EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZE DE DIANA ALZNER

1001 de scorneli (Logo)Am deosebita plăcere să vă prezint astăzi una dintre cele mai interesante autoare de ficțiune speculativă pe care le-am citit în ultimii ani. Numele său: DIANA ALZNER. N-o cunosc personal, știu doar că e din Râmnicu-Vâlcea, i-am văzut chipul numai în fotografii și am vorbit de câteva ori la telefon. Dar nici nu cred că a fost nevoie de mai mult ca să fiu convins de talentul ei deosebit, mai ales după ce i-am citit povestirile răspândite prin diverse reviste online – și, atenție, nu toate dedicate ficțiunii speculative! Indiferent de gen însă, a fost foarte convingătoare. Pe mine mă interesează totuși aici  fațeta dedicată SF-ului, fantasy-ului și fantasticului, așa că am ales pentru astăzi două proze scurte, complet diferite din toate punctele de vedere și care stau mărturie faptului că Diana Alzner este o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului. Încotro o va duce destinul său literar, habar n-am. Oricum ar fi însă, merită să-i citiți prozele, indiferent unde le veți găsi. N-o să vă pară rău!

 

people-003-1

Domnul Popescu îşi privi cu atenţie mâna. I se păru că vede ceva, ceva care-l făcu pe loc să tremure. Probabil avea leziuni pe creier, probabil era în comă şi tot ce i se întâmpla era un vis, fir-ar al dracului! Adică, pardon, Doamne, iartă-mă, îngăimă, ştiind el că în asemenea situaţii nu e indicat să te pui rău cu cerurile.

Dar mâna lui! Mâna lui… ca şi piciorul, ieri… Totul începuse vineri. Nu fusese vineri şi treişpe, nu, era o vineri oarecare, 23, na, vineri 23, când se întâmplase accidentul. Se ridică hotărât să deschidă o bere, cu toate că era înainte de prânz, că doar n-o să-i permită nevestei să-i dicteze lui când, cum şi ce lichide să-şi administreze. Ori el avea acum nevoie urgentă de încurajare. Pentru că mâna lui… şi era tocmai dreapta!, mâna lui se transforma într-o moluscă!

Uite, nici nu mai putea să-şi folosească unghia degetului mare pentru destinaţia ei primordială, deschiderea unei cutii de bere! Tudorel sorbi cu nesaţ. Nu exista nicio explicaţie logică pentru care soarta l-ar fi ales pe el pentru asemenea întâmplare. Dar, cum lipsa de logică părea, la o analiză mai atentă, ca fiind un factor constant în viaţa sa, de ce să se revolte chiar acum? Dar mâna mea? Maşina, chestia cu maşina, hai, treacă-meargă, dar de ce şi mâna? Şi piciorul? Şi de la picior cine ştie spre ce zonă s-ar mai fi putut extinde simptomul acela curios şi periculos! care îi transforma carnea într-un ţesut flasc, cenuşiu-verzui şi cu aspect cauciucat?

Aruncă o privire pe fereastră: maşina era în curte, la locul ei, sub nuc. De aici nu era vizibil, dar Tudorel ştia că botul maşinii suferea şi el transformări ciudate. Întâi crezuse că s-a luat vopseaua pe când a trecut val-vârtej la vale prin tufele de mur, salcâmi tineri şi scaieţi. Însă ieri, parcă a trecut deja o sută de ani!, ieri, când pusese degetul să constate cât de adânc s-a zgâriat tabla, descoperise cu un frison că botul maşinii era moale şi gri-verzui. Şi că dacă îl împungea cu degetul, materialul acela revenea cuminte la loc. De parcă ar fi fost viu!

Şi toate astea din cauza unei javre care-i sărise dinainte în trafic! Se însera, era vineri şi se întorcea acasă de la birou, mergând în coloană. Serpentinele Dealului Negru transformau tirurile în broaşte ţestoase la urcare pentru ca apoi, la coborâre, să prindă viteză şi să claxoneze ameninţător maşinile care le stăteau în cale. Toată lumea de pe şosea era nervoasă. Ca de obicei. Iar el se afla în mare întârziere. Lili îl sunase deja de vreo două ori, dar nu-i răspunsese. Şi chiar atunci, în clipa când încerca să depăşească un camion, îi sărise în faţă câinele. Sincer, nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în râpă. Noroc că plonjase printr-o porţiune unde drumul nu mai avea parapet — din grija unor tiruri care alegeau adeseori să zboare pe acolo spre valea ce se deschidea îmbietor. Luase cu nasul maşinii toţi rugii plini de ţepi…da… însă asta nu explica, nu-i aşa?, culoarea nesănătoasă pe care-o căpătase tabla, piciorul lui, mâna şi consistenţa de cauciuc a tuturor. A! Şi încă ceva: dacă tabla maşinii venise totuşi în contact cu ceva care ar fi putut să cauzeze daune, nici piciorul şi nici mâna nu şi le lovise. Ba chiar putea să spună că scăpase fără lovituri. Doar cu amintirea unei stranii senzaţii de plutire, ca şi cum timpul s-ar fi dilatat. Mai trase un gât de bere. Nu-i plăceau deloc senzaţiile confuze şi ar fi făcut mişto de oricine ar fi încercat să-i vorbească lui despre plutiri şi dilatări ale timpului. Întreaga afacere era de natură să-l bage în depresie, aşa că termină berea şi se duse în bucătărie, la nevastă, la scumpa de Lilişor care gătea prânzul duminical.

— Fii atent! îl apostrofă ea de cum intră, îndreptând cuţitul cu care toca ceapa spre ecranul televizorului.

— Ce? mormăi cu gura uscată, cu un sentiment clar de déjà-vu: o televiziune de ştiri prezenta un accident straniu pe E81, în judeţul Vâlcea, „pe tronsonul de tristă reputaţie Dealul Negru”.

— Aia nu-i maşina noastră? Cine te-a filmat?

— Nu m-a filmat nimeni, puişor. Nici măcar cei de la tractări nu au venit, deşi am sunat de câteva ori. M-a scos din râpă un turc cu o dubă, aibă-l Allah în pază!

— Nu te maimuţări, Dorele! Ce făceai tu pe Dealul Negru la ora aia? Că acasă ai ajuns abia seara târziu, hm?

Tudorel căscă ochii. Fu rândul lui să ia televizorul de martor:

— Uite, dragă, accidentul de aici s-a petrecut dimineaţa, de ce nu eşti atentă? Ori eu era să mor vineri seara, dar cui să-i pese?

Lili zvârli ceapa în cratiţă şi se întoarse ca muşcată de şarpe:

— Stai aşa, poate mai arată număru’ încă o dată! Hai, măi, daţi număru’ încă o datăăă! Vezi, vezi?! ţipă ea triumfătoare, când cameramanul surprinse din nou o imagine bună. E BPK, eşti TU!

— Cum să fiu eu, puişor? Tu nu auzi că accidentul s-a petrecut, la orele şapte patruzeci? Ascultă!

— Nu se poate!

— Maşina nu s-a clintit din curte de vineri seara, cred că ne-au clonat. Şi n-au găsit pe nimeni în automobil…

— O, să nu crezi că ţine la mine cu chestii d-astea! E ceva necurat la mijloc şi tu nu vrei să-mi spui, da’ aflu eu!

Tudorel renunţă să mai ia încă o bere din frigider şi porni spre dormitor cu gând să doarmă privind un meci. Petrecu o după amiază de duminică tristă.

*

Luni dimineaţa, abia se încheie la nasturii cămăşii. Degetele mânii drepte, după ce mai întâi se umflaseră ca nişte cârnăciori de bere, acum se lungiseră nefiresc şi nu le simţea deloc vârfurile. Aveau o culoare ca pielea de şobolan, gândi Tudorel dezgustat.

Problema era însă de cu totul altă natură, anume cum va scrie la calculator, cum se va folosi de acum încolo de mâna de şopârlă pe care-o dobândise. Trebe să merg la doctor, dar asta era cu adevărat de speriat, pentru că desigur că va sfârşi într-un laborator unde vor face pe el experimente dureroase. Iar maşina, Dumnezeule!, maşina arăta la fel de rău. Bine că Lili nu băgase de seamă în graba ei de-a deschide poarta găinilor, asta i-ar mai fi trebuit, interogatoriu încă din zori…

Porni spre oraş cu sentimentul că sabia lui Damocles nu era prea departe, nu-şi simţea deplin nici laba piciorului drept, era o nebunie, trebuia să vadă un medic. De-abia se înscrise pe șoseaua principală când văzu adevărata nebunie în faţa ochilor, cam la cinci sute de metri distanţă, şi frână brusc ceea ce stârni un val de claxoane, depăşiri, degete ridicate cu o semnificaţie lipsită de orice dubiu… dar ei nu vedeau? Nu vedeau? Tremurând din tot corpul, trase pe dreapta, noroc că în faţa unei porţi era puţin spaţiu. Respiră adânc, strânse pleoapele, apoi îndrăzni să privească din nou. Era acolo! Imaginea de coşmar nu dispăruse. Şi nimeni dintre participanţii la trafic nu observa. Ba, mai mult, se înscriau în răsucitura aceea de groază… Avea vedenii, nu putea fi real. Coborî geamul şi se adresă unei băbuţe care trecea cu găleata goală spre puţ:

— Mamaie, ce-i acolo, ce s-a întâmplat?

— Unde, maică?

— Acolo, sus, şoseaua face roată pe cer… face buclă, nu vezi?

Bătrânica privi din nou în direcţia indicată, apoi îl sfătui conspirativ:

— Auzi, maică, du-te-acas’ dacă băuşi ceva că e poliţaii colo, după curbă…

Avea dreptate! Acasă! Un om cu halucinaţii nu putea merge la serviciu.

Lili îl privea cu suspiciunea aceea a ei care nu promitea nimic bun.

— Dacă te simţi rău, învoieşte-te de la serviciu şi du-te la medicul de familie. E posibil să te fi lovit la cap şi să nici nu fi observat în emoţia de la accident. Aş veni cu tine, dar am pus zacusca la fiert.

— Scumpo, dar şoseaua… pe unde să mă duc? Tu nu auzi ce ţi-am povestit?

— Da’ tu nu te auzi ce spui? Ai vedenii! Te programez la madam Boldizar la cabinet, dacă bate vreun apropo zi-i că puii de curcă sunt încă mici, că doar n-oi tăia curcanul pentru un consult! Aşa!

— Dar n-am pe unde s-o iau, dacă pe acolo drumul urcă spre cer…

— Cătinel, te ţii după ceilalţi şoferi. Şi să-ţi dea concediu ca să-ţi justifici ziua, nu uita!

Când fusese puşti, la grădiniţă, furase din grămada de jucării o maşinuţă mică, mică de tot. O ascunsese în buzunar, dar acasă o descoperise maică-sa, iar a doua zi l-a silit să o înapoieze educatoarei şi să-şi ceară iertare de faţă cu toţi copiii. N-a putut să uite niciodată teroarea vie pe care-o trăise în dimineaţa aceea îndepărtată, pe drum spre grădiniţă. Iar acum simţea acelaşi lucru: ceva îngrozitor avea să i se întâmple şi nu exista scăpare nicăieri. Din cuvântul nevestei nu putea ieşi.

Parcurse toată distanţa cu viteză redusă. Se înscrise pe drumul european cu frica în suflet şi, iată, porcăria aceea se afla la locul ei! Dacă avea vedenii, de ce le avea numai în acest loc? Rula ca melcul pe banda întâi şi privea în sus. Camioane, dube, maşini mici, ba chiar şi un autocar intrau fără probleme, cu capul în jos, în bucla ca de montagne russe, apoi reveneau la poziţia normală şi îşi continuau călătoria. Ce oroare! Încercă să-şi slăbească nodul la cravată, dar mâna-de-moluscă nu-l ajută prea mult. Era convins că viaţa lui de până acum avea să ia sfârşit curând, fie în anomalia drumului pe care autorităţile (?) îl reparaseră atât de fantezist, fie în cabinetul doctoriţei de familie căreia nu-i ducea nici un curcan. Tot înainte, mândri pionieri! cântă el răguşit şi intră în buclă.

— Şi am simţit că plutesc, tu, Lili, dar era ceva mai mult decât atât, pentru că în acelaşi timp m-am simţit învăluit în ceva cald.

— Oi fi făcut pe tine!

— Te rog, te rog, ascultă-mă. Sunt calm acum şi îţi vorbesc serios, dacă nu ţie, cui să-i pot mărturisi o asemenea experienţă? încercă Tudorel să-i atingă coarda sensibilă cu riscul de a fi pe loc catalogat drept „patetic”, adjectiv care era evident că suferise în ultimii ani o depreciere a sensului. Era cald, aveam o senzaţie de beatitudine, simţeam o mireasmă ca de ocean…

— Alge în putrefacţie?

— Nu, aer sărat, prospeţime… Am fost foarte mirat când am realizat că zburam în sus, deşi iniţial am căzut din buclă. Toţi treceau fără probleme, doar eu am căzut.

— Tu întotdeauna ai avut ghinion!

— Da, şi am văzut că zburam în sus purtat de un jet de aer colorat, ştii, ca la balene… În jurul meu era altă lume, nu poţi să crezi!

— Păi, chiar nu pot…

Exogenesis by Voyager212

— Coloane gri-verzui cu deschizături ca nişte ferestre, aş fi crezut că sunt un fel de clădiri, însă unduiau uşor, iar printre ele circulau nişte vehicule, iniţial am crezut că sunt peşti, dar erau vehicule înscrise pe traiectorii fără sens, urcau rapid în spirală sau se roteau în cerc… Şi totul era învăluit de o lumină caldă, densă ca mierea, o lumină în care totul se mişca sinuos. Apoi nu-mi mai amintesc… M-am trezit suspendat într-o încăpere imensă.

— Te răpiră extratereştrii, Tudorel!

— Lili, mi-a fost o frică de moarte. Da, la asta m-am gândit şi eu… Să vezi acum ce-o să-mi facă! Şi când i-am văzut intrand de undeva, m-am cutremurat: erau atât de umani şi, în acelaşi timp, atât de non-umani!

— Cum arătau, dragă?

— Aveau un fel de picioare, două, două mâini, dar aşa, mai mult ca nişte înotătoare, iar de aici încolo… ce să zic, aveau cap de peşte.

— Puah!

— Şi totuşi nu erau urâţi, nu ştiu cum să-ţi spun… Unul dintre ei, că erau vreo trei-patru, s-a apropiat repede de mine şi deschidea gura ca peştele, ştii, însă eu nu auzeam nimic, apoi am perceput ca un fel de gâdilat pe creier. „Nglilalt!” — aşa zicea — „Nglilalt, Nglilalt!”

— Şi ce înseamnă?

— Habar n-am. Dar era o emoţie teribilă pe faţa creaturii, iar asta se vede, nu trebuie tradusă, se înţelege. Cred că voia să mă… să mă îmbrăţişeze… Dar ceilalţi au luat-o uşurel deoparte şi doar se mai uita la mine din când în când şi mie îmi mai gâdila pe creier „Nglilalt!”. Pe-urmă, unul a venit în dreptul meu şi mi-a lipit nişte chestii pe piele.

— Oh, erai dezbrăcat?

— Dragă, nu ştiam cum sunt… crede-mă. Mult mai târziu am văzut şi te asigur că am fost şocat! Eram… eram ca ei, Lili.

— Mda… nu credeam c-o să ajungem aici. Să-mi spui o minciună atât de romanţată ca să-ţi explici absenţa de acasă pentru o zi întreagă… La ce să mă mai aştept din partea ta, Tudorele?

— O zi? Doar o zi? Atât am lipsit? Mi s-a părut că a fost mai mult, mult mai mult…

—  Să mă pregătesc sufleteşte, ha?

Lili capsa borcanele de zacuscă de parcă ar fi montat bombe, cu duşmănie, cu un fel de fanatism. Avea dreptate, nevastă-sa, uite, de dimineaţă începuse zacusca, iar acum, seara, închidea borcanele… Deci unde fusese el? Timpul lui se dilatase, era atât de evident, iar ideea nu i se mai părea deloc greţoasă şi trasă de păr. Timpul se dilatase…

— Lili, cred… cred că am călătorit în altă dimensiune.

— Vai, aşa-i spune mai nou? Lipseşti de acasă, cine ştie cu ce pipiţă îţi faci de cap şi apoi e destul să-mi torni un episod din „Scenarii extraterestre”, nu-i aşa?

Tudorel închise ochii şi se gândi cu amărăciune că dacă toate iubitele se transformă după ce sunt luate în căsătorie într-un fel de mame cicălitoare, iubita lui, odată ce-i devenise  nevastă, se transformase negreşit într-o pedagogă.

— Lili, nu este un scenariu şi sunt dezamăgit că nu mă crezi. Îţi comunic ceva ca de la suflet la suflet, am trăit o revelaţie… Sunt profund marcat. Simt că ceva s-a clătinat în mine.

— Eşti penibil.

— Dar am dovezi concrete. Îţi arăt, nu vreau să te sperii, te pot lua cu mine. Vei vedea că şoseaua se răsuceşte ca o buclă, ca banda lui Moebius…

— Ca ce? Ia mai slăbeşte-mă!

Lui Tudorel îi sclipiră ochii de parcă ar fi priceput dintr-odată ceva:

— Acum îmi dau seama. Ei sunt tot aici, împreună cu noi, în acelaşi spaţiu, doar timpul curge altfel…

— Ai lipsit de la serviciu, o să-ţi taie ziua, ştii că o ducem prost cu banii. M-ai supărat foarte rău.

— Bine, Lili, uite!

Îşi scoase mâna din buzunar şi i-o arătă. Lili scăpă capsatorul, păli, buzele începură să-i tremure. Era conştient că o va speria, dar nu chiar aşa. O eczemă… Dar când îşi privi el însuşi mâna… nu şi-o mai recunoscu: degetele dispăruseră unite sub o piele dură, cenuşie, volănaşe din aceeaşi piele îi atârnau de-o parte şi de alta a braţului. Era normal ca Lili să iasă din bucătărie cu spatele, fără să-l piardă din ochi, era firesc ca ajunsă pe hol să-şi caute înfrigurată telefonul prin buzunare ca să cheme 112…

Tudorel fugi pe uşa din spate. Avea cheile maşinii în buzunar. Porni în grabă şi când trecu prin dreptul ferestrei o văzu pe Lili vorbind la telefon, chema ajutoare…

Ascunse maşina în zăvoiul de lângă râu. Înserarea se aşternea treptat şi păsările amuţiră prin tufişuri. Jean poliţistul apăru cu Loganul pe drumul comunal, mai întâi la deal, spre centru, apoi, după o jumătate de oră, se întoarse spre sediu. Tudorel ar fi putut să jure că fusese la ei acasă. Nu avea de ce să fie îngrijorat, şeful de post nu se deranja niciodată să rezolve incidentele ce i se raportau, întrucât omul ordinii observase din experienţă că orice conflict se rezolvă de la sine mult mai eficient şi mai rapid.

Când întunericul inundă valea pe deplin şi doar ferestrele unor case de dincolo de luncă se mai puteau ghici, porni motorul şi reveni pe şosea. După un kilometru intră pe drumul european. Circulaţia era mult redusă. Tudorel inspiră aerul răcoros al nopţii. Conducea încet, încă nu era sută la sută hotărât. Totuşi, când în faţa lui farurile maşinilor părură că urcă spre cer, că se dau peste cap şi apoi coboară la loc, nu mai opri îngrozit ca dimineaţa.  Maşina lui ajunse în buclă, cu capul în jos, Tudorel se simţi cazând prin portiera deschisă, dar ştia de acum prea bine că nu cade, ci de fapt se înalţă. Văzu pentru scurt timp farurile automobilului pierzându-se sub el şi se gândi la reportajul de la televizor. Dar ce-i mai păsa? Mă duc acasă! îşi zise şi se miră pe loc de gândul care-i trecuse prin cap. Într-o clipă, plonjă în lumina aceea înceată, caldă, mai groasă decât lumina de dincolo, o lumină vie şi plină, încât avea impresia că dacă se va deplasa prin ea, în urma lui aveau să rămână tunele. Văzu clădirile unduind pe straturi etajate, tăiate în aerul  greu, văzu culorile tropicale revărsându-se din toate direcţiile şi, în sfârşit, îi văzu pe oamenii-peşte venind spre el. Una dintre creaturi spunea „Nglilalt! Nglilalt!”, dar acum Tudorel înţelese şi-i răspunse cu dor: „Liallia!”

 

405445_355465051198921_1248246009_n-1

Dirina clipi orbită de reclamă: „AVEŢI NEVOIE DE MAGIE PENTRU A FI FERICIT! FOLOSIŢI METODA SUPREMĂ ŞI EFICIENTĂ, CONECTAŢI-VĂ ACUM”

Întoarse capul plictisită ca să se asigure că n-o va lovi niciun vehicul pe când avea să traverseze Canalul Principal, apoi încercă să meargă fără să alunece pe noroiul care acoperea gropile din asfaltul străvechi.

Nu avea cum să fie tocmai veselă, dar măcar reuşise să se mişte de acasă, să întreprindă ceva în interes propriu.

Era greu să te acomodezi din nou cu peisajul, după ce stăteai conectat mai tot timpul cu Biblioteca, însă aparatul personal o avertizase deja de mai multe ori şi trebuia să-l creadă: îi expira perioada de validare, fir-ar să fie!

Ajunsă pe celălalt pasaj pentru pietoni, privi cu invidie cele câteva automobile care glisau la înălţime. Tare ar fi dorit să se afle într-unul dintre ele, însă Shugun fusese de părere că ar fi fost mai uşor de reperat într-un mijloc de transport. Aşa, cu lentilele de contact cumpărate de la Bob traficantul, putea spera să treacă de aparatele de identificare.

Oare mai avea mult de mers?

Atmosfera era absolut sufocantă aici, în cartierul Hacks, remarcă tuşind. Se vede că primăria nu lăsa purificatoarele să funcţioneze decât dimineaţa, o oră, două.

Trecu pe lângă o poartă mare, întunecată, grăbind pasul, atât cât îi permiteau muşchii atrofiaţi. Se conectă pe Mobile ca să vadă exact unde se află. Ah, încă puţin, încă puţin…

Dintr-o vitrină îi zâmbi Madona Oriflamma a lui Roerich. Ajunsese.

Încercă să îşi amintească cuvintele pe care le avea pregătite, dar uşa se deschise lin.

— Intraţi cei ce auziţi chemarea!

Se simţi străbătută de un recul: era un lăcaş de cult! O, fir-ar să fie! Şi doar îl rugase pe Shugun s-o trimită într-un loc serios!

Totuşi intră, fiindcă adresa era cea indicată.

Se afla în interiorul unei biserici de secol XX, desigur cu dimensiuni adaptate, dar atent reconstituită până la detaliu. Lecturile şi turismul virtual de care profitase din plin pe când avea conturile intacte îşi arătau roadele acum: nu se simţea nici străină, nici stingheră în cele mai exotice locaţii.

Dintr-o absidă se ridică un tip cu veşmânt bogat, de bazileu. Cum nu-l văzuse niciodată pe cel la care venise după ajutor, solicită un Consult Rapid pe aparatul personal. Negativ. Mâna ei apucă teaca Phaserului, deşi Dirina avea îndoieli serioase despre capacitatea sa de a nimeri o ţintă chiar şi de la câţiva paşi distanţă.

— Vai, vai! E doar decor, domniţă.

„Afirmativ” îi confirmă aparatul. Lengren în persoană!

Individul din faţa ei avea o ţinută răvăşită şi ieşise pe o uşă mascată, de undeva din lateral. Îl privi circumspect. Chel, slab şi foarte palid. Probabil petrecea zile întregi în convertizor. Dirina se gândi că şi ea trebuie să arate cam la fel. Noroc că avatarul ei de pe Comnet era cât se poate de ispititor.

— Doriţi vreunul din serviciile divine? Vă putem absolvi definitiv de anumite erori trecute sau viitoare, putem contacta persoane decedate, oferim consultări astrologice complete…

— M-a trimis Shugun.

— Ah!

Mina bărbatului uscăţiv se schimbă brusc. Masca mieros-pioasă căzu şi Lengren abordă un ton profesional:

— Pe aici, urmaţi-mă.

O conduse spre uşa laterală şi Dirina pătrunse cu el într-o încăpere aproape goală, dar foarte plăcută datorită luminii calde, naturale. Nu-şi putu stăpâni un mic ţipăt de surpriză.

Lengren o privi amuzat:

— Nu mai ieşeam din starea depresivă şi am investit într-o oglindă de mare înălţime. A durat ceva până am descoperit un specialist care să mi-o regleze, dar, după cum vedeţi, merită. Cu ce v-aş putea ajuta?

— Shugun spunea că puteţi modifica nişte date…

— Oh, un fleac! Modificăm date în orice sistem. Putem crea conturi noi, conturi clonă, putem chiar să înlocuim conturi dacă doriţi. Oferim buletine probabilistice pentru persoane şi evenimente, închiriem şi vindem domenii pe toate sistemele, iar contra unui cost adecvat putem extrage date confidenţiale… desigur dacă primim şi anumite garanţii…

— M-ar interesa modificarea de date.

— Cel mai simplu! În ce sistem?

Lengren se şi instalase în faţa pupitrului, gata să activeze comenzile.

— Pentru sistemele interioare vă costă două unităţi pe pagină, iar pentru cele exterioare trei unităţi pe pagină. Unde doriţi să mergem?

Dirina îşi simţi inima strângându-i-se. Dacă individul cerea trei unităţi pe pagină pentru un sistem exterior, cât va cere pentru ce dorea ea?

— Aş dori să modific evenimente reale din trecut.

— Oho!

Lengren  îndepărtă pupitrul spre perete şi se întoarse spre ea. O privi curios.

— Cronovizoarele astea sunt o pacoste, nu? rânji el.

Dirina se mulţumi să răspundă cu un oftat grăitor. Era evident că nu va reuşi o negociere cu individul, iar el avea să-i ceară mult, mult de tot. Simţi nevoia imperioasă de a-şi injecta conţinutul întreg al unei fiole. Ce va face când nu îşi va mai permite să le cumpere?

— Indiferent ce spune legea, toată lumea încearcă să vadă ce a făcut cel de lângă el. Costurile sunt prea mari ca să urmăreşti acest tip de infracţiune şi aşa se face că cei care încalcă restricţia stau fără griji. Pe cine să intereseze Enciclopedia sau Trecutul Îndepărtat mai mult decât afacerile şi viaţa cunoscuţilor? Pun pariu că vrei să-ţi acopăr vreo năzbâtie!

— Îhî…, îngână Dirina şi se gândi că oamenii devin familiari de îndată ce îţi descoperă o cât de mică slăbiciune.

— Eram sigur. Ce-ai făcut?

— Asta nu te priveşte. (Avea nevoie de conţinutul unei fiole întregi de Lippo, chiar în acel moment!) Am coordonatele exacte. E vorba de două zile distincte, în prima doresc acoperirea unui interval de două ore, iar în cealaltă zi, un interval de o oră.

Lengren fluieră scurt.

— Ai habar cât costă? Sunt zile succesive? Nu? Păi atunci înseamnă două intervenţii separate, domniţa mea. Face cam cinci sute de unităţi. Da, ştiu, banditul de Ernetti ar fi putut fi bogat, dacă l-ar fi interesat asta când a construit cronovizorul, însă el era doar un fanatic. Închipuie-ţi că s-a făcut benedictin numai ca să intre în arhivele Vaticanului, bine asta nu te încălzeşte cu nimic, ştiu…

— Cinci sute de unităţi? Eşti nebun? gemu ea răguşit după primul şoc. Şi pentru ce? Ca să acoperi un interval care nici nu e mai lung de trei ore cu totul?

Dirina se gândi cu ciudă că nu ar fi fost acum în situaţia asta stupidă, disperată, dacă în urmă cu şapte ani ar fi fost fată cuminte şi nu s-ar fi avântat să dea cu pietre în casa senatorului în timpul Revoltei Verzilor. Însă nu avea de unde să bănuiască faptul că în timp va deveni prietena fiului aceluia şi că va spera din tot sufletul la o alianţă care să-i asigure conturi valide pentru tot restul vieţii. Acum visa ca bătrânelul căruia dorise să-i spargă ţeasta să-i devină socru, însă avea de trecut de examenul exhaustiv al consilierilor acestuia.

Lengren o studie în tăcere, apoi deschise pupitrul:

— Ştii ceva, cred că e un tun greu aici, te ajut dacă îmi dai zece la sută din ce obţii.

— Ăsta e jaf!

— Nu, e un procent, procentul pe care oricine l-ar cere într-o afacere delicată ca asta. Ţine cont, pelerina cu care îţi voi acoperi eu tărăşenia pe care-o vei fi făcut este unicat. Cronovizoare au mulţi, dar tehnica scutului o deţin câţiva oameni pe toată planeta. Ori închei afacerea cu mine, ori… mi se pare că va trebui să renunţi. Vrei să rămâi cu conturile goale? Să mergi zi de zi la una din fabricile care fumegă la orizont şi să fii obligată să procreezi? Sau să zaci în vreun cotlon pe undeva, fără să mai ai posiblitatea de a te conecta în veci de veci?

Dirina se gândi la maică-sa. Trăia dintr-o pensie de rahat după ce muncise toată tinereţea, se putea conecta doar o zi pe lună, în restul timpului lua Terpexin şi hiberna în convertizorul rece. Nu voia să ajungă aşa, nu, pentru nimic în lume, era gata să omoare, să dea foc, să şteargă avatururile celor mai buni prieteni, numai să nu ajungă aşa!

Lengren o privea şi o expresie satisfăcută se lăţi pe faţa lui:

— Foarte bine, bravo! Ştiam eu că ne înţelegem. Dă-mi coordonatele!

Îi întinse plăcuţa, iar el ieşi făcând un gest liniştitor cu mâna. Slavă Sfintelor Începători şi Tronuri! Avea să-şi injecteze fiola, încă puţin şi ar fi citit-o, nemernicul!

Respiră iute când drogul îi ajunse în inimă, apoi o pace adâncă o cuprinse: lucrurile păreau să se rezolve.

Lengren se întoarse cu o farfurie mare, argintie. Discul de ununseptium!

— Părea de necrezut, dar Ernetti a demonstrat că lungimile de undă ale evenimentelor trecute nu sunt distruse. Cronovizorul persoanei pe care vrei s-o păcăleşti le-ar putea detecta, însă noi vom distorsiona lumina şi în gaura produsă vom ascunde alea trei ore ale tale.

— Pare foarte complicat.

— Hm, dacă ai ce-ţi trebuie e chiar simplu.

— Eu… voi uita ce s-a întâmplat în acele ore?

— Domniţă, eu ascund ceva, nu pot să şterg pe vecie. Nu pot modifica trecutul, să fim înţeleşi. Daca cineva te-a trimis la mine spunându-ţi asta, te-a minţit. Shugun nu cred să fi fost, e o persoană serioasă. Nimeni nu va uita nimic, dacă ai avut martori, eşti la mâna lor. Te mai interesează în aceste condiţii?

Dirina medită o clipă, apoi spuse repede:

— Da, o, da, categoric!

— Bine, atunci să începem.

Lengren deschise pupitrul şi cuplă farfuria argintie într-o mufă. Apoi tastă o parolă şi sistemul se deschise.

A fost ultima sa clipă de viaţă.

Dirina îşi privea phaserul din mână cu oarecare mirare. Până la urmă fusese în stare să-i dea o gaură în coaste! Măi, măi! Shugun avusese dreptate, au reuşit. Se conectă la aparatul personal şi-i transmise iubitului vestea: se aflau în posesia singurei farfurii din aliaj de Ununseptium de pe întreg continentul! Afacerea cu pelerine temporale era a lor! Vor fi bogaţi, vor avea conturile valide toată viaţa, vor putea rămâne activi în sistem chiar şi după moarte.

Fiolele de Lippo îl împiedicaseră pe Lengren să-i citească mintea, citise prostiile pe care le gândea ea intenţionat, aşa cum lentilele de contact din retina băiatului prins ieri de Bob o feriseră de camerele de identificare.

Desprinse farfuria din mufă, intră în sistem şi modifică parola de acces. Asta doar aşa, ca o măsură de precauţie, nu-i plăcea faptul că Shugun era capabil de orice pentru ca să aibă putere.

Era mai prudent să poată face ea regula jocului.

rain-001

About these ads

5 Responses to EXCLUSIVITATE „MOSHUL SF”: PROZE DE DIANA ALZNER

  1. Vero says:

    Eu am descoperit-o pe Diana Alzner citind, pe un blog de-al ei, un articol în care-şi descria numeroasa familie de pisici. Am fost mai mult decât încântată. Şi de atunci continui s-o citesc, pe blogurile ei sau în revistele online (şi acum aici, de unde ar fi fost într-adevăr păcat să lipsească), de fiecare dată cu aceeaşi încântare.
    (Iar pentru prima întâlnire cu scrierile Dianei îi sunt recunoscătoare motanului Grişka, a cărui mutră simpatică m-a ajutat să intru în legătură cu mai mulţi oameni deosebiţi.)

    • dianaalzner says:

      Multumesc, Vero! Dar nici nu banuiesti anvergura complotului pus la cale cu Griska si Missouri ca sa intru in vorba cu o traducatoare pe care o admiram mult. :)

      • Griska says:

        Şi Vero îţi mulţumeşte.
        Iar eu trebuie s-o-ntreb de Missouri cum ai aflat de complot… Miao, pisicile şi femeile nu reuşesc niciodată să păstreze un secret (spre deosebire de noi, motanii şi bărbaţii)!

  2. dianaalzner says:

    Va multumesc pentru sustinere, domnule Ghidoveanu, aprecierile dumneavoastra inseamna mult pentru mine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 97 other followers

%d bloggers like this: