şi că ar putea fi atunci capabil să omoare, după care şi-ar petrece ani mulţi, ani mulţi şi chinuitori, în această închisoare. Nu ştia cum izbutise tatăl său să reziste şi să privească lună de lună, săptămână de săptămână şi zi de zi această privelişte îngrozitoare fără să fie macerat de gândul că şi el ar putea să fie, cândva, condamnat. Şi nu înţelegea de ce Alen Frank nu se sinucisese atunci când avusese prilejul. Dorea, probabil, să pună la cale şi alte atentate teroriste, iar după hărţile găsite asupra lui, se putea deduce că plănuia să atace Penitenciaria.

Ceea ce-l aştepta era, fără îndoială, teribil, poate chiar barbar. Însă tocmai datorită introducerii acestei pedepse, ideea condiţionărilor de orice fel fusese abandonată, iar oamenii aveau astăzi posibilitatea de-a alege. O alegere falsă, căci nimeni n-ar fi preferat să greşească riscând să fi supus acestui supliciu, dar totuşi o alegere. Toţi se temeau de o asemenea osândă, iar criminalitatea scăzuse vertiginos – dar odată cu ea scăzuse, din păcate, şi paza, amănunt ce-i permisese lui Alen Frank să facă atât de multe victime – iar cei mai mulţi dintre milioanele de condamnaţi se aflau în Penitenciaria de mai multe decenii, ori chiar de secole, urmând să fie eliberaţi în deceniile următoare. Cea mai mică pedeapsă pe care cineva şi-o petrecea aici era de zece ani. Pentru cei cu sentinţe mai mici existau şi alte planete în afară de Penitenciaria şi existau şi alte închisori şi modalităţi de a-şi răscumpăra faptele dezavuabile, în afară de Penitenciaria.

Vârtejurile încetaseră de ceva timp, iar ovalurile din sticlă străluceau în lumina soarelui distant. Karl se întoarse la masa ce plutea parcă în mijlocul camerei, susţinută de nano-fascicule atât de subţiri şi de strâns legate încât păreau aproape invizibile, însă nici nu apucă să se afunde bine în fotoliul confortabil, că auzi vocea stinsă a unuia dintre subordonaţi:

– A sosit Fractalia!

Acesta era numele navei ce urma să-l aducă pe Alen Frank, însă, după ce consultă ceasul, Karl îşi dădu seama că sosise cu două ore mai devreme.

– Ocupă-te tu de formalităţi până ce am să cobor şi eu, îi răspunse Karl, apoi se ridică din fotoliu şi, pătrunzând într-o cabină mică, dezactivă comanda vocală şi apăsă pe două pătrăţele transparente. Imediat pereţii cabinei începură să-l stropească din toate părţile, iar hainele de pe el se dizolvară, după care culoarea jeturilor se schimbă, iar un alt rând de haine i se închegă lui Karl pe corp. Ieşi de acolo, apoi se îndreptă grăbit spre platforma inferioară, unde şi ajunse în mai puţin de un minut. Era aşteptat de Ştefan, iar lângă el doi androizi ţineau între braţele lor scheletice un tânăr la vreo treizeci de ani, cu o barbă deasă, cu ochii afundaţi în orbite şi o privire deosebit de calmă şi ostenită.

– Fractalia a plecat, îi spuse Ştefan lui Karl. Se grăbeau.

Însă Karl era prea captivat de chipul criminalului pentru a mai auzi vorbele subordonatului său. După douăzeci de ani petrecuţi în Penitenciaria, omul acesta îndrăznise să comită alte crime. Unele mult mai grave decât cele două săvârşite pentru a se răzbuna şi pentru care fusese condamnat în mod iniţial. Greşise oare, în vreun fel, replicatorul sau Alen Frank pur şi simplu avea o minte atât de puternică încât îşi permisese să-şi reia practicile criminale? O întrebare la care Karl îşi dorea neapărat un răspuns.

– De ce i-ai ucis? îl întrebă el, însă celălalt îşi mişcă doar ochii, fără să spună nimic.

– I-au injectat serotonină, îi răspunse Ştefan. Până nu-i trece efectul, nu-şi va putea descleşta gura. De asta are un aspect atât de crispat…

– Am să aştept, îi spuse Karl, tu du-te şi pregăteşte replicatorul neuronal şi anunţă-mă când este gata.

Ştefan părăsi încăperea, iar Karl rămase în compania lui Alen Frank şi a celor doi androizi ce-i aşteptau comenzile. Ştia că efectul serotoninei este unul de scurtă durată, aşa că după ce se plimbă de mai multe ori în lungul şi în latul sălii, se opri din nou în faţa individului şi-i spuse:

– De ce i-ai ucis?

– Nu i-am ucis, mormăi Alen Frank, i-am eliberat!

– Aah, un răzvrătit, zise Karl încercând să zâmbească. Fiecare epocă are câţiva nebuni care-şi închipuie că vor schimba lumea prin acte de violenţă…  

– E inuman ce faceţi aici, scrâşni Alen Frank din dinţi.

– O osândă pe măsura crimelor săvârşite, rânji Karl arătându-şi dinţii albi. Inuman sau nu, sistemul funcţionează. L-ai văzut pe Ştefan? Zece ani din viaţă şi i-a petrecut în Penitenciaria, iar momentan nu există persoană în lumea asta în care să am o mai mare încredere decât în el. Iar asemenea lui sunt toţi ceilalţi, indiferent unde lucrează acum. Bineînţeles, nu mai pot ajunge în anumite funcţii şi asta din pricina faptului să sunt cu decenii ori cu secole în urma civilizaţiei, însă din punct de vedere moral…

– Moral, se chinui celălalt să vorbească, vă sunt superiori.

– Dacă-i aşa, însemnă că tu însuţi admiţi faptul că atât sistemul, cât şi Penitenciaria funcţionează.

– E inuman, strigă Alen Frank, e inuman!

–  Inuman este să comiţi atrocităţile pe care tu sau oricare dintre cei ajunşi aici le-aţi comis, se răsti la el Karl. Ori să fiţi torturaţi fizic. Iar de pedeapsa cu moartea nici nu mai vorbesc. Şi nu doar pentru că-i barbară, asta mă interesează mai puţin, ci pentru că nu reprezintă de fapt o pedeapsă. Nimeni nu ştie ce naiba vă aşteaptă dincolo. Şi-n plus, vorbi Karl înghiţindu-şi nodul ce i se formase în gât, Penitenciaria înseamnă în primul rând dreptate. Scanările cerebrale identifică fără marje de eroare criminalul, iar replicatorul neuronal îl va face să înţeleagă faptele de care se face vinovat.

Celălalt dori să-i mai spună ceva, dar chiar atunci se auzi un foşnet uşor. Era uşa ce tocmai se glisa, aşa că îşi închise ochii obosiţi şi-şi lăsă capul într-o parte, aşteptând resemnat orice-ar fi putut să urmeze.

Ştefan îl anunţă pe Karl că totul este pregătit, iar Karl le spuse celor doi androizi să-l mute pe criminal în laborator. Merse apoi în urma lor, după care se opri în faţa geamului şi, ducându-şi mâinile la spate, privi curios şi totodată temător întregul proces.

Cei doi doctori aflaţi de cealaltă parte a sticlei translucide, ajutându-se de mobilitatea androizilor, lipiră mai multe ventuze pe capul spân al criminalului, iar după ce le conectară la o serie de aparate frumos aranjate de-a lungul peretelui, o imagine holografică apăru în dreptul mesei albe, suspendate într-un lichid vâscos pe fundul căruia zăceau o multitudine de substanţe. Apoi lichidul începu să se tulbure, iar după câteva minute unul dintre doctori scoase din el o cască mare, ce avea, pe interior, o mulţime de picioruşe metalice. O trecu pe sub un alt aparat, apoi o poziţionă pe capul criminalului. În momentul acela, din picioruşe, ieşiră nişte braţe subţiri, telescopice ce străpunseră pielea şi craniul lui Alen Frank.

Unul dintre doctori făcu semn cu mâna că totul este gata, iar Karl le spuse androizilor că o să-l ducă el pe deţinut către locul indicat şi începu să păşească în spatele mesei pe care se afla întins corpul celuilalt. Merse prin păienjenişul de tuneluri slab luminate, dar foarte curate, iar după o jumătate de oră se opri înaintea unei capsule al cărei înveliş, reprezentat de un geam transparent, dădea afară, spre suprafaţa planetei. Introduse înăuntru corpul criminalului, iar casca acestuia pătrunse într-o nişă special amenajată pentru a o primi. Karl apăsă pe un buton, iar după ce uşa glisă, capsula fu invadată cu azot lichid.

În felul acesta avea Alen Frank să-şi petreacă următorii două mii o sută cincizeci şi nouă de ani, într-o stare de permanentă cugetare. Fără să-şi poată mişca membrele şi fără să poată face orice altceva în afară de a gândi. Fără o clipă de somn şi fără o clipă de întrerupere… Două mii o sută cincizeci şi nouă de ani de acum încolo va reflecta la fapta sa, simţind în tot acest timp vinovăţia. Scanările cerebrale reliefaseră că poate trăi acest sentiment, iar în conştiinţa pe care doctorii i-o transferaseră în acea cască fusese introdusă, într-o măsură exagerată, culpabilitatea.  

Pe măsură ce Karl străbătea labirintul în care milioane de persoane îşi trăiau iadul personalizat, un alt fior îi străbătu trupul, îndemnându-l să grăbească pasul şi abia când ajunse în incinta complexului respiră uşurat.

În sala cea mare, Ştefan manevra nişte containere ce fuseseră descărcate din Fractalia, dar când îl zări pe Karl veni uşor spre el şi îl întrebă:

– Crezi că va fi cineva vreodată condamnat la eternitate?

– În univers nu există eternitate, îi răspunse Karl privindu-l iscoditor. După o oarecare perioadă, forţele ce ţin electronii în jurul nucleului vor ceda, iar materia se va…

– Ştiu asta, ştiu, îi răspunse celălalt, am vrut doar să spun… crezi ca va veni vreodată cineva care să nu aibă fixată o dată de ieşire de aici?

Karl îl privi speriat, însă după ce inspiră aer pe nările lui mari şi se calmă, îi spuse:

– Sper că nu, sper din toată inima mea că nu, deşi vezi şi tu de ce orori este în stare omul, în momentul în care este lăsat să gândească liber…  

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE ROXANA BRÎNCEANU

Astăzi ne întoarcem la rădăcinile SF-ului clasic, cu ajutorul unei povestiri de tip space-opera, scrisă – n-o să vă vină să credeţi – de o femeie! De ce spun asta? Pentru că în prezent doamnele sunt înclinate mai curând spre fantasy, steampunk  sau weird fiction, decât spre aventuri spaţiale sau hard science fiction – desigur, cu excepţiile respective, dar n-am să mă apuc acum să înşir aici nume, chiar dacă unele ar merita, fiind deja celebre în întreaga lume. În general însă, observaţia mea este una corectă, prin urmare faptul că  ROXANA BRÎNCEANU (căci despre ea este vorba) mi-a propus pentru această rubrică o povestire cu subiect spaţial chiar a fost pentru mine o surpriză. Cum ştiam totuşi “cam ce poate” respectiva domnişoară, nu m-am neliniştit câtuşi de puţin. De fapt, Roxana Brînceanu – alături de Ona Frantz şi de Ana-Veronica Mircea – sunt nume definitorii pentru SF-ul românesc, chiar dacă până în prezent au publicat fiecare doar câte un singur volum. Am însă convingerea neclintită că acesta nu e un handicap, dimpotrivă. Cred că, dacă li s-ar cere, ar scrie cea de-a doua carte cu mare uşurinţă şi la un nivel valoric la fel de bun ca al cărţilor de debut. Pot să pun şi pariu în privinţa asta…

Până atunci, vă doresc să citiţi cu plăcere schiţa de mai jos.




Căpitanului i se părea că sistemul emana tristeţe. Nu încercă să-şi analizeze senzaţia, o lăsă să-i plutească prin minte până când avea să se fixeze undeva şi fie să se stingă, fie să-i dicteze una dintre acele acţiuni aparent absurde dar extrem de inspirate care îi atrăseseră respectul confraţilor. Senzorii erau lăsaţi pe modul general, astfel că ecranul nu arăta nimic altceva decât spaţiul negru, punctat de luminile reflectate de planetele încă îndepărtate. Aruncă o privire scurtă navigatorului ale cărui degete alergau pe panoul de bord, stabilizând nava după salt. Apoi înjură printre dinţi.

Gaura de vierme nu se închisese încă total, iar printre turbulenţele capătului nava cealaltă se rostogoli în direcţia lor. Avea un volum prea mare pentru un hoţ de salturi şi un pilot nu tocmai priceput. Evită coliziunea în ultima clipă şi se îndepărtă într-o rotaţie confuză.

Jou ridică din umeri. Cu toate că nava misterioasă nu manifestase niciun semn de agresiune, navigatorul, pilotul şi expertul militar al cargoului dezvoltase în privinţa ei un fel de ostilitate latentă pe care se străduia s-o camufleze în indiferenţă.

Una dintre cele trei cozi ale lui Spumă de Mare atinse umărul Căpitanului, transmiţându-i un val de uimire. Translatorul coloniştilor Restauratori îşi făcea griji în privinţa lui. Puţin jenat de o eventuală interpretare greşită a gestului, Căpitanul îşi lăsă mâna în blana cărămizie, mângâind-o liniştitor. Erau fiinţele cele mai puternice şi mai adaptabile din întreg universul cunoscut, iar el nu se putea abţine să nu se gândească uneori la ele ca la nişte pisici mari şi jucăuşe. Era penibil. Spumă de Mare nu părea să se supere însă.

Nava parazită se stabiliză la o distanţă respectabilă de ei şi rămase nemişcată.

— Nu se poate să aibă vreo treabă în sistemul ăsta, mârâi Căpitanul.

Într-un fel ciudat, prezenţa celorlalţi îi accentua senzaţia de tristeţe. Două nave într-un sistem părăsit îl făceau să pară şi mai abandonat, şi mai nedorit. Se scutură.

— Kaya, totul e în regulă la cabine?

Psihologul şi, totodată, exobiologul navei se strecură pe uşa cocpitului.

— Totul merge bine, mă pregătesc să-i trezesc după ce ne înscriem pe orbită şi lansăm primele linii automate. Observă semnul roşu de pe ecran şi icni: Ce…?

Braţele lui Spumă de Mare începură să se agite frenetic:

— Loc mult aici. Noi mergem pe planeta noastră. Ei pot merge pe alta. Nu înseamnă pericol pentru colonie.

— Nu se poate să aibă treabă aici, repetă Căpitanul.

După datele Registrului Universal, Restauratorii ar fi putut coloniza şase sau şapte corpuri cereşti din sistemul respectiv. Pentru oameni existau doar două locuri unde puteau coborî, dar ambele necesitau echipament special şi nu prezentau interes comercial sau ştiinţific. Iar nava parazită nu transporta Restauratori. Era într-adevăr voluminoasă, dar în niciun caz cât un cargo încărcat de echipamente pentru reformarea unei planete.

— N-au decât să aştepte, zise Jou. Noi aici avem treabă. Să vedem cine o să-i care mai departe din fundătura asta.

Porni motoarele, aliniind nava spre destinaţia finală. Spumă de Mare urmărea manevrele, dar Căpitanul putea vedea că unul dintre ochii săi laterali fixa semnul de pe ecran care indica intruşii. Era greu de spus dacă asta însemna nelinişte sau doar curiozitate. Spumă de Mare era o fiinţă excesiv de curioasă, motiv pentru care Căpitanul şi echipajul său restrâns deciseseră amuzaţi s-o considere o “ea”, cu toate că în specia Restauratorilor nu exista o distincţie sexuală. Jou spunea despre ei că sunt ca nişte peşti hermafrodiţi, deşi aflaseră destule despre complexul lor sistem social. De altfel, toţi Restauratorii erau uimiţi de ideea că afecţiunea personală ar putea avea vreo legătură cu perpetuarea speciei. În capsulele de biosusţinere din cabine aşteptau aproape cinci sute de colonişti care visau la un nou cămin. Fiinţe capabile să consume aproape orice materie drept hrană şi să respire aproape orice fel de atmosferă, extrem de tolerante la variabile climatice, oscilaţii energetice sau radiaţii – o specie în ascensiune, cu un spor demografic covârşitor, cutreierau galaxia în căutare de noi planete pe care să se stabilească.

Iar Căpitanul renunţase la contractele comerciale, considerate mai puţin avantajoase din punct de vedere material dar mai lipsite de pericole, pentru a trece la transportul coloniştilor. Restauratorii îl fascinau — modul lor practic de a privi lucrurile, abordarea directă a oricărei probleme, rapiditatea şi ingeniozitatea soluţiilor lor… I-ar fi plăcut să poată urmări evoluţia unui corp ceresc reformat de ei. Şi-i imagina pe Spumă de Mare, Piatră de Hotar, Stea Dublă şi toţi ceilalţi instalând biosferele, conducând utilajele, detonând depozitele chimice, apoi construind, săpând, plantând. În realitate, nu avea idee ce anume făceau ei acolo şi cât dura reformarea unei planete. Tot ce ştia era că fiecare navă transporta câteva sute de colonişti, care coborau pe suprafaţa lipsită de viaţă şi rămâneau acolo. Coloniile continuau să comunice între ele, trâmbiţându-şi succesul în întreaga galaxie. Încercase s-o întrebe pe Spumă de Mare, care îi explicase cât putuse mai bine, dar Căpitanul tot simţea că ceva îi lipseşte. De fapt, în sinea lui recunoştea că de fapt el voia s-o vadă pe Spumă de Mare la lucru. Ajunsese s-o iubească.

Nava parazită aluneca încet în urma lor, spre interiorul sistemului. Jou oftă şi începu să treacă în revistă sistemele defensive.

— Luptătorul nu trebuie să aducă arme, gesticulă Spumă de Mare.

— Sunt convins că vă descurcaţi singuri, replică pilotul cu voce scăzută, iar Căpitanului i se păru că distinge o urmă de sarcasm.

Observă că pilotul alesese o traiectorie dificilă, intenţionând să le facă probleme urmăritorilor. Dacă observase asta şi Spumă de Mare, alese să nu comenteze faptul.

— Cea Care Ajută Minţile îi trezeşte pe pionieri? Ei vor să simtă planeta. Hărţile bune, observaţia şi mai bună.

Kaya râse. Minţile pionierilor Restauratori nu prea aveau nevoie de ajutor, ieşeau din stază la capacitate aproape completă, dar Spumă de Mare traducea extrem de literal profesiunile umane.

Se întrebă dacă şi Consiliul Conducător avea să adopte aceeaşi atitudine faţă de nava parazită, indiferenţa tolerantă etalată de Spumă de Mare. Dacă situaţia devenea tensionată, probabil nu ar fi putut face faţă singuri, chiar şi cu ajutorul Restauratorilor. Iar implicarea coloniştilor într-un conflict intern nu era deloc de dorit.

Kaya părăsi cocpitul pentru o ultimă verificare a liniilor automate care, odată lansate, aveau să pregătească materialul necesar reformării planetei. Porneau însoţite doar de pionieri, apoi, la scurt timp, restul coloniştilor trebuia trezit din stază ca să-şi ia în primire biosferele şi să înceapă munca propriu-zisă. Atunci chiar şi Spumă de Mare avea să se transforme într-un colonist adevărat…

— Strigă-i, zise Căpitanul adunându-şi gândurile. Măcar acum ar putea avea bunul simţ să ne răspundă la apel. Suntem în interiorul unui sistem în carantină, sunt obligaţi să-şi justifice prezenţa.

Jou deschise toate canalele de comunicaţie şi rosti lejer:

— Bună ziua, ciudaţilor, cred că merităm ceva mulţumiri din partea voastră pentru transportul gratuit.

— Bună ziua şi vouă, se auzi răspunsul neaşteptat şi toţi tresăriră. După atâtea tentative eşuate de a intra în contact nu se mai aşteptau să primească vreun răspuns.

Imaginea arăta chipul unui bărbat cu pielea extrem de neagră şi mult prea tânăr pentru a fi căpitan. Era îmbrăcat cu ceva de culoare alb murdar care nu semăna cu vreo uniformă cunoscută, iar faţa lui afişa o blândeţe bizară, oarecum nepotrivită cu împrejurările.

— Reveniţi în afara sistemului către rutele comerciale, interveni Căpitanul. Noi ne oprim aici. Avem autorizaţie pentru teritoriile în carantină. Şi oricum, cine sunteţi voi? La apelurile noastre precedente aţi refuzat să vă identificaţi…

Tânărul zâmbi larg şi îşi îndreptă umerii.

— Ştim că intenţionaţi să vă opriţi aici. Aş vrea totuşi să încerc să vă conving că nu e un lucru bun. Ceea ce vreţi să faceţi nu e drept. Într-adevăr, acest sistem solar este în carantină şi ar trebui să rămână aşa.

— Teroriştii ăştia sunt tot ce ne lipseau, mârâi Jou. Apoi, cu voce mai tare: Identificarea, te rog!

— Dacă insişti să ne numeşti “terorişti”, e problema ta. Noi preferăm să ne numim “Rezistenţa”. Continuă însoţindu-şi cuvintele cu traducerea lor în limbajul gestual: Planeta către care vă îndreptaţi a fost pusă în carantină dintr-un anumit motiv. Ea nu trebuie atinsă. Nicio altă specie nu trebuie să coboare pe suprafaţa ei.

Spumă de Mare începu să-şi agite braţele:

— Planetele biologic inerte nu sunt proprietatea nimănui. Noi…

— Şi cine decide că o anume planetă este biologic inertă?

Căpitanul simţă că disputa teoretică nu avea să ducă nicăieri, că nu merita să se implice în ea. Pentru că în faţa lui se afla o navă teroristă, aşa-numita “Rezistenţă” mai abordase cargouri de colonişti încercând să le întoarcă din drum. În majoritatea cazurilor nu reuşiseră. Uneori avuseseră loc lupte, cu avarii de ambele părţi, şi astfel Rezistenţa îşi căpătase recunoaşterea ca organizaţie teroristă, în afara legii. Se întrebă dacă mult prea tânărul căpitan coborâse vreodată pe suprafaţa unei planete biologic inerte. Dacă întâlnise vreodată, personal, Restauratori. Cum ar reacţiona el la valurile empatice cu care îşi însoţeau exprimarea gestuală…

— Ai un nume?

Întrebarea bruscă păru să-l zăpăcească.

— Poţi să-mi spui Pământeanul, zise tânărul după o scurtă ezitare. Expresia de blândeţe nepotrivită reveni pe chipul lui: Aşa suntem toţi. Iar voi – indică spre Spumă de Mare – nu v-aţi numit întotdeauna Restauratori. Cum vă spuneaţi înainte de a descoperi principiile călătoriilor spaţiale?

— Nu aveam nevoie de un nume înainte de a fi nevoiţi să ne distingem de alte specii, replică Spumă de Mare.

Cu surprindere, Căpitanul sesiză din direcţia ei unda unui sentiment negativ. Iritare, presupuse. Jou nu păruse să observe, dar probabil el considera iritarea ca pe ceva perfect explicabil. Sau poate Căpitanul devenise mai sensibil la comunicarea cu Spumă de Mare.

Oricum, atitudinea teroriştilor îl irita şi pe el. Senzaţia iniţială de tristeţe i se accentua, faţa de băiat cumsecade a Pământeanului nu se potrivea cu acţiunile agresive… De fapt, nimic nu se potrivea cu o acţiune agresivă.

“Aş vrea totuşi să încerc să vă conving”, spusese.

— Nu sunteţi terorişti, şopti Căpitanul uimit. Sunteţi o sectă.

— Poţi să ne numeşti cum vrei, râse Pământeanul. Terorişti, sectanţi, hoţi de salturi… După cum a spus prietenul Restaurator, nu ai nevoie de nume ca să te distingi de alte specii. Ai nevoie de nume ca să delimitezi ceva din complexitatea care te determină. “Rezistenţă” la expansiunea nerestricţionată prin Univers. Terorişti, atunci când avem de-a face cu oponenţi pentru care numai frica are un înţeles. O sectă, dacă discursurile mele te pot converti…

— Las-o baltă! Nu putem renunţa la misiune. Dacă ne ataci, noi o să fim martirii, iar asta nu dă bine la ideologia ta, nu? Lăsaţi-ne în pace. Poţi pretinde că ne-ai pierdut, dacă ai vreun superior în faţa căruia să faci raport.

— Nu veţi fi atacaţi. Nu aici. Ironic, nu-i aşa? E singura planetă pe care am jurat s-o apărăm cu orice preţ, dar ne aflăm atât de aproape de ea încât nu ne putem permite să folosim o armă.

— Planeta asta e “sacră”? gesticulă Spumă de Mare.

Căpitanul îi aruncă o privire mirată. Majoritatea Restauratorilor nu înţelegeau religia, iar cei care se arătau interesaţi de ea o făceau mai mult din curiozitatea faţă de un obicei străin. Spumă de Mare nu iniţiase niciodată discuţii pe teme spirituale, dar intuise ceva din atitudinea Pământeanului. Care era şi el mirat.

— O, prietene, cât de aproape eşti de adevăr… de fapt, ai exprimat un mare Adevăr! Planeta asta e sacră.

— Noi îi facem bine. Noi o curăţam.

— Voi, da, nu noi. Noi nu facem decât să distrugem. Noi pierdem ceea ce avem. Noi luăm ce e al altuia şi dăm altuia ceea ce e al nostru…

— Ai luat-o razna, se răsti Jou. Lasă propaganda, nu ţine. Întoarce-te! Uite, ultima ofertă: aşteptaţi-ne aici până lansăm liniile coloniştilor, şi când plecăm vă luăm din nou în siaj. Dacă vă plictisiţi aşteptându-ne, o puteţi lua înainte.

— Căpitane?

— Cred că oferta pilotului meu e bună. Accepţi sau nu?

— Chiar nu ştii unde te afli?

— Exact acolo unde trebuie să fiu. Sunt capabil să ating nişte coordonate, nu crezi?

— Coordonate… cifre, litere, simboluri…

Spumă de Mare începuse să se agite. Ceva din starea ei de nervozitate i se transmitea şi lui, sau poate că era invers, nu prea mai avea importanţă. Acum puteau fi destul de siguri că nu vor fi atacaţi, dar nu aveau cum să asigure siguranţa liniilor automate odată lansate. Trebuia să-l îndepărteze pe nebun din zona sensibilă, dar Pământeanul nu părea dispus să se desprindă de ei.

— Aţi fost păcăliţi când v-au trimis aici, reluă tânărul. Contractul de restaurare şi colonizare s-a încheiat pe baza unor, exact cum ai spus, coordonate. Şi fără nume. Aşa cum suntem noi acum, zâmbi. O “planetă destinată reformării” de către “Restauratori”, transportaţi de un “Căpitan” şi nava sa…

— Am un nume, nava are un nume, membrii echipajului au nume, chiar şi Restauratorii au nume. Ce vrei de fapt?

— Şi planeta asta pe care vă pregătiţi s-o transformaţi în ceva ce nu a fost niciodată are un nume. Vrei să-l ştii?

“NU”, ar fi vrut să strige, iraţional de tulburat. Nu trebuia să se lase influenţat de un nebun terorist, sau sectant, sau ce-o fi fost. Îi datora lui Spumă de Mare o casă nouă. Sau cel puţin aşa îşi impusese să creadă. Era oare corect? Îşi dădu seama că păstrase contactul fizic cu Spumă de Mare pe tot parcursul discuţiei cu tânărul Pământean. Privi reflexele luminilor de bord pe blana ei cărămizie şi pe însemnele de pe echipamentul ei, privi cozile puternice şi flexibile dintre care una îi atingea piciorul transmiţându-i neliniştea sa privată, privi profilul lui Jou aplecat asupra comenzilor armamentului, apoi ridică ochii cercetând blândeţea fanatică a chipului de pe ecran. Care dintre ei era străinul?

Îl fixă în tăcere, considerând tăcerea necesară, indiferent dacă avea să urmeze un conflict armat sau o serie de negocieri. “Planeta asta e sacră.” Simţea că are nevoie de câteva clipe de reculegere înainte de a afla numele de care deja se temea.

— Spune-l!

Tânărul continuă să tacă. Probabil că şi el avea nevoie de tăcere. Sau îl lăsa să-şi savureze propria înţelegere interioară. Dar Căpitanul nu voia să fie el cel care să rostească primul numele. Aştepta ca celălalt să vorbească. Când în sfârşit vorbi, nu mai zâmbea.

— Planeta asta trebuie să rămână aşa cum e, oricât de distrusă sau de pustie ar fi… Aici trebuie să venim doar ca să ne confruntăm cu propria vinovăţie… Cu propriile eşecuri. Pentru că planeta asta a fost Pământul!

EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZĂ DE CRISTIAN M. TEODORESCU

Despre cel pe care vreau să vi-l prezint în continuare, mi-e şi uşor, şi greu să vorbesc – şi asta nu pentru că nu aş avea în minte o imagine clară a personalităţii sale. E uşor, pentru că numele său este foarte cunoscut graţie celor două volume de proză scurtă publicate până acum, sub denumirea laconică de SF Unu şi SF Doi (ambele apărute la Editura Bastion din Timişoara), dar şi a faptului că de câtva timp încoace este noul preşedinte al Societăţii Române de Science Fiction & Fantasy. L-aţi recunoscut, probabil, pe CRISTIAN M. TEODORESCU, unul dintre puţinii scriitori români de gen care au ştiut să-şi valorifice meseria (în cazul său, cea de fizician) în materie primă şi sursă de inspiraţie pentru scrierile proprii (un alt nume care-mi vine acum în minte este acela al lui medicului chirurg Sebastian A. Corn, alt scriitor de frunte al generaţiei lansate după 1990). De ce greu, totuşi? Pentru că textele lui Cristian M. Teodorescu nu încetează nici un moment să te surprindă, prin varietate stilistică, prin limbaj, prin mesajul subtil întreţesut într-o haină aparent hard science fiction, dar care nu joacă decât un rol de wall pentru paper-ul existenţei cea de toate zilele a eroilor închipuiţi de autor, creând o imagine de ansamblu extrem de ciudată, dar şi de veridică, în acelaşi timp.

Cristian M. Teodorescu este deja titular de drept în prima echipă a literaturii SF & F româneşti. Vă puteţi convinge de acest lucru citind şi povestirea de mai jos, una dintre cele mai interesante pe care le-am publicat până în prezent în cadrul acestei rubrici… Imersiune plăcută!




            Definiţia matematică a structurii de spaţiu este extrem de generală, astfel încât se obişnuieşte identificarea ca spaţii a tot felul de mulţimi care, în mod obişnuit, n-au nimic comun cu noţiunea concretă de spaţiu. Însă ce este aceea “noţiunea concretă de spaţiu”? notează mormăind Preparatorul, între două oftaturi după Domnişoara Conferenţiar.

Celebrele relaţii de nedeterminare ale lui Heisenberg duc la posibilitatea construirii mecanicii bazată pe un spaţiu figurativ, aşa-numitul spaţiu al fazelor cu dimensiunea şase…

(Pentru un univers constituit dintr-o singură particulă punctuală, notează Preparatorul. Domnişoara Conferenţiar, înaltă şi brunetă, este constituită din circa 2 x 10²⁸ atomi, unul mai superb ca altul. Spaţiul fazelor corespunzător ar avea deci cam 1,2 x 10²⁹ dimensiuni.)

… având drept coordonate cele trei dimensiuni spaţiale şi valorile celor trei componente ale impulsului particulei. Dacă nu vorbim de o particulă punctuală, ci de un corp de dimensiune finită, mai avem trei rotaţii independente posibile şi cele trei componente ale momentului cinetic. Spaţiul fazelor corespunzător va avea douăsprezece dimensiuni. Şi tot aşa.

Atomii din corpul Domnişoarei se pot roti? Cu siguranţă. Uitaţi-vă la ochii ei…

În orice caz, scriind nedeterminarea pe componentele spaţiului fazelor, se poate defini în acest spaţiu o celulă de (hiper)volum minim, în interiorul căreia nedeterminarea este totală. Problema este că Heisenberg ne spune numai care este acest hipervolum: constanta lui Planck la puterea a treia pentru o particulă punctuală, la puterea a şasea pentru o particulă care se poate şi roti. Însă forma exactă a celulei poate fi oricare. Şi de aici decurge tot ce s-a întâmplat în continuare. Bietul Heisenberg.

Trop Trop. Tocurile pantofilor Domnişoarei Conferenţiar. Cherchez la femme. Trouvez l´ennui.

 *

             Profesorul cu picior de lemn îşi termină ţigara şi o turteşte nervos în scrumiera plină ochi. Tuşeşte din ce în ce mai răguşit. După cum se va vedea şi în continuare, n-o mai duce mult. Îşi îndreaptă glasul.

— Spaţiul fazelor este un spaţiu discontinuu. În limitele unui factor multiplicativ, l-am putea compara cu numerele întregi suprapuse pe şase direcţii diferite, adică zet la a şasea. Z ⁶.

— Sunt deci mult mai puţine elemente în spaţiul fazelor din mecanica cuantică decât într-un spaţiu obişnuit din mecanica clasică. R ³ pentru o particulă are infinit mai multe elemente decât Z ⁶, spune Domnişoara Conferenţiar.

Profesorul zâmbeşte. Bineînţeles. Ca întotdeauna când Ea spune ceva. Dinţi galbeni şi lipsă. Pe care Domnişoara se preface că nu-i vede, cu dinţii ei precum cel mai pur oxid de zinc. Nici acum, nici altădată nu i-a văzut. Preparatorul priveşte cu ochi mari, fără a distinge ceva concret dincolo de ochelarii lui.

— Trecerea de la o celulă de nedeterminare la alta se face brusc pentru orice particulă…

Interesant este altceva.

Am dovedit că spaţiul fazelor nu este numai o abstracţiune a noastră, a fizicienilor (câtă mândrie…).

Spaţiul fazelor există în mod cert şi se suprapune peste universul tridimensional.

Evenimentele din cele două spaţii se condiţionează reciproc.

Profesorul face o pauză şi înghite o pastilă. Cu whisky. Se ridică şi începe să se plimbe fără rost prin cameră. Preparatorul îl priveşte cum şchioapătă şi cum se clatină. Domnişoara îşi examinează unghiile (albastre) de la picioare. Profesorul are o boală ciudată. Încetul cu încetul, ţesuturile se degradează şi se desprind din corpul lui. Dacă boala ar fi contagioasă, ar fi lepră – însă aşa, nu se ştie ce este, dar se poate proteza. Profesorul n-are bani să-şi pună proteze din bioplast, deoarece acest material este foarte scump, fiind extras din adâncurile Fosei Kermadec. Iar neo-zeelandezii şi australienii vând bioplastul foarte scump restului pământenilor.

— Ne este foarte greu să modificăm structura spaţiului nostru.

Ne-ar trebui câmpuri gravitaţionale imense pentru o schimbare cât de cât sesizabilă.

Este mai uşor să obţinem o structură cuantificabilă a spaţiului,

unde fenomenele fizicii macroscopice ar căpăta o formă dominată de aleator,

guvernate fiind de relaţiile de nedeterminare ale unei gigantice constante a lui Planck.

(Săracul Planck.)

*

            În 1905, Einstein îşi publică articolele de bază asupra efectului fotoelectric, mişcării browniene, teoria relativităţii restrânse şi echivalenţa dintre masă şi energie. În 1906, Boltzmann, care echivalase temperatura cu energia, se sinucide.

Nici eu nu mă simt mai bine, îşi spune Preparatorul. Simt cum viaţa mă lasă baltă.

Pe tocuri umblă Ea, şi totuşi este înaltă.

 *

             Preparatorul şi Domnişoara Conferenţiar au fost colegi încă din Anul Zero de Facultate. Miercurea viitoare se împlinesc cincisprezece ani şi patru luni de când el oftează după ea.

El: bondoc, gras, chel, cu craniul turtit, -3 dioptrii la ochiul stâng şi +4 la ochiul drept. Când te priveşte, parcă o face din spaţiul fazelor. Şi tot acolo, întemniţat în crunta lui determinare, încearcă să înţeleagă câte ceva din cele neînţelese de nimeni. Doar-doar o va putea surprinde pe Domnişoara cu ceva.

Ea: cei în jur de 2 x 10²⁸ atomi descrişi înainte au ajutat-o de minune să treacă cu brio de toate examenele; în timp ce-şi rotea ochii ei verzi prin sală, iar diferiţii examinatori admirau cei circa 1,6 x 10²⁷ atomi foarte puţini ascunşi de decolteul ei sau cei circa 4,3 x 10²⁷ atomi bine strânşi în fusta neagră, lungă de câteva palme. Şi-a susţint doctoratul în numai doi ani cu Summum Cum Laude (“în realitate, ar trebui inventat un nou calificativ pentru această lucrare de excepţie”, rânjise la momentul respectiv Profesorul cu ceva mai mulţi dinţi, ceva mai puţin galbeni). Domnişoara a plecat la Heidelberg, apoi la Stanford şi la Osaka, de unde a venit cu un CV de bătrân academician rus, iar numai procedurile greoaie de promovare şi criteriile de vechime neîntreruptă au făcut ca Domnişoara să fie numai conferenţiar în momentul de faţă.

El, din nou: a bătut pasul pe loc în tot acest timp. De zece ani duce servieta Profesorului, uneori acesta îi porunceşte să-i maseze piciorul care nu este din lemn. Nu a promovat niciun examen de doctorat şi începe să nutrească o intimă convingere că legile fizicii din Universul acesta sunt prea crunte pentru el. Cu cât se străduieşte să înţeleagă mai mult, cu atât uită şi tot ce înţelesese vreodată. În ultimul timp, a luat obiceiul să scrie poezii pe calculator, pe care le şterge imediat. Nicio poezie nu durează mai mult de două secunde de la scrierea ultimului cuvânt până la Select All – Delete. Luând în considerare această durată de viaţă, nedeterminarea în energie a unui asemenea poem este de circa 3,2 x 10^-34 Joule, sau 2 x 10^-15 electronvolţi, sau cam 0,02 miliardimi de grad Kelvin. Invers, presupunând că poeziile unui Homer, Omar Khayyam, Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu au o durată de viaţă de cam o mie de ani, nedeterminarea energetică a lor este de circa 3 x 10^-21 electronvolţi, adică 0,03 milionimi de miliardimi de grad Kelvin. Nemuritor şi rece. Curat Heisenberg, domnule Eminescu. Curat Eminescu, domnule Heisenberg. (Curat Teodorescu, domnule Caragiale.) Invers: poeziile care n-au apărut niciodată, sau care s-au insinuat numai câteva microsecunde sau nanosecunde în minţile tulburi ale poetului bărbos şi chel (visând cu ochii injectaţi la un fotomodel) agonizând într-o scundă tavernă mohorâtă, acelea sunt calde.

[Preparatorul îngenuncheat lângă scaunul Profesorului. Îi desface şireturile de la pantof, îi scoate şosetele şi-i frământă degetele de la picioare, apoi îi masează bolta plantară, timp în care Domnişoara Lector (pe atunci) intră neauzită de nimeni, susură "Cum vă mai simţiţi astăzi?" şi se aşează în braţele Profesorului. Preparatorul, şocat de apropierea celor 4,3 x 10²⁷ atomi din fusta neagră la câţiva centimetri de fruntea lui - se opreşte din masat; Profesorul îl admonestează cu o voce acră: continuă, ţi-a spus cineva să te opreşti? Iar Preparatorul visează constante ale lui Planck gigantice, care să-i permită să se transforme în Orice Altceva Altundeva Alcândva.]

 

*

             Trop Trop. Ea iese (la toaletă? cum o fi acolo, oriunde? lângă Ea?)

 *

             Profesorul dictează Preparatorului:

— În schimb, ne este foarte uşor,

folosindu-ne de câmpurile noastre elementare,

transpuse cu ajutorul tensorului de proiecţie în spaţiul fazelor,

asupra universului dual, cu număr dublu de dimensiuni,

să schimbăm însăşi structura spaţiului fazelor.

(Select All – Delete, îi vine Preparatorului să facă.)

Imaginează-ţi o plasă cu ochiuri, mici la început, dintr-un material elastic. Printr-un procedeu oarecare, putem mări foarte mult aceste ochiuri într-o zonă strict limitată. Efectul ar fi că o celulă de nedeterminare poate deveni imensă, cât o planetă sau chiar mai mare. Ce se va întâmpla cu zona de spaţiu tridimensional care se va suprapune peste această celulă dilatată din spaţiul fazelor?

Profesorul nu scrie singur la calculator. Degetele lui nu pot apăsa tastele. Abia dacă poate apuca linguriţa cu iaurtul ritual de la ora 12. Strânge bani pentru protezele de care va avea nevoie când degetele i se vor usca definitiv. L-a blestemat cineva, i-a spus Preparatorului o femeie de serviciu ochioasă şi grasă.

— Nu este deloc clar ce se va întâmpla, intervine Domnişoara Trop Trop care tocmai a revenit de la un curs cu o mică escală la sala de fitness. Ar trebui să aibă loc o interferenţă cuantică la scară mare, astfel încât fragmente de spaţiu-timp din Universul nostru ar luneca dincolo, pentru a compensa tensiunea creată, substituind şi ejectând de acolo în Universul nostru tot ce se găsea la momentul respectiv în celula pe care am dilatat-o.

(Greu…)

Preparatorul studiază intens piciorul de lemn al Profesorului, încercând să-şi elimine teama că iar va fi pus să i-l maseze pe celălalt.

— Calculele arată, spune Profesorul,

că în spaţiul fazelor particulele există cu totul independent, fără interacţiuni.

Particule cu durată de viaţă infimă aici sau chiar inexistente în Universul nostru

există acolo într-un mod cum nu se poate mai stabil.

Hiperoni, mezoni, tahioni, monopoli magnetici.

Iar o simplă celulă de nedeterminare conţine un număr aproape infinit de astfel de particule.

Domnişoara Conferenţiar şi-a schimbat parfumul. Tot scump, tot franţuzesc. Se pare că luna aceasta au crescut salariile la profesori şi conferenţiari. La Preparatori, au rămas ca pe vremea lui Boc. Trop Trop.

— Ce s-ar întâmpla cu aceste particule ejectate în Universul nostru?

S-ar dezintegra sau ar forma structuri stabile, necunoscute nouă?

Dracu ştie, şopteşte Preparatorul.

Profesorul i-a făcut semn să-i scoată pantoful.

 *

             — La ce lucrăm acum? întreabă Preparatorul cu o tâmpă căutătură care din spaţiul fazelor ar fi putut părea inteligentă. La ce folosesc textele pe care mi le dictaţi? Asta, dacă nu cumva este vreun secret.

— Să-i spunem? o întreabă Profesorul pe Domnişoara Conferenţiar.

— Să-i spunem, decide Ea. Să-i spunem, decide Universul.

— Schiţăm proiectul unui megainstitut. Toate semnalele politice ne sunt favorabile, spune Profesorul.

— Vom face un Decelerator De Particule, spune Domnişoara.

— Un ce?

Profesorul se ridică în picioarele dintre care unul îi trosneşte rău. Iar celălalt îl îngână – din spaţiul fazelor. Trosc Trosc.

— Toată lumea accelerează particule. Gigaelectronvolţi, terraelectronvolţi, petaelectronvolţi. Ca să le izbească unele de celelalte şi să vadă dacă se pot sparge în bucăţi. Această activitate denotă o imaginaţie de pitecantrop a scumpilor noştri confraţi, cele câteva milioane care se ocupă de aşa ceva. Noi vom decelera aceste particule. Ne vom forţa să obţinem electroni, să spunem, cu energia cinetică posibil cât mai mică. Vom încerca să le decelerăm atât de mult, încât lungimea lor de undă asociată, nedeterminarea lor, să se suprapună peste toată lumea cunoscută.

— Dar, spune Preparatorul, dacă pur şi simplu scădem temperatura unui corp foarte mult, nu putem obţine aşa ceva?

— Ăsta chiar nu ştie nimic, îi spune Profesorul Domnişoarei Conferenţiar. Cred că-l picăm şi la următorul examen.

Ea se apropie de el şi-l priveşte ca pe un vierme, ca pe un gândac, ca pe un parameci, ca pe o moleculă, ca pe un gol:

— Ar fi trebuit să ştii că electronii, atât într-un atom cât şi într-un corp solid, au o mişcare de zero. Se mişcă, de fapt, chiar foarte repede. Electronul pe prima orbită Bohr dint-un atom de hidrogen are o viteză de cam 2 x 10⁶ metri pe secundă. Într-un corp solid, la fel. Electronii sunt liberi să se mişte în tot cristalul şi, chiar şi la temperatura zero, vor avea energii cinetice considerabile. Nu se pot aşeza toţi pe nivelul cu energie nulă, ghici de ce…

Nu ghiceşte.

— Gata, îl picăm, spune Profesorul.

— Sunt fermioni, nu pot fi mai mulţi electroni pe aceeaşi stare. Of, ai uitat tot ce-ai ştiut vreodată, spune Domnişoara Conferenţiar. Of Of Trop Trop.

— … Îmi amintesc acum, spune el. Doi fermioni nu pot avea aceeaşi stare, aceeaşi energie – deci nu pot avea energia nulă. Dar atunci cum va funcţiona deceleratorul de particule?

— Ai auzit de supraconductibilitate? Perechi Cooper? întreabă ea din nou

— Parcă.

— Gata, e picat. Cred că-i desfacem şi contractul de muncă, mârâie Profesorul. La săpat şanţuri, la drumuri judeţene, la vidanjat fose septice, la şcoala de corecţie cu el. Hai să-l şi castrăm.

— La temperaturi foarte joase, multe corpuri solide devin supraconductori. Electronii se cuplează în perechi Cooper, care sunt bosoni, adică au spinul întreg, deci pot atinge mai mulţi aceeaşi stare. Este vorba de condensarea Bose-Einstein.

Preparatorul renunţă să mai spună că – la urma urmei – asta propusese şi el, să se răcească un corp foarte mult. Domnişoara Conferenţiar însă aude ce n-a spus el.

— Nu putem, în experimentele pe care le propunem, să răcim un corp solid. Perechile Cooper de acolo se vor aşeza pe o stare fundamentală unde vor avea totuşi un impuls legat de inversul lungimii de undă maxime, care este dimensiunea corpului. Mai ţii minte relaţia lui de Broglie, p = h / l? Noi vrem ca impulsul lor să fie mult mai mic. Lungimea de undă asociată trebuie să fie mult mai mare.

— Cam cât? întreabă prosteşte el.

— Cât Pământul, Sistemul Solar sau Universul.

Trop Trop?

*

            Din relaţile lui Heisenberg rezultă – simplu – următoarele:

În momentul în care se va putea fixa foarte bine

o energie extrem de scăzută (10^-50 Joule, circa 10^-31 electronvolţi ) a unor electroni

cuplaţi în perechi Cooper

timpul lor de viaţă pe această stare va deveni cam 6 x 10¹⁶ secunde,

ceea ce înseamnă vreo două miliarde de ani

iar lungimea de undă asociată

vreo 4000 de km.

La ordinul acesta de mărime al energiei

electronul se va suprapune, atât în spaţiu, cât şi în timp

cu planeta noastră.

— Adică, spune Domnişoara Conferenţiar, spaţiul fazelor asociat se va suprapune peste spaţiul-timp în care am evoluat şi vom evolua, în zona noastră de univers.

— Scrie acolo, spune Profesorul,

degetele l-au lăsat definitiv:

Vom suprapune un nou univers complet nedeterminat,

din celula pe care o dilatăm din spaţiul fazelor

peste zona noastră de univers.

Orice se poate întâmpla.

— Dar cum se vor putea obţine energii atât de mici?

— Cu răbdare, spune nerăbdător Profesorul. Electronii vor fi stabilizaţi pe orbite circulare într-un câmp magnetic intens. Ce face un electron în câmp magnetic?

— Se învârte, spune Preparatorul, iar corpurile din birou încep instantaneu să se rotească în jurul lui, Domnişoara Conferenţiar gravitează, descriind o spirală, apropiindu-se de el cu fiecare rotaţie…

— Şi mai ce?

Nu ştie. Iar i se va spune că este picat. La şanţuri, la fose septice. Castraţi-l, tăiaţi-i limba, scoateţi-i ochii, trepanaţi-l.

— Radiază energie electromagnetică, spune Domnişoara Conferenţiar. Şi viteza le scade. Şi raza de rotaţie descreşte.

Şi radiază. Şi radiază. Şi radiază. Raza de rotaţie descreşte.

Se vor prăbuşi peste mine, spune Preparatorul, însă Profesorul îi opreşte.

— Şi ce se va întâmpla când spaţiul ăsta al fazelor se va suprapune peste cel real?

— Nu ştim. De-aia gândim.

 *

            Vedea-te-aş un morman din bioplast,

aşa-i voi spune: Târfă nenorocită, boarfă-împuţită, muista dracu,

căţea coprofagă, cretina mea dragă.

Prep uită de tot la primul Trop Trop.

 *

             Proiectul este aprobat cam în momentul în care Profesorul îşi pierde al doilea picior. Preparatorul, în consecinţă, pică din nou examenul de doctorat. N-a ştiut să facă nici măcar un masaj ca lumea. Trop Trop este din ce în ce mai înnebunitoare. Prep o urmăreşte pe culoarele facultăţii, împingând după ea fotoliul cu Profesorul căruia între timp i se usucă muşchii faciali şi mandibula inferioară. Cursurile lui le ţine Ea, acum. Înghesuială mare în sala de curs, vin chiar şi studenţii de la Filosofie şi de la Drept. Prep şterge tabla, aduce cafeaua, încarcă slide-urile, îl şterge pe Profesor la gură şi la nas, deoarece acesta nu-şi mai poate mişca nici mâinile.

Au venit nişte chinezi, au săpat, iar cei care au mai rămas au plecat. După care nişte portughezi au turnat beton, Profesorul are acum şi mâinile de lemn, Domnişoara Conferenţiar este acum Profesor. Deşi Trop Tropul sună altfel pe culoare, noi o vom numi tot ca până acum, ca să nu-l zăpăcim pe cititorul îndelung încercat de relaţiile lui Heisenberg. Nu vrem să aibă nimeni soarta lui Ludwig Boltzmann.

Deceleratorul De Particule este gata cam în momentul în care Profesorul nu mai mişcă deloc. Neavând bani de bioplast, este de la sine înţeles că nu are bani nici pentru interfeţele care menţin comunicarea cu exteriorul pentru ilustrul lui confrate Stephen Hawking. Însă poate că n-are mare lucru de comunicat, spune Preparatorul. Pare a fi un bolovan cărunt şi cu multă, multă, multă răbdare acum.

Deceleratorul nu intră însă imediat în funcţiune, pentru că se aşteaptă avizul Inspectoratului Patriarhal pentru Situaţii de Urgenţă, în urma mai multor manifestaţii ale dreptcredincioşilor. Profitând de faptul că Domnişoara Conferenţiar este plecată, Prep Preparatorul scormoneşte prin sertarele Profesorului şi găseşte multe, multe, multe extrase de presă privind bioplastul, încercări de a-l obţine pe cale artificială, căutări pentru noi zăcăminte. Se pare că numai lângă Marea Tasmaniei activitatea vulcanică submarină, presiunea ridicată din Fosa Kermadec, concentraţia de sulf şi amoniac, combinată cu materia organică depusă pe fundul fosei, pot sintetiza compusul care se mulează pe orice organ şi reconstruieşte ţesuturile.

Este clar, nu? de ce s-a investit Profesorul atât de mult în proiectul acesta în ultimii lui ani de independenţă funcţională. Spera ca, expandând noua celulă din spaţiul fazelor, să modifice zona noastră de univers astfel încât el, de exemplu, să nu mai aibă acea boală sau măcar să-şi poată permite proteze din bioplast. Egoist, ca orice om de ştiinţă, spune Prep. Şi eu sunt om de ştiinţă. Şi eu am dreptul la pornirile mele de egoism.

Uneori, Domnişoara Conferenţiar, când sunt numai ei doi, se descalţă la birou de pantofii sau sandalele care fac Trop Trop şi îl pune să-i maseze degetele picioarelor cu unghiile mereu lăcuite. Ar putea fi şi acesta un început.

*

            Înainte de a ieşi pe uşa Cabinetului de Fizică Teoretică, Profesorul arată uneori acceptabil în cărucior. Seamănă cu poza pe care i-au pus-o deja pe hol, între Procopiu şi Hulubei, dar parcă mai jos. Preparatorul îi împinge fotoliul cale de vreo 23 metri, până la ascensor. Ajuns la uşa liftului, Profesorul are gura deschisă şi Preparatorul, dacă nu-l vede Trop Trop, uită să i-o mai închidă. În lift, ochii Profesorului încep să privească unul în sus şi în stânga, al doilea în jos şi în dreapta. Sau invers. I se mai desprinde un smoc din păr. Pe drumul spre amfiteatru, îi mai cade câte o ureche, pe care o culege Domnişoara Trop Trop într-un şerveţel Cleanex. Îşi face apariţia în amfiteatru ca o păpuşă în curs de dezasamblare, pentru că între timp un umăr i s-a dus peste genunchi, iar gâtul i s-a răsucit într-o poziţie nefirească, probabil că-şi imaginează iarăşi că este Stephen Hawking. Acela v-a demonstrat că, din cauza fluctuaţiilor şi nedeterminării, găurile negre sunt de fapt găuri albe, aşa că până la urmă nu mai ştiţi nimic. Nu mai spunem sărmanul Hawking, se subînţelege.

*

            Deceleratorul a pornit, însă ei (teoreticienii) n-au acces acolo, deocamdată.  E treabă serioasă punerea în funcţiune, muncă de ingineri (probabil că l-au adus pe Hawking dacă apare vreo nevoie teoretică urgentă). Preparatorul a învăţat de la Profesor să aibă răbdare. Acesta din urmă este acum aproape în totalitate din lemn. Ieri mai avea 17.543 neuroni în funcţiune. Cu cât ai mai puţine celule, cu atât răbdarea creşte, rânjeşte Prep.

— Rău faceţi, mamă, să ştii de la mine asta, îi spune femeia de serviciu grasă-ochioasă.

El se face că nu înţelege. De fapt, nu înţelege pur şi simplu.

— Răcerelatorul ăsta al vostru, dracu v-a pus. Astă-noapte am visat şerpi care-şi muşcau coada. I-am spus şi părintelui, iar el mi-a zis că v-a afurisit. Uită-te la profesorul ăsta al vostru, cum l-a bătut Dumnezeu.

O fi ceva şi cu Dumnezeu ăsta, marea majoritate a oamenilor n-or fi chiar proşti că I se închină, spune Prep şi, pentru prima dată din copilărie, îşi face cruce când trece pe lângă biserică. Simte că probabil ar trebui să se concentreze acum, ca să ştie Dumnezeu din Spaţiul Fazelor ce să-i dea, după ce a scris atâtea rânduri fără noimă, a cărat serviete, a împins scaunul cu rotile şi i-a şters balele Profesorului. Nemaivorbind de golurile din inimă pe care le simte de câte ori O vede pe Ea. A sosit vremea recompensei. Pe tocuri. Trop Trop.

*

            Prep îşi primeşte fluturaşul de salariu, iar suma pentru care trebuie să semneze este de 4,57 ori mai mare decât cea de până acum. În dreptul funcţiei scrie Conf. Dr. Este fericit, dar nu dă atenţie prea mare acestui prim eveniment. Este numai începutul, nu? Cotrobăie din nou prin sertarele Profesorului. Găseşte un nou extras, vechi de un an şi ceva:

“Un important zăcământ de bioplast descoperit pe platoul continental al Mării Negre…”

— Poţi să-mi spui şi mie ce cauţi acolo?

Vocea Profesorului, mergând pe propriile picioare, vorbind cu propria gură.

— Mă uitam doar… mormăie el.

— Pofteşte, te rog, afară. E nervos Profesorul; pentru un moment Prep s-a temut chiar că-i va arde două palme. Lasă-mă să mă liniştesc, altfel nu ştiu ce-ţi fac. Chiar nu pot să cred că mi-ai umblat prin sertare. Ar trebui să chem Poliţia Universitară.

Îi arată uşa cu un deget nou-nouţ din bioplast.

Prep iese.

“Şi asta nu e tot.”

Şi-a uitat ochelarii în birou, dar vede foarte bine. Merge la toaletă şi nu-şi poate înlătura privirea de la bărbatul musculos, cu umeri largi şi păr des, ochi albaştri şi bărbia despicată care-l priveşte din oglindă.

“S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple”. De ce era atât de sigur că aşa va fi? Iese din toaletă şi simte privirile studentelor furişându-se spre el, pe el, prin el.

Trop Trop.

— Ai ceva urgent de făcut acum? îl interpelează ceva semănând cu vocea Domnişoarei Conferenţiar din spate.

— Nu, spune el, apoi se întoarce.

Domnişoara Trop Trop şchioapătă de un picior. Cei 2 x 10²⁸ atomi par să fie cam alţii decât cei pe care-i ştie el. Este tot brunetă, însă mai degrabă scundă şi fără niciun fel de forme. De fapt, când o vede din profil, îşi dă seama că este cocoşată. Fusta mini roz şi cam pătată lasă să se întrevadă circa 4 x 10²⁷ atomi organizaţi sub forma unor picioare butucănoase, cu varice jos şi celulită mai sus. Sânii îi atârnă relativ antisimetric, un ochi este scăldat în albeaţă, are mustaţă şi doi negi cu multe-multe fire de păr. Şi voce de ţaţă, şi mersul de raţă.

— Atunci te duci acasă, iei copiii de la grădiniţă, faci piaţa şi vezi că s-a stricat maşina de spălat şi că s-au prăbuşit rafturile din hol. Te ocupi, altfel iar mă apucă nervii şi o să mă ai pe conştiinţă. După aceea, schimbi aşternutul pisicii, aeriseşti la ghenă, duci în boxă congelatorul, că în spaţiul fazelor nu ne mai trebuie; speli aragazul şi faci curat, că nu te-am mai văzut de mult punând mâna pe un aspirator. Ai înţeles?

— Da, spune el. Ce altceva se poate spune în asemenea condiţii?

Îl apucă de după gât şi-l sărută.

Miroase a măsele cariate şi a ficat bolnav.

— Uitasem – îi mai spune Ea. Cardul tău de salariu e la mine, trebuie să-mi plătesc datoriile.

Heisenberg mai bine reuşea să creeze bomba atomică pentru al treilea Reich.

*

                        Mai Vreţi Ceva? Trop Trop – Acolo Suntem NOI

Protoni Mezoni Tahioni Spinoni

Fotoni Şi Pozitroni

Trop-trop-trop-trop-troponi

Vă Spunem: Zero Şi Cu Zero Face Doi

Convingeţi-Vă Că Asteroizii-s Goi

Trop Trop Hop Hop Noi Mişunăm Prin Microscop

În Spaţiu de Raze

Pe Umbre de Faze

Pe Nervi De Scurs Potop

Ascultă-Ne Babane

Că Suntem Zece La Puterea Milioane

Rămâne Cum Am Stabilit:

Femeia-I Univers Din Bioplast

Iubeşte-O! Totu-I Doar Balast.

Îţi Pare-A Fi Din Siderit?

Apasă Ctrl-Alt-Delete!

14 octombrie 2011